Fascinanta poveste a oului încondeiat. Ce simbolizează „cireşica“, motiv prezent chiar şi pe ceramica de Cucuteni

Din cele mai vechi timpuri, în dogmatica ţăranului roman, fundul oului reprezintă pământul, iar vârful e cerul. Tradiţia vopsirii ouălor este mai veche decât creştinismul.

Se spune că atunci când oamenii n-ar mai înroşi ouă de Paşti, atunci lumea se va potopi. Ouăle roşii sunt asociate sărbătorii pascale, cea mai mare şi mai importantă sărbătoare a creştinilor. Însă, tradiţia ouălor vopsite în culori este mult mai veche decât creştinismul.

Meşterul popular Dan Horgan, singurul încondeietor de ouă din judeţul Vaslui, prezintă, pentru “Adevărul”, povestea oului încondeiat şi simbolistica lui.

“Ouăle roşii sunt alimente sfinte de care nu ai voie să îţi baţi joc sau se le iei în derâdere. De fapt, oul roşu este cel mai sacru aliment al creştinului. El aduce aminte de coşul cu ouă aşezat sub crucea pe care Mântuitorul pătimea pentru păcatele noastre, devenind roşii în urma sângelui care picura din rănile Lui. Ciocnirea ouălor vopsite este un ritual moştenit de la primii creştini care îşi dăruiau ouă roşii de Paşti, se sărutau pe obraji şi spuneau salutul sfânt <<Hristos a Înviat>> urmat de <<Adevărat a Înviat!>>”, a spus meşterul popular.

Tradiţia spune că ouăle roşii sfinţite la Biserica Creştină sunt un antidot redutabil contra farmecelor şi magiei negre. Ţăranul român le punea în brazdă pentru a spori astfel recoltele sau le îngropa în vie, pentru a feri viile de grindină.

În afara ouălor vopsite, la români există o adevărată artă a încondeierii ouălor, unică în lume.

“Dacă geto-dacii vopseau ouăle cu galben, semnificând culoarea Soarelui pe bolta cerească sau în portocaliu - culoarea discului solar la răsărit şi apus, odată cu pătrunderea creştinismului, ouăle au început să fie vopsite în roşu. Conform izvoarelor istorice, vecinii noştri slavii au împrumutat obiceiul încondeierii de la comunităţile daco-romane cu care au intrat în contact în perioada migrării lor în Europa de est şi Balcani. În Bucovina şi Maramureş, spre exemplu, există peste 70 de desene diferite”, a detaliat Dan Horgan.

În vechime exista convingerea că oul încondeiat este păzitor de duhuri necurate, iar oul roşu se întrebuinţa ca amuletă. La ruşii din părţile Uralului, există tradiţia confecţionării ouălor din pietre semi-preţioase de diferite culori, între care şi roşii, mici de tot: “Acestea se purtau ca fetişuri la ceas, cum se poartă mărţişoarele, după cum fetiş trebuie să fi fost ouăle de piatră vopsite cu roşu, din mormintele preistorice, îngropate cu mortul, ca să-l apere de Duhul Răului”.

Geto-dacii vopseau oul în galben

Pentru daco-geţi, ouăle vopsite erau o ofrandă rituală destinată divinităţilor htoniene şi strămoşilor. Ca o rămăşiţă a acelor vremi, folclorul românesc reţine că de Paşti, daco-romanii dădeau pe apă cojile ouălor roşii, spre a se duce în ,,Ţara Blajinilor". Acelaşi obicei dăinuie astăzi şi în Bucovina, cojile ouălor de Paşti, sunt aruncate în râu, pentru ca apa să le poarte la ,,Blajini” (n.r. fiinţe imaginare, încarnări ale copiilor morţi nebotezaţi, al căror loc de vieţuire se afla la ,,capătul lumii”, aproape de Apa Sâmbetei). În felul acesta, şi Blajinii ştiu că pentru toţi creştinii a venit Paştele.”

Dan Horgan în timpul unei emisiuni la Est 1TV FOTO Arhiva personală

Legendele creştine leagă simbolul ouălor roşii de patimile lui Iisus. Se  spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, când acestea l-au atins, s-au  transformat în ouă roşii. Şi se mai spune că Sf. Maria, venind să-şi vadă Fiul răstignit, a adus nişte ouă într-un coş spre a le dărui soldaţilor să-i permită sa-şi vadă fiul, dar care s-au înroşit de sângele mântuitorului stând sub cruce. Răstignirea şi învierea reprezintă eterna legătură dintre moarte şi viaţă, aşa precum  renaşte natura în fiecare primăvară, când se reia ciclul vieţii. Oul, el însuşi purtător de viaţă, devine un simbol al regenerării, al purificării, al veşniciei.

Tehnica împistririi ouălor este cea mai complexă, mai artistică şi totodată cel mai greu de realizat întrucât, folosind baia integrală de culoare şi uzând de tehnica cruţării succesive a fondului, rezultă că munca de elaborare artistică este îndelungată şi dificilă.

