Penuria alimentară din regimul comunist. „La restaurante se va putea servi carne de pasăre, raţă sau găină, numai o singură dată pe săptămână“
0
Pauperitatea a fost considerată o virtute în perioada regimului comunism. În schimb, propaganda de partid înfiera orice exces alimentar.
Lipsa alimentelor de bază din magazine a fost pusă pe seama moştenirii grele.
Comuniştii au aruncat vina pe burghezie pentru penuria alimentară: „Profilul regimului comunist, care a durat în România aproape o jumătate de veac, nu poate fi complet realizat fără un aspect semnificativ: acela că a însemnat o lungă perioadă, presărată de lipsuri alimentare, dar şi al unei mediocre „bunăstări”, resimţite de categoria profitorilor, în contrast cu mesajul imperativ al discursului politico-ideologic de asigurare a bunăstării colective.Toate fazele comunismului românesc, cea stalinistă, apoi naţional-comunistă şi, în fine dictatura ceauşistă, au promis, fiecare în manieră specifică, satisfacerea urgentă a nevoilor de hrană ale poporului muncitor.
Dar, promisiunea asigurării hranei pentru poporul muncitor a declanşat, în anii ’50 o adevărată luptă ideologică cu reprezentaţii regimului burghezo-moşieresc, făcuţi singurii vinovaţi de dezastrul ţării. Comunismul stalinist s-a vrut „revoluţionar” (în sens distrugător!) sub toate aspectele, replicile sale fiind îndreptate împotriva vechiului regim, încărcat cu toată vinovăţia nenorocirilor şi neajunsurile prezente. (...) Propaganda comunistă a găsit în lipsurile alimentare (deteminate, de altfel, de consecinţele războiului, de anii de secetă, etc.) un argument în diabolizarea şi distrugerea reprezentaţilor vechiului regim. Răspunsul militantismului comunist la suferinţele clasei muncitoare era transferat spre răul burghez, din interior şi din afară, spre lupta de clasă, în jurul căreia discursul politico-ideologic avea o percepţie paroxistică“, arată Mihai Teodor Nicoară, istoric şi cadru universitar la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca în lucrarea «N-avem poftă de icre negre şi de ficaţi de gîscă!» Alimentaţia - instrument ideologic al comunismului românesc!“.
Luxul era stigmatizat
Sărăcia a ajuns să fie valorizată de propaganda comunistă, iar, în schimb, luxul alimentar era stigmatizat. „Confiscarea abuzivă, în anii ’50 a bunurilor, proprietăţilor, locuinţelor, a pământurilor ţăranilor (sub pretextul realizării proprietăţii colective!) a dus la o înfometare generalizată a populaţiei rurale şi urbane, dislocată de la activităţile economice tradiţionale. Interesul propagandei comuniste din anii ’50 nu era acela de a asigura un consum alimentar îmbunătăţit, nu era grija reală pentru o stare decentă a populaţiei, ci folosirea penuriei alimentare ca armă ideologică pentru ruinarea societăţii tradiţionale româneşti. Exaltarea prin presa comunistă, dar şi prin literatură a ajutoarelor venite cu camioanele de la prietena Uniunea Sovietică, făcea parte din acelaşi scenariu ideologic.
Comunismul ideologic, de inspiraţie marxist-leninistă, a reprezentat o sinteză dibace a unui milenarism popular, adică a unor idealuri de fericire şi bunăstare iminentă şi colectivă, care s-a aflat dintotdeauna în orizontul de aşteptare popular şi o „religie” ştiinţifică modernă, care promitea transformarea radicală şi benefică a condiţiei umane. Această ideologie politică, stindard al partidului comunist, a fost dogmatizată, a pretins o investire afectivă a întregii societăţi, în care adepţii şi duşmanii erau separaţi riguros. Scenariul său milenarist s-a tradus în dispreţul faţă de lux şi îndestulare, în mesajul încetării unor obiceiuri „reacţionare”, în denunţarea corupţiei, speculei şi în valorizarea sărăciei materiale. Poporul muncitor era prezentat în ipostaza de cruciadă contra luxului alimentar, obţinut prin sudoarea şi sacrificiile clasei muncitoare, singurul simbol al Binelui fiind cei săraci, care trudesc pe ogoare şi în uzine. Împărţirea foamei cu cei din popor a fost considerat instrumentul zdrobirii duşmanului de clasă şi al regenerării societăţii.
