INTERVIU Medicul care obţinut al doilea rezultat pe ţară la Rezidenţiat: „Situaţia României este puţin tristă în privinţa celor care ne conduc“

Cristina Hoară a obţinut al doilea punctaj la examenul de Rezidenţiat de la nivel naţional

Cristina Hoară (25 de ani), din Bumbeşti Jiu, a reuşit să obţină un rezultat remarcabil la examenul de Rezidenţiat. Tânăra, cu al doilea cel mai bun rezultat la nivel naţional, s-a clasat locul trei, pentru că cei de pe pe primele două locuri au avut acelaşi punctaj.

Cristina şi-a ales un post la Spitalul Clinic de Boli infecţioase şi Tropicale „Victor Babeş“ din Bucureşti, pentru că a fost atrasă de parazitologie şi de bolile mai rare. A avut bursă de merit pe toată perioada facultăţii, iar în doi ani de studiu a avut 10 la toate materiile.

Părinţii Cristinei lucrează la Uzina Mecanică Sadu. Mama este translator, iar tatăl este şeful Oficiului de calcul, fiind cunoscut prin participarea la concursurile de cultură generală. La ultimul, „Câştigă România“, de la TVR 2, a reuşit să câştige cele mai multe ediţii. 

Cristina este pasionată de călătorii şi are propriul blog (romanianefiltrata.com), unde îşi prezintă impresiile din locurile vizitate.

Cristina Hoară a acordat un interviu pentru adevarul.ro în care a vorbit despre anii de studenţie, problemele grave din sistemul de educaţie, greutăţile în ocuparea unui post de medic în România, dar şi despre eterna şpagă care umbreşte activitatea medicilor. 

Reporter: Cum au fost primii ani de şcoală într-un orăşel de provincie?

Cristina Hoară: Am parcurs o şcoală generală extrem de bună, cu profesori bine pregătiţi şi foarte dedicaţi, pentru că am prinsă încă profesori din generaţia veche şi de acasă mi s-a insuflat că, dacă vrei să reuşeşti în viaţă, trebuie să înveţi. Am avut şi o competiţie destul de acerbă în clasă cu anumiţi colegi care mi-au rămas prieteni. Am avut o profesoară extraordinară de Limba şi literatura română, Maria Lupulescu, care între timp s-a pensionat, un profesor extraordinar de Matematică, Liviu Bălăşoiu, aflat la început de carieră, care ne-a insuflat pasiunea pentru matematică. În clasa a VI-a am participat la Olimpiada de matematică pe judeţ, unde am luat locul II, care a fost o mare realizare la vremea respectivă. 

Reporter: Ce liceu ai absolvit şi când ai luat decizia de a vă îndrepta către medicină?

Am absolvit Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu“, care a fost o alegere extraordinară. Ideea de a da la medicină survenise în mintea mea încă din „Generală“, pentru că mi-au plăcut foarte mult biologia şi chimia datorită profesorilor pe care i-am avut. În Bumbeşti Jiu nu existau clase de Ştiinţele Naturii şi am considerat că ar mai bine să merg către acest profil, în cazul în care îmi păstrez opţiunea către medicină şi am optat către CNTV, pentru că este un liceu şi mai central, şi pentru că are o istorie. Am intrat prima la Ştiinţele Naturii şi am avut un parcurs destul de frumos, spun eu. Încă din clasa a IX-a, profesoara de Biologie a observat că am înclinaţie către această disciplină şi am participat la olimpiadă. M-am calificat de trei ori la olimpiadă, din clasa a X-a şi până în clasa a XII-a. Miza era în clasa a XI-a şi a XII-a că, dacă reuşeam să obţin măcar o menţiune, eram admisă la facultatea de medicină fără examen. În clasa a XI-a nu am luat nimic, iar în anul următor am zis ca măcar o menţiune să iau. Am fost şi am luat locul I. A fost o experienţă extraordinară. Mi-am dat seama chiar din timpul examenului că o să obţin locul I, pentru că o probă era teoretică şi cealaltă practică. La proba teoretică luasem cel mai mare punctaj dintre concurenţi şi proba practică era mai uşoară şi cam toţi luau maximum de puncte. Mi-am dat seama că eu o să fiu prima şi mi-au dat lacrimile chiar în timpul probei. De acolo au decurs toate consecinţele. În timpul probei chiar mă gândeam: gata, am intrat la Medicină, o să stau într-un cămin bun, pentru că ştiam că facultatea o să acorde locuri mai bune în cămin. Am stat toţi cei şase ani într-un cămin bun. Sunt şase cămine tip garsonieră: baie, bucătărie şi trei persoane în cameră. 

