Experienţa unică trăită de Regina Maria la Mănăstirea Polovragi: „Nicio aşezare nu poate fi mai plăcută“

Regina Maria a trăit o experienţă de neuitat la Mănăstirea Polovragi

În peregrinările sale prin ţară, regina Maria a ajuns şi la mănăstirile din nordul Olteniei. Aici a regăsit liniştea şi autenticitatea vieţii. Experienţa trăită la Mănăstirea Polovragi, din judeţul Gorj, unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult din România, a fost relatată de regina Maria în cartea „Ţara mea“, care a văzut lumina tiparului în anul 1916.

Regina a fost apropiată de acest loc pentru că stareţul Mănăstirii Polovragi, Corneliu Săbăreanu, a devenit duhovnicul ei. Regina Maria descrie drumul străbătut între Mănăstirea Horezu, pe care o vizita frecvent, şi Mănăstirea Pologragi. A fost impresionată de crucile de pe marginea drumului, un obicei specific Olteniei, pe care le asemăna cu nişte icoane:

„Dar astăzi n'am de gând să descriu Hurezul, mânăstirea aceasta mai iubită decât toate, căci aiurea am mai vorbit de dânsa; astăzi, în ciuda dorului care-mi umple sufletul la gândul ei, nu mă voi opri să întru în sfântul cuprins, nu mă voiu sui pe cărarea dintre brazi care duce la poarta de întrare; ca una care am fost scoasă din raiu, voiu trece pe lângă înnaltele ziduri tăcute cu un suspin... Vreau să vă ieau astăzi cu mine la mănăstirea Polovraci. Nu e departe de frumosul Hurez cu înnaltele ziduri albe, dar se ascunde în altă vale, la capătul unui podiş ridicat, largă desfăşurare deloc drept care se sfârşeşte de odată într'un şir de munţi ridicându- se ca o apărare clădită de mânile uriaşilor. Un drum plăcut duce acolo. Trecând peste deal şi vale, el străbate minunate păduri de fag, pline de feregeşi de clopoţei de pădure, cari-şi pleacă fragedele capete în suflarea uşoară a vântului.

Bătrâne cruci de lemn mărgenesc calea; ciudate la făptură şi de înnălţime deosebită, ele sunt împodobite cu strălucitoare icoane pe care vremea ce trece, răpede le şterge. Singuratece şi bătutede furtuni, ele stau, fiecare ascunzând în inima-i veche povestea clădirii ei, pe care nu o împărtăşeşte acelor cari grabnic trec pe lângă dânsa. Dar vântul, el îi ştie înţelesul, vântul, ploaia şi viscolul, care, după ce li au smuls tainele, adesea le trântesc fără milă la pământ, unde zac apoi cu faţa în jos, neajutate, ca nişte ostaşi căzuţi, pe cari nimeni n'a alergat să-i ridice. Mi-e drag de aceste cruci bătrâne, mişcătoare icoane, care înseamnă în deosebi înfăţişarea ţerii noastre: ele îmi revarsă în suflet o stranie simţire de reverenţă, pentru că inimile care le-au pus aici trebuie să fi fost inimi credincioase, având vre-un păcat care să li se şteargă, vre-o fiinţă iubită pentru care să plângă, ori vre-un drumeţ plecat departe, pe care cu gândul să-l ocrotească... Multe inimi credincioase trebuie să se fi purtat de-a lungul drumurilor Vâlcii, căci pe fiecare din ele întâlneşti aceste cruci, stând ca nişte strămoşi obosiţi ale căror nume au fost uitate de generaţiile deacuma“.

