Nişte şpăgari... nu se arestau...pe o graniţă de est...
0
Și pentru că/ Li se rupea/ Au mai chemat nişte şpăgari! Tot îmi vine să cânt de când cu scandalul cu şpaga la vameşii din România. Şi asta poate şi pentru că, cel puţin de două ori pe lună, trec graniţa spre sau dinspre România, pe la Albiţa.
Vinerea trecută, numai cât m-am apropiat de vama noastră, mi-a şi venit să cânt în maşină. Banalităţi, evident. De exemplu: „La puşcărie! Să mergem la puşcărie! La puşcărieee! Să mergem la puşcărieee!". Eii, ca să prindeţi ritmul, trebuie să fredonaţi asta pe refrenul de la melodia „Guantanamera".
De vreo cinci luni de când fac un soi de naveta spre Republica Moldova, îi ştiu prea bine pe vameşii de la Albiţa şi pe fraţii lor de la Leuşeni. Şi
i-am tot analizat. Pură curiozitate jurnalistică. De la cum îţi cer şmechereşte actele, cum îţi trântesc portbagajul, cum îţi aruncă pe marginea ghişeului paşaportul, cum se isterizează vreo doamnă-vameş că ai îndrăznit să-i faci coadă la gheretă (chiar dacă în faţa ta mai e doar un singur om). Sau la cum te pun la respect că, Doamne fereşte, te-ai rătăcit puţin printre marcajele lor.
Prima data am venit în Moldova în octombrie. A fost, de altfel, şi prima dată când am trecut cu maşina graniţa unui stat care nu e membru al UE. Prin urmare, regulile-s puţin altele. Dacă le ştii, te alegi doar cu şmecheriile de care vorbeam mai sus. Dacă nu, ghinion! Ai parte şi de tratament pentru infractori. Prostia mea a fost că n-am ştiut exact care e banda pe care trebuie să mă încadrez pentru a ajunge la vama pentru muritorii de rând, de pe partea moldovenească. Am îndrăznit să nu văd un STOP şi să caut din priviri oamenii care să-mi ceară actele. După mine fugea un vameş. Îl văd în oglinda retrovizoare. Alerga nervos.
„Sunteţi de la Diplomaţâi?". Îmi zice răspicat. „Într-un fel...", încerc să glumesc. Evident, n-a prins poanta. Poate nici nu era cazul. Într-o fracţiune de secundă îmi piere şi mie zâmbetul, după ce-i văd pistolul de la brâu. Încerc să-i explic că trec pentru prima data prin vama aceea, că n-am văzut semnele, că îmi cer scuze... Nimic. Omu' ştia una şi buna! Sunt infractoare şi gata! Şi să zic merci că n-a tras cu arma după mine.
Probabil că avea dreptate. Eu greşisem. Problema, însă, nu-i doar aici. Ci la cum eşti tratat. Adică deodată, şpăgarii de care vuieşte acum toată ţara (şi să nu vă închipuiţi că vameşii basarabeni sunt mai breji decât ai noştri!) defilau cu legea-n mână. Deodată, toată puterea din lume se adunase în mâinile şi în glasul dumnezeului îmbrăcat în haine kaki. El era cel mai tare, bazat, ştia tot, era cel mai curat şi, mai mult, putea să facă ce vrea din tine. Lasă şpăgile, controalele făcute pe ochi frumoşi,vilele care şi le ridică peste noapte... Astea-s banalităţi! Băieţii sunt un fel de stăpâni. De parcă, dacă ai vrea să treci graniţa, ar fi un soi de favoare pe care ţi-o fac.
Acum, de când a bubuit în vămi, lucrurile-s şi mai rele. La români, te caută până la chiloţi. Deodată sunt foarte interesaţi de tot ce ai, de câte ţigări ai în pachet, ce faci în ţara vecină, de ce faci atâtea drumuri, ce ţii sub brăţara de la ceas. De vreo trei săptămâni te pun să-ţi scoţi din geamantane şi pasta de dinţi.
La moldoveni, lucrurile-s la fel ca înainte. Aceeaşi dumnezei în haine kaki, care-mi aduc aminte de uniformele sovietice. Aceeaşi acreală de pe faţa vameşilor. Aceeaşi atitudine de parcă le-ai invada ţara. Şi aceleaşi întrebări mai mult decât stupide: „Cu şi ocazâi ne tot vizitaţi? Ţâgări, muniţâi? N-aveţi nic?". Nu ştiu cum se face că mi-a pierit inspiraţia în versuri când am ajuns la vameşii din Moldova. Poate o să-mi revină dacă o să văd şi pe aici câteva arestări.
Citește și: Sa facem un exercitiu despre perfectiune
Se încarcă comentariile...