Reporter: Părinţii ce au spus atunci când i-ai anunţat că vrei să mergi către Medicină?

C.H.: M-au întrebat în repetate rânduri, mai ales mama mea, dacă îmi doresc să fac acest lucru, pentru că ştia că urmează  un parcurs greu. Din păcate sau din fericire, avem medici în familie, rude mai îndepărtate, dar nu le-am cerut o opinie înainte, pentru că dacă cineva ar afla cât este de greu s-ar putea să nu mai aplice. În liceu, am oscilat şi mă gândeam să urmez Limbi străine, datorită profesiei mamei mele, dar într-o zi m-am hotărât gândindu-mă invers: ce aş regreta dacă nu fac şi mi-am dat seama că o să regret toată viaţa dacă nu aleg medicina, pentru că îmi plăcea să ajut oamenii şi, în plus, mă atrăgea partea ştiinţifică. A venit răspunsul pe loc. Asta s-a  întâmplat în clasa a XI-a. 

Rep.: Cum a fost perioada liceului şi ce profesori te-au influenţat?

C.H.: Cu ocazia aceasta, o salut pe profesoara mea de Biologie, Manuela Radu. Este persoana cu care am păstrat o legătură foarte strânsă. Premiul pe care l-am obţinut la olimpiadă a fost o surpriză şi pentru dumneaei, pentru că biologie se explică, dar se învaţă foarte mult pe cont propriu. Liceul m-a schimbat destul de mult, m-a făcut să fiu mai deschisă, pentru că relaţiile interpersonale s-au dezvoltat mai mult. A fost o perioadă din care am rămas cu amintiri frumoase. (…) Am făcut naveta pe toată perioada liceului (n.r. – aproximativ 20 de kilometri între Bumbeşti Jiu şi Târgu Jiu). Era o lume pestriţă în microbuzul cu care călătoream. Se ascultau tot felul de genuri muzicale. Uneori mai mergeam şi în picioare. 

„Bucureştiul a devenit a doua casă“

Rep.: Cum a fost impactul cu Bucureştiul pentru tine, o tânără venită dintr-un oraş de provincie?

C.H.: Pentru mine a fost ca o revenire acasă, pentru că sunt născută în Bucureşti. Eu provin dintr-un oraş foarte mic, unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Mi-am dorit totdeauna să mă duc într-un oraş mai mare, unde pot să ies pe stradă şi ştiu că nu mă judecă nimeni sau nu-i cunosc pe cei care mă judecă şi unde oportunităţile sunt mult mai mari. Decizia de a merge la Bucureşti a fost una destul de firească şi pot spune că m-am adaptat destul de repede. În primul an m-am rodat şi Bucureştiul a devenit a doua casă. Aglomeraţia este un factor de stres în Bucureşti, dar având în vedere că nu am maşină şi nu am condus în Bucureşti, nervii nu s-au accentuat aşa de tare. Însă, nu aş privi asta ca un factor de care să-mi pară rău în alegerea făcută.

Rep.: Facultatea de Medicină a fost la nivelul aşteptărilor tale?