Eliminarea normelor şi obiceiurilor burghezo-moşiereşti a căpătat o miză politică, vechea societate fiind etichetată drept putredă, risipitoare, cu oameni fragili, incapabili de sacrificii. Comunismul era, dincontră, societatea omului nou, cu o «maşină biologică» rezistentă, pentru care virtutea esenţială era munca. Flagelul foametei nu exista decît din vina războiului şi a exploatării burghezo-moşiereşti“, mai arată istoricul.
Carnea de pasăre, raţă sau găină, o singură zi pe săptămână la restaurant
Capitalismul era văzut ca o îmbuibare a societăţii şi o risipă a resurselor. A fost pretextul care a stat la baza reducerii drastice a consumului de carne în gospodăriile rurale şi urbane. Sub pretextul reprimării speculei ilicite şi a sabotajului economic, în 16 februarie 1946 Monitorul Oficial publica următoarea dispoziţie:
„Se interzice, cu începere de la 25 ianuarie 1946, vînzarea şi tăierea de curci şi curcani, gîşte şi gîscani, de orice vîrstă, precum şi consumul de carne..., provenind de la aceste specii de păsări în localurile publice şi în gospodăriile particulare sau colective, în comunele urbane, pe tot cuprinsul ţării. (subl. n.) Producătorii nu vor putea vinde păsări din aceste specii, vii, tăiate sau produse ale lor, decît colectorilor oficiali autorizaţi de Ministerul Economiei Naţionale (Art.1). Vânzarea celorlalte specii de păsări vii sau tăiate în târguri, pieţe, magazine şi prin negustori ambulanţi este permisă în toată ţara numai 2 zile consecutive pe săptămînă. Zilele de vânzare vor fi stabilite de ordonanţe date de primăria comunelor respective. La restaurante se va putea servi carne de pasăre, raţă sau găină, numai o singură dată pe săptămînă. În fiecare marţi”. Încălcarea acestor dispoziţii era considerată infracţiune, fiind judecată şi sancţionată conform prevederilor legii nr.351 din 1945, cu modificările şi completările ei ulterioare.
Cantine muncitoreşti în locul barurilor
Comuniştii au decizeze să uniformizeze alimentaţia populaţiei, astfel că a decis înfiinţarea de cantine: „Tentaţia omogenizării alimentare, mai precis ideologizarea alimentaţiei, prin eliminarea diferenţelor cantitative şi calitative, a diferenţelor legate de gusturi şi obiceiuri a avut treptat un impact dramatic în toate straturile sociale. Ziarul Scînteia, Organ al C.C. al P.M.R., nr. de Anul Nou, 1947, lansa sub titlul «În locul barurilor închise se vor deschide cantine muncitoreşti», inaugura una dintre măsurile specifice ale comunismului: masa comună la cantină, care presupunea, de fapt, o adeziune concretă la valorile comuniste, legate de omogenizarea socială. Definindu-se ca o „societate de producţie” comunismul s-a afişat dispreţuitor faţă de «societatea de consum» de aceea tot ceea ce depăşea precaritatea alimentară, asumată de poporul muncitor, era considerat lux. Scânteia din 9 ianuarie 1947 anunţa că Uniunea Sindicatelor Alimentare şi Comisia Locală din Bucureşti au aprobat închiderea localurilor de lux, pentru că, prin ele «se practică risipa şi desfrîul, în timp ce populaţia muncitoare îndură mari lipsuri materiale». Comunicatul Comitetului Executiv al Uniunii Alimentare preciza că «reprezentanţii comitetelor de fabrică şi sindicate, întruniţi în şedinţe plenare la sediul sindicatului Panificaţiei şi al Comisiei locale din Bucureşti au cerut închiderea tuturor localurilor de lux... raţionalizarea consumului de alimente în restaurante şi bodegi»“.