Ce este chişiţa

Ouăle erau încondeiate în vechime cu pana de gâscă, ori capătul de lumânare înmuiat în foc şi cu el se scria pe coaja oului după care era vopsit într-o singură culoare de obicei roşie. De asemeni s-a mai practicat tehnica ornării ouălor şi cu peniţa cu tuş, de fapt desenarea cu tuş de diferite culori pe suprafaţa oului şi astfel ieşind la lumină adevărate opere de artă, ouă care se mai păstrează încă în muzeele de specialitate.

Unealta de bază, chişiţa, este formată dintr-un beţişor de mărimea unui creion având la unul din capete fixată perpendicular o mică bucăţică de tablă foarte subţire de alamă, aramă sau tinichea, transformată în ţeavă prin înfăşurarea tăbliţei pe un ac de cusut foarte subţire, având în interior un orificiu foarte fin. Ceara se punea de regulă undeva pe marginea plitei de gătit să stea în felul acesta fierbinte, în care se adăuga un praf de cărbune foarte fin pentru a colora ceara şi astfel pentru a lăsa urme vizibile pe suprafaţa oului chiar când este desenat pe un câmp de culoare.

Prin împistritul arhaic se realizează ornamente în două nuanţe cromatice prin simpla cruţare a fondului: “Deci, împistritul comportă minimum două nuanţe în afara culorii de bază, de obicei albul, vernil-ul în mai multe nuanţe, pentru ouăle de raţă, şi în rare cazuri, galbenul rezultat dintr-o baie prealabilă peste care se aplică ceara de albine cruţând succesiv celelalte straturi de culoare. Vorbind de împistritul actual ne referim la beţia cromatică ce reuşeşte să unifice plenar, în cazuri excepţionale, până la 12 culori, parte rezultând din baia de culoare, parte fiind obţinute după aplicarea primei scriituri în ceară”.

Simbolistica modelelor de pe oul de Paşte

Motivele decorative sunt numeroase şi fiecare motiv se prezintă în mai multe variante, care se diferenţiază în funcţie de localitate. Variază chiar şi în acelaşi sat sau oraş şi diferit iese acelaşi motiv din mâna aceleiaşi persoane care încondeiază. Cele mai utilizate motive sunt cele arhetipale soare. Soarele apare în numeroase reprezentări ca simbol al primăverii, dragostei de lumină şi bucuriei de a trăi, luna, cruce, steaua cu patru sau opt braţe, apoi motivele zoomorfe: albina, broasca, racul, porumbiţa, greierele, zmeul, raţa, gâsca, şarpele, melcul, rădaşca, creasta cocoşului, coarnele berbecului, peştele, apoi cele fitomorfe: frunza bradului, frunza stejarului, frunza de mesteacăn, frunza de salcie, vâscul, floarea mărului, florile de păr, frunza trifoiului, garoafa, ghiocelul, mărgăritarul, ciuboţica cucului, frunza de fragi, căpşunile, miezul de nucă, păstăile, spicul grâului, al orzului, crenguţe, urmează cele scheomorfe grebla, lopata, hârleţul, sapa, secera, roata carului, roata morii, degetele, scara, butoiaşul sau fedeleşul, furculiţa, vârtelniţa, furca de tors, fierul plugului, cârja ciobanului, desagii şi brâul popii, calea sau cărarea rătăcită, inelul şi fluierul ciobanului, crucea Paştelui, crucea românească, crucea rusească sau crucea moldovenească, steaua numită uneori şi steaua ciobanului sau floarea străchinii, mânăstirea.

Motivele geometrice sunt cele mai vechi şi mai răspândite

În privinţa motivelor scrise, motivul tipic al oului împistrit este cel geometric, în diferite forme. Rareori îmbinat ici-colo cu motivul floral, acest geometrism este un mod de expresie artistică. Unele motive reprezintă forme din lumea înconjurătoare, simboluri abstracte şi elemente astrale. În ornamentarea geometrică se folosesc ca elemente, liniile şi desenele sau combinaţiile cu linii. Liniile folosite îmbracă diverse aspecte cu anumite semnificaţii:

La linia verticală şi cea orizontală, traiectul vertical simbolizează, forţa activă şi o elevaţie spirituală sau materială; linia verticală reprezintă viaţa, cea orizontală, moartea.

Linia dreaptă, utilizată ca linie de separare sau unificare, simbolizează, destinul

Linia dublă, dreaptă, panglică centrală, drum, un ornament primitiv universal, simbolizând eternitatea. Aceste linii sunt folosite ca linii de separaţie între diverse planuri.

Linia formând o suită de dreptunghiuri reprezintă gândirea, cunoaşterea.

Linia în semicercuri simbolizează protecţia.

Linia frântă orizontală în dinţi de fierăstrău, cu alternanţa direcţiilor în sus şi în jos, semnifică binele şi răul, coexistenta lor în timp. Linia frântă verticală simbolizează dominaţia.

Linia uşor ondulată reprezintă apa, purificarea.

Meandrul este o linie sinuoasă, fără sfârşit.