C.H.: Facultatea este dificilă. Primii trei ani sunt denumiţi preclinici şi constau într-o pregătire mai ales în clădirile Palatului Facultăţii de Medicină, în care se fac materiile de bază: anatomia, fiziologia ş.a.m.d., după care în care anul IV trecem într-o altă etapă, cea clinică, în care efectuăm stagii exclusiv în spital. În anul IV nu am mai avut sesiuni, astfel că sesiunea din anul III a fost un fel de prima terminare a facultăţii, pentru că era foarte stresantă. Din anul IV efectuam un stagiu şi susţineam apoi un examen. Prima sesiune m-a şocat, pentru că primul semestru a fost destul de asemănător cu liceul pentru mine. Îmi luasem foarte multe libertăţi şi ieşeam în timpul liber. Am zis că în sesiune este suficient să te pregăteşti şi nu a fost deloc aşa, pentru că ai câteva zile pentru un examen care presupunea a citi o carte şi a învăţa, unele discipline fiind deosebit de complexe, cum ar fi Anatomia. Am ieşit din prima sesiune cu numai cu două note de 9 şi restul de 10. Mi-am zis că se poate. Acea sesiune m-a ambiţionat şi a venit şi factorul acesta de a rămâne la bursă, pentru că noi, ca olimpici, am avut bursă de merit, iar factorul financiar era destul de important. În fiecare an am avut bursă. Cuantumul ei a variat. În primul an era de 200 şi ceva de lei, iar în anul V a fost de 1.000 de lei , pentru bursa de 10, care însemna 10 pe linie. Am avut în doi ani 10 „pe linie“, în anii III şi V. Pot să spun că bursa m-a ajutat.

Rep.: Cum ai descrie anii de facultate?

C.H.: Îmi formasem o gaşcă de prieteni cam de acelaşi nivel intelectual, pentru că mulţi din cei care stăteau în căminul meu fuseseră admişi tot pe baza rezultatelor de la olimpiadă, iar pe unii dintre ei în cunoşteam prin prisma olimpiadelor naţionale la care am fost. Pe acelaşi palier mai stătea un gorjean, Lucian Scurtu, care este foarte bun pe chimie. Ne-am format o gaşcă de prieteni, care s-au motivat între ei, au învăţat împreună, mai ales în primii ani, pentru că apoi a început fiecare să se ducă în câte o chirie. Eram foarte uniţi. Învăţam, dar ne şi distram. Am făcut şi câteva vacanţe împreună, iar facultatea a trecut mai repede datorită acestei atmosfere. 

Rep.: A existat un profesor care te-a inspirat?

C.H.: Au  fost mai mulţi profesori. În Facultatea de Medicină, mai ales la început, trebuie să participi la câteva cursuri motivaţionale, să ai parte de nişte profesori care să-ţi insufle dragostea pentru meserie. Din acest punct de vedere îl pot menţiona pe domnul profesor, Florin Filipoiu, care este profesor universitar şi şeful catedrei de Anatomie din Bucureşti. La cursurile dânsului mergeai cu plăcere, pentru că nu preda doar anatomie, ci şi lecţii de viaţă. Era şi mai glumeţ, iar cursurile dumnealui se desfăşurau altfel, pentru că venea şi cu implicaţii clinice cu privire la ceea ce ne preda. De foarte multe ori a susţinut şi discursuri motivaţionale. Trebuie să fii şi un foarte bun orator şi un bun pedagog. Am avut foarte mulţi profesori, dar nu toţi erau destinaţi unei cariere pedagogice. 

„Un medic care nu comunică nu ajunge unde trebuie“

Rep.: Cum a fost impactul cu spitalul, pentru că există o oarecare teamă de sânge?