Friptura din restaurante nu trebuia să aibă mai mult de 250 de grame
Ministerul Economiei Naţionale decidea în 14 ianuarie 1947 că
„toate restaurantele şi localurile similare, de toate categoriile, inclusiv cele de lux, din întreaga ţară, vor putea servi consumatorilor numai meniuri fixe, întocmite conform dispoziţiunii de mai jos. Fiecare restaurant şi local similar va putea pregăti cel mult şase feluri de mîncare sau friptură. Carnea va putea fi folosită la pregătirea bucatelor cel mult în trei zile pe săptămînă şi anume: marţi, carne de pasăre, raţă sau găină; joi, peşte, vînat, mezeluri şi afumături; duminică, carne de ovine, bovine şi porcine. În celelalte zile ale săptămînii mîncărurile se vor pregăti fără carne.”
La articolul 2 se preciza ce preparate erau interzise să fie pregătite şi servite:
a) carne şi preparate de gîscă, gîscan, curcă şi curcani, c) sturioni: nisetru, morun, cegă, păstrugă, etc,
d) mezeluri şi afumături de lux a căror fabricare este interzisă,
e) brînzeturi de lux a căror fabricare este interzisă,
f) paste făinoase, biscuiţi, cornuri, chifle şi orice alte preparate din făinuri de
orice fel,
g) omlete, clătite şi alte preparate pe bază de ouă.
O porţie de friptură nu poate depăşi greutatea de 250 de grame. După ora 16, la prînz şi ora 22 seara este interzisă servirea mesei în orice fel de local. „Meniurile fixe, reducerea gramajului consumului de carne nu erau simple reglementări de funcţionare a unităţilor de consum, ci o impunere a unui regim alimentar frust, controlabil de către instituţiile de partid şi de stat. Raţionalizarea comunistă nu însemnat o prelungire a cumpătării creştine, ci o replică ideologică la alternativa risipei societăţilor de consum. Construirea unui model social desăvîrşit, aşa cum era proiectat ideologic comunismul, presupunea traumatismul unui dureros travaliu de muncă şi lipsuri, o misiune benefică de formalizare la comandamentele etice şi sociale“, se precizează în lucrarea „«N-avem poftă de icre negre şi de ficaţi de gîscă!» Alimentaţia - instrument ideologic al comunismului românesc!“.
Orice risipă era condamnată în presa comunistă: ”Ce se poate vedea într-o ladă de gunoi a unui bloc din Centrul Capitaliei. Nu! Nu sunt proviziile unui om nevoiaş, ci „resturi” zvîrlite în lăzile de gunoi ale blocului din B-dului Elisabeta. Pâni uscate, cartofi, lămîi, mere, carne stricată, bucăţi de brînză, în timp ce mulţi copii n-au hrană zilnică. Pâinea luată cu cartela e aruncată la gunoi, iar locul ei îl ia pîinea albă, făcută la patiserie. Risipa aceasta zilnică dovedeşte lipsa conştiinţei de solidaritate naţională şi dispreţ pentru greutăţile economice prin care trece azi poporul român“, se arată într-un articol din publicaţia Scânteia.
În presa comunistă abunda în articolele care se refereau la necesitatea unei alimentaţii stricte: „Titlul din Scînteia, vineri 17 ianuarie 1947 sublinia: «Raţionalizarea consumului de alimente. Menu-uri şi ore fixe de masă în restaurantele de toate categoriile. Interzicerea aperitivelor şi a consumului alimentelor de lux. Curcanii, gîştele şi icrele negre se vând numai pentru export». Interzicerea imperativă a unor alimente specifice alimentaţiei duşmanului de clasă rezultă şi din alte titluri de genul «Să se termine cu aperitivele luate la botul calului», sau „N-avem poftă de icre negre şi de ficaţi de gîscă!” Subtitlul „Hei, băiatule, mai serveşte o porţie de icre» exprima mânia proletară faţă de unele alimente de pe masa celor bogaţi“, menţionează Mihai Teodor Nicoară.
Se încarcă comentariile...
