Cum s-a schimbat moda în ţările române sub diferite stăpâniri. „Cu cât un costum este mai bogat ornamentat, cu atât el dă seamă de bogăţia unei persoane“

Veşmintele au avut o semnificaţie aparte

Veşmintele românilor au cunoscut diferite transformări, care au avut la bază influenţele manifestate de puterile sub stăpânirea cărora se aflau. Hainele reflectau o anumită poziţie socială, dar au reprezentat şi o modalitate de atingere a anumitor interese a celor care le purtau.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, cercetător la Institutul de istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti şi doctor în istorie şi civilizaţie, specialist în istorie socială, a realizat o incursiune în lumea modei din perioada în care România s-a aflat sub diferite ocupaţii. Astfel, veşmintele s-au schimbat în funcţie de interesul celui care le poartă şi de influenţa puterii sub dominaţia căreia se aflau ţările române, după cum arată în lucrarea „Boierii români şi «ifosele» lor între tradiţie şi modernitate (1780-1850)“. 

„Anul 1774 este considerat, arbitrar bineînţeles, ca început al procesului de modernizare al societăţii româneşti, datorită tratatului de la Kuciuc-Kainargi şi al efectelor sale imediate şi pe termen lung. Haina devine un indicator social, politic, economic. Ea dă seamă de valorile materiale şi simbolice ale unei societăţi. I se asociază alte elemente «exterioare» menite a marca locul fiecăruia într-o societate a «ordinelor» şi a «privilegiilor» de tot felul: barba, mersul pe jos, în trăsură sau călare, echipajele şi numărul servitorilor, numărul felurilor de mâncare oferite sau a tacâmurilor (adică a persoanelor pe care le putea cineva invita).

Toate acestea la un loc constituie o «amprentă socială», pentru toţi cei care se consideră a face parte dintr-o elită. Prins între tradiţie şi modernitate, trupul trece printr-o serie de convulsii, bulversări, constrângeri; şi, la capătul acestei perioade, va oferi privitorului o cu totul altă imagine“, arată Constanţa Vintilă-Ghiţulescu.

Boierii români între Constantinopol şi Paris 

Costumul oriental începe să se impună tot mai mult după instaurarea oficială a regimului fanariot: „După instaurarea oficială a regimului fanariot (1711/1716), «costumul oriental» se impune şi el treptat. Această nouă orientare către Imperiul otoman produce transformări vizibile la toate nivelele, de la haine la vocabular, de la maniera de a mânca la felurile de mâncăruri, de la preluarea unor obiceiuri (servitul cafelei, siesta, narghileaua) la relativa acceptare a unor «năravuri». Moda vine de la Constantinopol şi se propagă mai întâi printre membrii elitei şi de aici se îndreaptă către ceilalţi membri ai ierarhiei sociale prin imitaţie. Costumul masculin sau feminin comportă prea puţine modificări la nivelul formei, dar se adaptează culorilor, stofelor, ornamentelor la modă. În jurul lui se naşte o întreagă «industrie» (o reţea comercială ce leagă Bucureşti şi Iaşi de Brusa, Constantinopol, Adrianopol, Braşov, Sibiu, Kiev sau Moscova, o reţea de desfacere, meşteşugari cunoscători ai modelelor: croitori, ciubotari, condoragii, blănari, argintari, zăbunari), un nou vocabular  (…)

Semnificaţia costumului este legată de acceptarea unui nou regim politic, supunerea faţă de puterea suzerană, în speţă Imperiul Otoman. Domnul vine de la Constantinopol, pentru că este numit de Poartă, inclus în sistemul administrativ al imperiului, el poartă acest costum. La rândul lor, marii dregători adoptă costumul oriental al domnului fanariot (cu modificările şi semnificaţiile rangului) în semn de supunere. Un mare boier, dregător în sistemul administrativ, politic, juridic, executiv nu se poate prezenta în faţa domnului sau a oricărui reprezentant al imperiului decât în costumul său oriental. (…) Atlasul şi postavul au luat forma hainelor orientale şi treptat, s-au individualizat în peisajul ţării după rang, pungă, ornamente, imaginaţie, îndrăzneală. Cu cât un «costum» este mai bogat ornamentat, cu atât el dă seamă de bogăţia unei persoane, de puterea şi prestigiul în societate, de respectul pe care îl impune celorlalţi“, menţionează Constanţa Vintilă-Ghiţulescu.