C.H.: Impactul nu a fost atât de mare, pentru că toţi ne confruntaserăm cu astfel de situaţii în practica de vară care a fost obligatorie începând cu vacanţa de după anul II. Ţin minte că eram foarte emotivi la interacţiunea cu pacientul, pentru că ne priveau ca pe nişte copilaşi şi încă tind să ne privească la fel. În anul VI ne spuneau că se roagă pentru noi la examene, că suntem frumoşi, tineri etc. În anul III, toţi ne lipeam de perete atunci când trebuia să vorbim cu pacienţii pentru că nu prea te învaţă nimeni cum să vorbeşti cu pacientul.  Ştiam ce întrebări trebuia să-i punem, pentru că învăţasem cum se face o anamneză, adică un interviu cu pacientul, dar nu cum trebuie să fie abordat, pentru că aveau vârste diferite, probleme diferite, iar unii nu prea erau comunicativi şi nu prea aveau chef să vorbească. De multe ori ne-am împiedicat de pacienţi care erau refractari în a vorbi cu noi, deşi cred că trebuie să semneze un fel consimţământ atunci când intră într-un spital universitar, că sunt de acord să facă lucrul acesta, pentru că acesta este şi rolul unui spital universitar. Cred că asta a fost cel mai dificil. Eu sunt destul de deschisă în a discuta cu pacientul. Este foarte important să vorbeşti cu el şi cu aparţinătorul lui şi să-i spui că o să încerci să faci tot ce depinde de tine. Un medic care nu comunică nu ajunge unde trebuie şi din lipsa de empatie vine şi refractaritatea la tratament. Iniţial, pe asta voi miza la început de rezidenţiat, pentru că acum începem să acumulăm pe specialitatea pe care ne-am ales-o. Mulţi dintre noi am făcut doar un stagiu de pregătire. De exemplu, eu mi-am ales boli infecţioase şi am făcut un stagiu de şase săptămâni în anul VI. Eu mizez foarte mult pe comunicare, la început. 

Rep.: Disecţii aţi efectuat în timpul anilor de facultate?

C.H.: Disecţii nu prea am făcut noi ca studenţi. Disecţii făceau preparatorii şi asistenţii universitari la catedra de Anatomie. Ni se prezentau cadavre gata disecate şi cine voia, dar nu au fost prea mulţi doritori, putea să participe la asta. În sala de lucrări practice la Anatomie eram duşi şi la cadavre. Au fost persoane care îşi lăsaseră trupul Facultăţii de Medicină. Erau cadavre conservate în formol şi care erau disecate. Erau în toată sala de disecţie cam trei cadavre ceea ce nu însemna prea mult pentru întreaga serie de 120 de studenţi, astfel că ne cam înghesuiam la ele. Se ţin cred câţiva ani în formol şi sunt aduse în faţa studenţilor şi se face disecţia de către asistentul universitar. Ideea este să se prezinte studenţilor muşchii, nervii, arterele, cu toate ramurile, sau diverse organe interne. 

Era un bătrân al străzii care primea mâncare în schimbul donării trupului său după moarte. L-am văzut până prin anul III, după care nu l-am mai văzut şi mă gândeam că a ajuns la sala de disecţie, numai că eu nu mai făceam Anatomie şi nu am mai putut să verific. Aşa era folclorul printre studenţi.

O altă experienţă de disecţie a fost în anul VI, la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici“. M-a marcat destul de mult din punct de vedere vizual, pentru că era prima experienţă în sala respectivă, destul de traumatizant, desfăşurându-se autopsia unui tânăr sinucigaş. M-a marcat emoţional. Medicii legişti privesc cu multă răceală cazul şi doar din perspectiva medico-legală, dar pentru noi a avut un impact destul de mare. Adică se taie calota craniană cu fierăstrăul, iar zgomotul pe care îl făcea era „horror“. 

„Am ţipat de fericire“

Rep.: Ţi-ar plăcea să urmezi o carieră universitară?

C.H.: Mi-ar plăcea să rămân cadru universitar, dar pentru asta trebuie să mă apuc de un doctorat, pentru că aşa cere legea. Momentan, vreau să iau o pauză de la formele de învăţare, dar este destul de firească o carieră universitară atât timp cât eşti doctor într-un spital. Îmi place să explic şi chiar am avut colegi care îmi cereau ajutorul pentru a le explica anumite lucruri şi mă bucuram că înţelegeau. 