„O adevărată armonie în alb“

Regina Maria descrie mănăstirea care se află la marginea Cheilor Olteţului, iar totul este pur, de la natură şi până la veşmintele ţăranilor: „Nicio aşezare nu poate fi mai plăcută decât a Polovracilor. Mănăstioara veche e cuibărită chiar la picioarele munţilor ca o pasăre uriaşă ascunsă între pomi. Şi aici, ca şi la Hurez, zidurile sunt înnalte şi albe, dar clădirea e mai săracă, mai umilă, deşi biserica în cuprinsul ei nu e în nici o privinţă mai puţin frumoasă: forma şi stilul sunt tot aşa de perfecte, zugrăveala tot aşa de potrivită şi de bogată. Aici, în locul brazilor întunecaţi, o cărare de cireşi ce duce la clopotniţa pe supt care treci: o întrare joasă boltită, în curtea din lăuntru. Ultima dată când am fost acolo, cireşii erau în floare, şi atât de des înfloriseră, încât pomii păreau că se pleacă supt o povară de zapadă. O adevărată armonie în alb: flori albe, ziduri albe încunjurând o biserică albă ca laptele; deasupra capului largi nouri albi plutind pe boltă, subt picioare un covor alb de clopoţei, şi, strecurându-mi privirea prin uşa bisericii, zăriam înlăuntrul lăcaşului o ceată de ţerani în albe veşminte, stând în deosebite atitudini ale închinării. Umbra-i înfăşura, dar îmbrăcămintea albă a bărbaţilor şi maramele albe de pe capul femeilor răsăriau ca nişte pete largi de lumină“. 

„Am putut să mă strecor nevăzută în biserică“

Regina Maria s-a strecurat prin mulţimea de credincioşi, pentru că nu se ştia de vizita sa, astfel că a putut să admire veşmintele ţăranilor: 

„Nimeni nu-mi aştepta sosirea. Aşa încât am putut să mă strecor nevăzută în biserică, şi atunci am fost martură a ciudatei privelişti pe care stau să v'o spun. Era o zi de serbătoare; şi se făcea un fel de slujbă, pe care, la început, mulţimea mă împiedeca să o văd. Ţeranii erau în haine de Duminecă, bărbaţi şi femei, purtând asprele veşminte de lână albă care deosebesc ţinutul: maramele de pe capul femeilor erau tot aşa de fără pată ca şi zăpada căzută de curând“. 

„Biserica este una din cele mai drăguţe pe care le ştiu“

O legătură tainică şi puternică s-a creat între lăcaşul de cult şi regina Maria, care „zugrăveşte“ într-un mod aparte biserica şi pictura acesteia. De asemenea, credincioşii care participau la slujbă au impresionat-o pe regină prin simplitatea lor: 

„Biserica este una din cele mai drăguţe pe care le ştiu. Nişte proporţii desăvârşite; frescele ei veştejite de vreme n'au fost pângărite prin vre-o încercare de prefacere şi, cu toate că sunt crăpate şi şterse pe alocuri, se află, de alminteri, în stare bună; de o coloare cumpătată, ele se desfac pe un întunecat fond de albastru; tâmpla înnaltă care ascunde altarul e un model de săpătură, cu scumpătate aurită, în care se prind preţioase icoane vechi de sfinţi, deasupra cărora în vârf se ridică o cruce mare zugrăvită, de o formă aleasă, pe jumătate încunjurată de umbră. Tocmai sus, o boltă largă, din care uriaşul chip al lui Hristos pe fond de aur priveşte, într'o înfăţişare de demnitate blândă, dar cu neputinţă de atins, mâna lui fiind ridicată într'o veşnică mişcare a binecuvântării.

Pe păreţi, în dosul catapetesmei, un alaiu de sfinţi şi de mucenici răsar încet din umbră, chipuri de schivnici slabi, cari se adună lângă jeţul Maicei Domnului. Feţele lor sunt îngălbenite, dar aureolele fără număr li fac un strălucitor fond de aur. Numai chipurile din faţă sunt întregi; ceilalţi din mulţime sunt indicaţi numai prin acele cercuri luminoase care se ridică unul asupra altuia ca nişte paşi ducând spre Dumnezeu. Pe genunchii Maicii Sale stă copilul Isus, ţapănşi drept, ca un idol micuţ, cu ochii peste măsură de mari, într'o melancolică faţă de coloarea cerii. Toate figurile şcolii bizantine au acceste feţe de schivnici fără sânge; veşmintele lor sunt zugrăvite cu o deosebită grijă şi acopăr trupurile lor supţiate în falduri cu de-amănuntul îndoiţi, dar capetele sunt împovărate peste măsură de aureolele pe care veşnic sunt osândiţi să le poarte ca semn de sfinţită măreţie.

