Semnificaţia crinilor care apar pe stema domnitorului Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare a avut cea mai lungă domnie din epoca medievală din Ţările Române

Crinii care apar pe stema lui Ştefan cel Mare provin din Franţa medievală şi au o semnificaţie religioasă, simbolizând una dintre principalele figuri ale creştinătăţii.

Rădăcinile istorice ale crinilor heraldici sunt în Franţa medievală, iar cele religioase în Vechiul Testament. „Anterior apariţiei stemei heraldice franceze propriu-zise - flori de crini pe câmp de aur - elementele acesteia sunt de găsit în sfera sigilografiei monarhice, cu siguranţă în timpul domniei regelui Ludovic al VIII-lea (1223-1226), dar şi cu indicii documentare despre existenţa unor astfel de elemente (proto-)heraldice pe banerul (steagul) lui Filip al Ii-leaAugust (1180-1223). Este posibil ca ideea unei astfel de împodobiri a steagului regal să fie determinată de existenţa crinilor pe monedele regilor Ludovic al VI-lea şi al VII-lea (1108-1137; 1137-1180)“, arată istoricul Constantin Ittu în lucrarea „Rădăcinile religioase ale crinilor heraldici din stema personală a lui Ştefan cel Mare“. 

Acesta prezintă şi modalitatea în care simbolul crinilor a ajuns în Moldova: „Crinii heraldici au ajuns din Franţa şi în regatul de Neapole, prin intermediul lui Carol I d'Anjou (1282-1285) (....) După moartea regelui Siciliei Frederic I de Hohestaufen - împărat german ca Frederic al Ii-lea - în 13 decembrie 1250, a urmat o perioadă de tulburări şi lupte pentru succesiune în regat, în care au fost angajaţi urmaşii acestuia, Manfred şi Konradin, Carol I d'Anjou, fiul regelui Franţei Ludovic al Vll-lea, Pietro Ruffo şi papalitatea. Manfred, principe de Taranto din 1240, a fost învins şi ucis în lupta de la Benevento, din 1266, de Carol d'Anjou. Konradin a fost la rându-i învins de angevin, în 1268, şi executat de acesta la Neapole, în acelaşi an, momentul constituind stingerea dinastiei de Hohenstaufen şi instalarea lui Carol d'Anjou ca suveran al principatului normand sud-italic.

După vecerniile siciliene ale anului 1282 şi alungarea monarhului francez din Sicilia - monarh care a mutat capitala regatului de la Palermo la Neapole - acesta şi-a format un stat de-sine-stătător în sudul Peninsulei Italice, iar suveranii angevini care l-au succedat au păstrat pentru ei titlul de regi ai Siciliei, în timp ce aragonezii din Sicilia au purtat titlul de regi din Tinacria. Practic, în arcul cronologic cuprins între 1282 şi 1381, regatul de Neapole a fost condus de suveranii de extracţie genealogică franceză, iar între 1381 şi 1386 de un reprezentat al dinastiei de Durazzo, mai precis de Carol al Ill (rege al Ungariei din 1385, sub numele de Carol al II-lea cel Mic), aflat în concurenţă cu Ludovic I d'Anjou. Şi astfel, până la jumătatea celui de al XV-leea secol, casele de Anjou - sub forma a doua casă d'Anjou - şi Durazzo s-au succedat reciproc, iar de la acea dată a urmat dinastia de Valois-Provence.

Între 1270 şi 1272, regatul Ungariei a fost condus de Ştefan al V-lea. Acesta s-a căsătorit cu fiica hanului cumanilor - pe numele ei creştinesc Elisabeta sau Erszebet - iar din căsătoria celor doi au rezultat şase copii, anume patru fete şi doi băieţi. La tron l-a urmat unul din feciori, anume minorul Ladislau al IV-iea Cumanul (1272-1290), având-o pe Erszebet ca tutore, e adevărat, nu singură. Pe noi ne interesează, însă, pentru subiectul ales, faptul că doi dintre copiii lui Ştefan al V-lea şi a Elisabetei Cumana s-au căsătorit cu angevini. Este vorba de Maria, căsătorită cu regele de Neapole, Carol II cel Şchiop (1285-1309), fiul lui Carol I d'Anjou şi de urmaşul la tron, viitorul Ladislau al IV-lea, căsătorit cu Isabela, fiica lui Carol I d'Anjou. La moartea regelui Ladislau al IV-lea, în 1290, nepotul acestuia, angevinul Carol Martei de Neapole, a ridicat pretenţii la tronul regatului Sf. Ştefan, în virtutea faptului că era fiul Mariei de Ungaria, menţionată mai sus ca măritată cu un angevin.

Carol Martei şi soţia sa, Clementia von Habsburg - fiica împăratului Rudolf I von Habsburg - nu şi-au văzut visul cu ochii, în schimb, fiul lor, Carol Robert d'Anjou (Carobert) s-a încoronat rege al Ungariei, domnind între 1310 şi 1342. Fiul său, Ludovic I cel Mare d'Anjou, a rezultat dintr-un al treilea mariaj, cu Elizabeta, fiica regelui Poloniei, motiv pentru care acesta din urmă a putut deveni, în virtutea legilor dinastice şi genealogice, atât suveran al Ungariei, cât şi al Poloniei. Este de la sine înţeles că angevinii mai sus amintiţi au fost cei care au adus florile de crin în heraldica ţărilor a căror suverani au devenit. Carol Robert le-a adus în Ungaria, în timp ce fiul său, Ludovic cel Mare, le-a menţinut în Ungaria, le-a introdus în Polonia şi le-a concedat în Moldova“.

Simbolul crinului invocat în „Cântarea Cântărilor“

Culoarea albastră şi crinii sunt caracteristici ale Sf. Fecioare Maria. „De altfel, cele mai vechi şi mai importante exemple din literatura mariologică au fost date de lirică. Prototipurile acestei lirici în limbile naţionale ale Europei heraldice au fost imnurile consacrate Mariei în limba latină, imnuri care i-au glorificat calităţile în imagini alegorice, inspirate din limbajul vetero-testamentar, anume din cel figurat al Profeţilor ori din cel de extremă sensibilitate al Cântării Cântărilor, în ebraică Şir haşirim. (...)

Privit în contextul vast al Sf. Scripturi, vocabularul poemului este cel al motivelor clasice, mai precis al regelui, păstorului, turmei şi florii, vocabular-cheie pentru omul medieval. Şi astfel, dialogul dintre Solomon şi poporul său, adică - în termeni creştini - dialogul dintre Hristos-Mirele şi Biserica Sa-Mireasa Sa, pe care o aseamănă cu crinul, sugerează motivele pentru care această floare a fost aleasă ca simbol al Sf. Fecioare în iconografia Europei heraldice. Motivul crinului - adesea la plural - apare în Şir ha-Şirim de cinci sau de şase ori.

Crinul heraldic al succesivelor steme a jucat un important rol într-un spaţiu, cultural-religios european, unde/şi într-un timp, Evul Mediu, când scrisul nu avea atâta greutate ca imaginea. În cordonatele spaţio-temporale date, gândirea era preponderent figurativă, comunicarea bazându-se, în special, pe capacitatea de sugestie a imaginii şi pe puterea aproape magică a cuvântului rostit, nu scris“, prezintă istoricul Constantin Ittu.