Rep.: Te aşteptai la un rezultat aşa de bun la examenul de rezidenţiat?

C.H.: Concurenţa este destul de acerbă la examenul de rezidenţiat şi de câţiva ani este o repartiţie naţională, adică eu, din centrul Bucureşti, dacă obţin o notă mare, mă pot duce la Cluj, dacă vreau. De obicei se face migraţia invers, dinspre celelalte oraşe înspre Bucureşti. Am avut ceva emoţii pentru că îmi doream să rămân în Bucureşti. Am constatat la repartiţie că foarte mulţi colegi din provincie cu notă mare au venit în Bucureşti. Înainte nu puteai să pleci într-un alt centru regional, dar acum poţi să pleci din Moldova în Banat, dacă ai o notă bună. Rezidenţiatul a devenit un concurs naţional. Poate să vină oricine de oriunde dacă a luat un punctaj mai bun decât al tău.

Examenul nu mi-a dat foarte mari emoţii pentru că am trecut prin emoţii similare. Olimpiadele naţionale m-au călit destul de mult prin prisma atmosferei pe care mi-o ofereau, iar în clasa a XII-a la naţională inima îmi era mult mai sus în gât decât la rezidenţiat. Am acordat un timp îndelungat de pregătire. Am început să citesc pe la începutul anului VI. Mi-am dat seama în facultate că trebuie să te apuci din timp de lucrurile care contează. Pe final, am simţit mai mult plictiseală şi parcă nu mai suportam să le citesc a nu ştiu câta oară. La examen mi-am spus că asta este, mă duc ca la un concurs şi privesc ca pe o competiţie şi am încercat să nu mă gândesc la miză. Nu mi-am pus dinainte un „target“ şi cred că nu este bine aşa, pentru că rişti să te dezamăgeşti. Orice punctaj peste 900 este foarte bun, ca idee. Am renunţat la foarte multe ca să mă pregătesc.

Nu m-am aşteptat, sincer. Nici după ce am ştiut punctajul, care se află imediat, la o oră după examen, pentru că se corectează printr-un sistem automat prin scanner, nu am ştiut pe ce loc sunt, pentru că acea clasificare s-a prezentat după câteva zile. Pe grupurile noastre de Facebook se tot anunţau diverse alte punctaje colosale din alte centre. Am zis că oi fi a zecea, iar când am văzut clasamentul pot să spun că am ţipat de fericire: locul trei pe ţară, dar cu al doilea punctaj. În faţa mea au fost două fete din Dolj cu acelaşi punctaj, 936, cu un punct peste mine. Am fost prima din centrul Bucureşti. Punctajul maxim putea fi de 950. 

Rep.: Ce ţi-a ridicat probleme la examen?

C.H.: Pot să spun că probleme mai deosebite mi-a ridicat modul de umplere a bulinelor de pe borderou. Avem un borderou de concurs în care trebuie să umplem nişte cerculeţe corespunzătoare răspunsurilor corecte. Trebuie să fim foarte atenţi pentru că ni se spune că trebuie să le umplem pe toate, iar lucrul acesta, din cele patru ore de examen, dacă stai să aduni, depăşeşte o oră. Cred că problema a fost presiunea timpului. Am terminat grilele cu o jumătate de oră înainte, cu tot cu completatul lor şi m-am mai uitat peste ce nu apucasem să completez. Cred că aici ar fi nevoie să fie schimbat sistemul, pentru că este destul de presant. În rest, grilele nu pun probleme dacă visezi cartea. Pe de altă parte, ca să visezi cartea respectivă îţi ia multă, multă pregătire acasă. Sistemul de examinare nu e ideal, pentru că a cunoaşte foarte, foarte bine cartea respectivă ţine cam prea mult de partea teoretică, de „toceală“, ca s-o spuneam pe-a dreaptă. Nu ştiu ce reflectă cu adevărat cunoştinţele tale. Multe întrebări sunt ţintite pe anumite date, dintr-un anumit tabel. Anumite capitole se contrazic între ele asupra aceluiaşi subiect. Trebuie, câteodată, să te prinzi de unde a fost concepută grila respectivă. Ar trebui să se schimbe în structura examenului. Autorii cred că ar trebui să alcătuiască puţin mai coerent. Chiar e greu şi nu cred că trebuie să reţinem toate informaţiile de acolo pentru că foarte multe sunt informaţii din ghiduri internaţionale pe care medicii specialişti doar le consultă, nu le memorează. Aici cred că trebuie făcută o schimbare. Sunt informaţii care se contrazic. Pot să semnalez câteva erori sau inadvertenţe. Între timp a apărut şi ediţia a II-a a Compendiului, dar multe greşelile persistă. 