Meandrul cu volute şi spirale este caracteristic ceramicii din neolitic. Grecii şi romanii l-au folosit mereu în decorarea ceramicii. El reprezintă şarpele şi simbolizează nemurirea, eternitatea. Spirală care pleacă dintr-un punct, pentru a se desfăşura la infinit simbolizează timpul, eternitatea.

Voluta, spirală dublă, regăsită şi pe ceramica veche, simbolizează legătura dintre viaţă şi moarte.

În afară de linii se folosesc în ornamentarea geometrică şi diverse combinaţii de linii formând simboluri:

Motivul în ,,X” un simbol foarte vechi reprezintă unirea, prietenia.

Plasa sau reţeaua, simbol folosit mai mult la ouăle încondeiate reprezintă separarea binelui de rău.

Plasa oblică într-un triunghi simbolizează sentimentele omeneşti.

Pătratul reprezintă semnul grafic al inteligenţei.

Pătratul cu reţea semnifică înţelepciunea.

Triunghiul simplu sau cu franjuri simbolizează stăpânirea asupra sentimentelor.

Rombul reprezintă înţelepciunea.

Punctele şi „picăţelele”. sunt semne primitive străvechi, bogăţia, fericirea, de asemenea stelele, seminţele, albinele.

Cercul, foarte răspândit în ornamentică, simbolizează diverse elemente ca universul, infinitul, aspectul ciclic al naturii. În afară de forma simplă a cercului, mai întâlnim forme de cerc cu punct interior, două cercuri concentrice şi cercul împărţit în două sau patru prin linii verticale şi orizontale.

Crucea. venerată ca fetiş în comuna primitivă a devenit semn distinctiv al creştinătăţii, fiind reprezentată adesea pe ouăle decorate, braţele sale semnificând, în acelaşi timp, cele patru puncte cardinale sau cele patru anotimpuri.

Simbolistica culorilor

Roşu este simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei şi bucuriei de viaţă.

Negru – absolutism, statornicie, eternitate.

Galben – lumină, tinereţe, fericire, recoltă, ospitalitate.

Verde – reînnoirea naturii, prospeţime, rodnicie, speranţă.

Albastru – cer, sănătate, vitalitate.

Violet – stăpânire de sine, răbdare, încrederea în dreptate.

Albul – inocenţă, puritate.

"Cireşica" şi "vârtelniţa"

“Vechimea obiceiului încondeierii ouălor poate fi doar bănuită. Există bătrâni care îşi amintesc că străbunii lor vorbeau de practici de fertilizare săvârşite de tinere perechi care îngropau ouă desenate  la marginea câmpului, în noaptea de Înviere, ceea ce plasează obiceiul în vremuri precreştine. Aceeaşi vechime pare a fi demonstrată şi de perpetuarea unui model numit ,,cireşică” ce este aproape identic cu ,,vârtelniţa” întâlnită pe ceramica de tip Cucuteni sau a motivului numit ,,cărarea rătăcită”, cel mai greu de realizat. Ouă cu calea rătăcită mai primeau şi mamele a căror copii au murit nebotezaţi”, spune Dan Horgan.

Românii foloseau ouăle încondeiate la diferite sărbători nu doar de Paşte. De exemplu la nuntă mirii primeau fiecare câte un ou roşu încondeiat cu motivele, coarnele berbecului care însemna spiritul de conducere în casă, berbecul întotdeauna conduce turma ca mascul dominant, apoi o inimă care înseamnă casa, şi de fapt dragostea din casă şi care inimă la rândul ei era plină de puncte albe ceea ce înseamnă stelele care la rândul lor reprezintă imensitatea dragostei din casa mirilor. La fiece cruce sunt câte un număr de patru cireşele ceea ce înseamnă rodul casei şi anume reuşita din casă şi bineînţeles neapărat copiii.

La începutul aratului plugarul primea un ou încondeiat cu fierul plugului ca să aibă plugarul un an îmbelşugat şi mănos. Tot la fel şi cu celelalte simboluri scheomorfe în diferitele sezoane de agricultură. Dar ouăle încondeiate nu au fost prezente doar în zilele de Paşte ci se ornau cu ele împreună cu nucile, alunele îmbrăcate în staniol bradul de Crăciun, bradul de nuntă şi cel de înmormântare.

Ouăle închistrite începeau a fi ,,muncite” de pe la mijlocul Postului Mare. De regulă, ele nu se mâncau. După ce erau sfinţite în noaptea de Înviere, erau dăruite rudelor şi celor dragi şi erau păstrate în apropierea icoanelor până la Paştele următor sau dăruite ulterior în funcţie de necesităţi.

Ouăle încondeiate sunt apreciate şi nu numai în zi de Paşti, ci mereu pentru că în acest mod noi ca popor putem duce mai departe tradiţia noastră veche de secole. Încondeiatul ouălor a păstrat un loc special în tradiţia poporului român. La prima vedere putem spune că are o importanţă minoră sau că aparţine trecutului, însă a rămas vie în diferitele regiuni din România şi foarte căutată în oraşele mari ale ţării.