Cuvintele nu pot zugrăvi minunata armonie a acestor lăuntruri de biserici pe care veacurile le-au îmblânzit până la colori înjumătăţite, şi în ziua aceia mulţimea care se adunase înnaintea tâmplei de aur de la Polovraci n'avea nimic din trivialitatea gloatelor care îndeobşte se ţin de paşii regali, ci era numai o umilă adunătură de ţerani, ale căror datini aveau în ele însele ceva aproape medieval, potrivindu-se bine cu atmosfera, din alte vremuri, a bisericii. Câtva timp stătuiu în dosul mulţimii credincioşilor, sorbind în sufletul mieu farmecul celor ce mă încunjurau. Mulţi dintre ţerani ţineau făclii în mânile lor; flacările care tremurau încununau lumânările, aruncau licăriri palide pe aureolele de aur ale sfinţilor şi dădeau o înfăţişare eterată feţelor multe, care erau îndreptate toate în aceiaşi parte, spre ceva care de la început nu putea fi văzut“.

Slujbă de exorcizare

Regina Maria a trăit, la Mănăstirea Pologragi, şi o slujbă de exorcizare: „Răzbătând prin mulţime, pe scările altarului am zărit o femeie stând pe un pat portativ: o femeie cu faţa de stafie, galbenă ca pergamentul, o femeie tânără cu un aşa de slăbit trup, de părea un leş toată viaţa semăna să i se fi strâns în ochi, — cari, mari şi plini de vedenii, se uitau speriaţi la preot, pe când aceasta rostia încet asupra ei rugăciuni. Preotul era aproape un uriaş, cu un patrafir lung fluturând pe veşmântul roşu cu flori de aur. Işi depărtase patrafirul cusut cu fir pentru a-l pune asupra capului femeii, şi greutatea stofei era aşa de mare, de părea că zdrobeşte trupul fraged.

Câteva bătrâne în veşminte albe îngenunchiaseră lângă dânsa, boscorodind rugăciuni cu ascuţite glasuri de plângere, bătând lespezile cu fruntea şi aruncându-se adesea asupra trupului nenorocitei în suferinţe, de parcă ar fi vrut săsmulgă dela dânsa boala cea crudă care, în afară de lumin aochilor, o făcuse asemenea cu morţii...Un cerc de credincioşi stătea în jurul acestui grup straniu, şi, cu o nelinişte care-i cuprindea cu totul, ei priviau cu luare aminte faţa femeii. In cămăşi albe, toţi ţineau făclii în mână; tăcuţi şi palizi, şi ei ar fi putut să fie un sobor de stafii...Glasul preotului se ridică mai sus de bocetele femeilor, umplând biserica de focul lui: ca în zilele Bibliei, părea că porunceşte duhului celui rău să părăsească trupul pe care aşa de grozav îl chinuia. Ţinută ca de un farmec, m'am uitat o bucată de vreme la această ceremonie neobişnuită, apoi, smulgându-mă, am trecut, prin poarta deschisă a bisericii, în lumina soarelui de dincolo, şi mi s'apărut ca şi cum de odată m'aş fi trezit dintr'un vis urât...“.

Stareţul mănăstirii Polovragi, duhovnicul reginei Maria

Stareţul Mănăstirii Polovragi, Corneliu Săbăreanu, ar fi devenit duhonicul reginei Maria, astfel că vizitele la mănăstire au fost mai frecvente. Potrivit istoriei Mănăstirii Polovragi, fostul stareţ a fost un om deosebit de înstărit. Acesta ar fi absolvit Facultatea de Drept la Paris, însă tatăl şi fratele lui au murit şi, astfel, a devenit proprietar peste suprafeţe întinse de pământ şi numeroşi robi. Acesta ar fi descoperit mai multe nereguli de care se făceau vinovaţi mai mulţi servitori pe care i-ar fi dus la Bucureşti să fie arestaţi şi judecaţi. Dar, cum a ajuns în Capitală, a auzit clopotele de la o biserică, moment în care a avut o revelaţie şi i-a eliberat pe robi. A mers, apoi, la mama sa şi i-a spus că doreşte să devină călugăr.

Corneliu Săbăreanu a mers la Muntele Athos şi a urmat Facultatea de Teologie la Atena, după care s-a întors în ţară. Acesta cunoştea cinci limbi străine. Atunci când a venit la Mănăstirea Polovragi, lăcaşul de cult era foarte degradat. A constribuit cu sume de bani din averea sa şi a amanetat mai multe obiecte personale din aur şi a folosit banii obţinuţi la construirea bisericii Mănăstirii Polovragi. Stareţul a murit în anul 1926, iar în anul în 1957 i s-au adus osemintele în cimitirul mănăstirii din grota în care era îngropat din Peştera Polovragi.