Rep.: Ce crezi că trebuie să se schimbe în Facultatea de medicină, pentru ca nivelul de pregătire al viitorilor medici să crească?

C.H.: Mi se pare că întreaga facultate de medicină ar trebui să-şi schimbe puţin parcursul. Noi dăm probe practice la fiecare examen, dar facultatea nu este atât de mult aplicată, pe cât teoretică, din păcate. De exemplu, nu avem examene practice standardizate. 

„Nu regret absolut deloc că am rămas în ţară“

Rep.: Îţi pare rău că nu ai ales să studiezi în străinătate?

C.H.: Nu îmi pare rău. Eu sunt o persoană care crede că tot ce s-a întâmplat în viaţă s-a întâmplat cu un anumit scop şi nu îmi pare rău, pentru că aş fi avut parte de alte elemente nefericite, cum ar fi acela că aş fi fost departe de ai mei. Ştiu că atunci când s-a pus problema să merg în străinătate, răspunsul a venit destul de rapid: nu din partea mea. Aş fi fost singură într-o lume străină şi, sincer, momentan, nu invidiez nici Occidentul prin prisma a tot ce se întâmplă politic sau în privinţa imigranţilor. Nu regret absolut deloc că am rămas în ţară. Consider că ce urmează de acum înainte este important şi ţine foarte mult de mine şi colectivul în care o să activez. Ştiu că oamenii şi locurile sunt perfectibile şi că omul sfinţeşte locul. De obicei, unde m-am dus am reuşit să mă integrez şi să-mi fac drumul meu.

Rep.: Cum ai ales specializare de Boli infecţioase?

C.H.: Am ales-o cu inima mai mult. Prima dată, în anul III, se fac două discipline, virusologie şi parazitologie, care mi-au stârnit interesul. Locul înseamnă că după cei cinci sau şase ani de pregătire în rezidenţiat eşti şomer, cum spune şi presa. Nu este nicio surpriză. Dacă nu îţi alegi un post în care ştii că un anumit spital te va angaja şi după perioada de finalizare a rezidenţiatului, nu mai ai loc de muncă. Ţi se va desface contractul de muncă stabilit pe o durată determinată şi eşti liber să aplici, apoi, dacă se scoate un post la concurs într-un spital sau să pleci în afară ori, dacă ai făcut o specialitate care se caută şi se plăteşte bine în privat, să mergi acolo. Este mult mai riscant, iar specialitatea pe care vreau să o urmez nu este aşa dezvoltată în privat şi este mult mai interesant să activez în spitalul de stat, unde cazuistica este mai variată şi mai complexă. Punctajul foarte mare mi-a permis să-mi aleg un post. Am ales un post cu pregătire şi, apoi, rămânere în Bucureşti, la Spitalul „Victor Babeş“.

Rep.: Cum se desfăşoară procesul de repartiţie a posturilor?

În luna octombrie s-au publicat de către Ministerul Sănătăţii o listă de locuri şi posturi. Puteai să-ţi alegi orice de acolo, în funcţie de notă. Niciodată nu ştii ce vei alege, pentru că în faţa ta la repartiţie sunt şi alţi oameni, despre care nu ştii ce aleg. Este foarte multă loterie şi depinde de tine ce punctaj obţii, dar depinde şi ce îşi doresc cei care au luat un punctaj mai mare şi, din păcate, mulţi află la repartiţie, pentru că văd în faţa lor cum se scurg locurile sau posturile pe care şi le doreau şi trebuie să se gândească foarte repede ce îşi doresc. De aici vin marile emoţii şi competiţia să iei la rezidenţiat un punctaj cât mai mare. 

Rep.: Se poate schimba acest sistem de ocupare a posturilor? 

C.H.: Singura variantă care mi se pare viabilă este crearea mai multor posturi. Am observat că, mai nou, se vehiculează ideea că ministrul Sănătăţii ar vrea să oblige tinerii rezidenţi să rămână în ţară un număr minim de ani. Eu am fost destul de amuzată de ideea aceasta, pentru că nu ştiu dacă s-ar putea face sub o formă legală prin prisma faptului că libertatea forţei de muncă este un drept al omului, dar ideea este ilară şi pentru că ei nu creează nici acum posturi la intrarea în rezidenţiat. Noi, la atâtea mii de absolvenţi care am fost, au fost scoase 200 şi ceva de posturi, iar un loc de muncă asigurat înseamnă post şi nu loc. Locul înseamnă o formă de pregătire. Singura variantă ar fi ca posturile să fie deblocate, pentru că, pe de altă parte se strigă că este un deficit de medici, care ar trebui să se traducă într-un număr corespunzător de posturi. Ministerul Educaţiei şi cel al Sănătăţii ar trebui să stabilească o strategie şi să nu mai pregătească atât de mulţi absolvenţi, dacă nu este nevoie de aşa de mulţi. Aici este o altă mare problemă. Avem foarte multe facultăţi de medicină: la Sibiu, la Galaţi, la Oradea, la Braşov, la Arad. Sunt foarte multe. Suntem foarte mulţi absolvenţi şi eu nu ştiu dacă sistemul de sănătate poate să-i absoarbă. Există oameni care promovează examenul de rezidenţiat, dar nu au unde lucra. În fiecare an a fost problema aceasta: se epuizează locurile şi posturile înaintea celor care încă au promovat examenul. Ştiu că cei de anul trecut au stat pe tuşă, pentru că nu poţi fi absorbit de sistemul medical dacă nu eşti confirmat şi repartizat într-o specialitate, chit că ai absolvit facultatea şi ai o diplomă de medic în mână. De altfel, noi nu avem drept de liberă practică, în comparaţie cu medicina dentară, iar acest fapt a fost semnalat la festivitatea noastră de absolvire chiar de către domnul decan, că suntem absolvenţi, dar nu avem unde lucra. Dacă doar ai absolvit, dar nu promovezi examenul de rezidenţiat sau l-ai promovat şi nu mai este loc pentru tine, varianta este să te pregăteşti pentru examenul de rezidenţiat din altă ţară sau să mai aştepţi şi să speri că vei lua mai mult şi vei primi ceva în ţara ta. De aici cred că pregătim prea mulţi medici, iar lucrul acesta diluează puţin şi nivelul de pregătire. Am şi colegi care au plecat direct şi au dat examenul de rezidenţiat în alte ţări, acolo unde se susţine. Există şi această posibilitate. În alte ţări se poate intra în sistem fără examen de rezidenţiat, doar pe baza unui CV, a unui interviu, demonstrând că ai anumite aptitudini şi cunoscând limba la un nivel destul de bun,

Rep.: De ce ai ales Spitalul „Victor Babeş“?

C.H.: În Bucureşti există două spitale de boli infecţioase: Institutul „Matei Balş“ şi Spitalul „Victor Babeş“. Sunt uşor diferite ca profil. La Victor Babeş sosesc bolile de import, adică persoane care călătoresc în ţări străine şi contactează o boală. De aceea m-a atras ideea de a merge la „Victor Babeş“.

Rep.: Cum priveşti fenomenul migraţiei medicilor?

C.H.: Iniţial, când eram mică şi nu ştiam că voi merge la Medicină, luasem hotărârea să plec în străinătate. Tot am crescut şi am trecut prin diverse forme de învăţământ. Odată ce ajungi matur iei în calcul mai multe lucruri. În contextul actual, cu atacurile emigranţilor din Anglia şi Franţa, nu mi se pare niciun loc atât de sigur, iar străinătatea vinde puţin iluzii, pentru că cei care pleacă acolo vieţuiesc tot în comunităţile de români şi aşa se consolează de îndepărtarea de casă. Lumea este destul de ostilă, aşa cum probabil că este şi la noi, iar acest lucru îl ştiu de la colegii pe care i-am avut din Africa. Nu puteam nega faptul că fiecare ţară are o anumită doză de xenofobie. Plecarea în străinătate este o variantă pe care o iau în calcul la un moment dat şi nu o resping. Momentan nu simt că trebuie să fac acest lucru. 

Rep.: Salariul unui medic rezident este mulţumitor în momentul de faţă?

C.H.: Salarizarea a devenit acceptabilă odată cu Legea Salarizării. Nu este nici un secret şi se poate afla de pe diferite site-uri, salariul brut al unui medic rezident este de 5.700 de lei, iar net undeva peste 3.000 de lei. Fiecare specialitate are anumite sporuri, în funcţie de gradul de pericol. Gărzile în spitalul în care voi lucra vor fi plătite din anul III, dar vor fi de câte şase ore. Salariul va creşte în fiecare an. Salariul este net mai decent de ce se întâmpla acum câţiva ani. 

Rep.: Există o ştampilă care se pune medicilor cu privire la şpaga care este dată de către pacienţi? Cum priveşti problema aceasta?

C.H.: Mi se pare un subiect foarte larg despre care aş putea să vorbesc în cunoştinţă de cauză abia după ce voi începe activitatea. Noi, ca studenţi, cred că am observat doar vârful aisbergului dintr-un spital. Nu pot să spun că am văzut aşa ceva. Cred că nu se poate renega acest lucru. Cred că anumiţi medici denigrează toată tagma medicilor. Mi se pare că problema este generalizată şi pacientul are senzaţia că dacă nu oferă are sentimentul că nu este tratat la fel de bine. Mi se pare un cerc vicios. Nu ştiu de unde a pornit. Şi pacientul oferă, dar şi medicul primeşte, iar atunci se permanentizează un lucru care nu este în regulă. Toată generaţia mea este împotriva acestui lucru. 

Rep.: Te obligă, cumva sistemul, să accepţi, pentru că, dacă nu te conformezi, eşti marginalizat?

C.H.: Dacă o să mai facem un interviu peste un an, o să vă spun. Eu sper să nu fie aşa. Cred că depinde de spital. Am făcut o serie de analize la Institutul „Matei Balş“, iar după un timp am primit pe telefon un chestionar prin care eram solicitată să răspund dacă s-a condiţionat actul medical. Cred că este o treabă foarte bună.

Rep.: Cum vezi situaţia României?

C.H.: Sunt destul de apolitică, dar situaţia României nu aş putea-o cataloga decât destul de tristă în prezent, în ceea ce priveşte persoanele care ne conduc şi cred că vorbesc în numele multora. Mi se pare că lipseşte erudiţia de la nivelul acesta de conducere. Dacă putem să facem o comparaţie între cine ne conduce acum faţă de cine ne conducea acum o sută de ani, este puţin trist. Este vorba mai mult de împrejurări politice şi interese, decât de merite.