Reperele în privinţa modei veneau de la Constantinopol, iar pentru boieri era o obligaţie să se îmbrace după aceste tipare. „Veşmintele greceşti sau turceşti ale boierilor români erau prezente în întreaga regiune aflată sub ocupaţia otomană, dar numai în ţările române au primit semnificaţii sociale şi politice foarte puternice. Adoptarea şi mai apoi dezvoltarea unui costum au permis individualizarea unor elite locale care s-au folosit de aparenţele sociale în procesul de diferenţiere. Constantinopolul a servit de foarte multe ori drept model, reper în preluarea unor noi tendinţe în modă, comportamente, maniere. (…) «Orientul», lumea permisă boierilor şi domnilor de la Iaşi şi Bucureşti, devine o etapă în achiziţionarea unei «educaţii». Un asemenea costum nu trece neobservat, când un boier român ajunge în spaţiul «modei franceze»“, mai precizează cercetătorul. 

Boierii cheltuiau enorm pentru veşminte

Mitropolitul Gavriil al Moldovei menţiona că boierii se obişnuiseră să fie cât mai bogat îmbrăcaţi, iar acest mod de a se îmbrăca devenise o datorie, cu toate că astfel de veşminte costau enorm. Sumele cheltuite pe haine de către boieri erau imense. „În ciuda numeroaselor legi somptuare, aristocraţia românească cheltuieşte şi se îngroapă în datorii pentru a marca rangul, statutul, prestigiul în interiorul aceleiaşi clase sociale, pentru a se distinge de celelalte categorii sociale. În absenţa unei burghezii – negustorii bogaţi şi artizanii înstăriţi nu formează o categorie profesională aparte, ci se lasă tentaţi de prestigiul demnităţii şi încearcă să pătrundă în rândurile aristocraţiei cumpărând dregătorii şi imitând modul de viaţă aristocratic.

Acum nu trebuie să ne imaginăm că toţi boierii îşi permit să se muleze în orice moment pe un model, să-şi schimbe hainele şi să investească în aparenţe. Dincolo de bani şi necesitatea inserării într-o reţea comercială, un boier trebuie să deţină o importantă putere şi o autoritate cât mai solidă în interiorul grupului; sau o implacabilă şi îndrăzneaţă diplomaţie. Afişarea bogăţiei, a pompei, a luxului ar putea fi făcută de oricine, dar într-o societate în care totul este bine reglementat, de la calitatea stofei la culoarea atlazului, de la valoarea samurului la dimensiunea işlicului, acapararea unui asemenea semn fără a aparţine grupului social căruia îi revine „onoarea” de a-l folosi duce repede la sancţiune: persiflaj şi batjocoră, bârfă, amendă, sau chiar confiscarea bunurilor.

Aristocraţia îşi afişează, sau ar trebui să-şi afişeze, bogăţia cu precauţie şi mult tact. Opulenţa poate să atragă invidia lui vodă şi duşmănia celorlalţi. Pentru boieri, aşadar, cheltuielile de prestigiu se înscriu într-o «logică» constituie singurul mijloc de a se detaşa unul de altul,(...) un boier de un parvenit înnobilat, un mare boier de un mic boier. Este o luptă pentru a se pune în evidenţă, «o dorinţă de a se diferenţia», care nu are nimic de-a face cu adevăratele posibilităţi economice, o concurenţă în interiorul aceleiaşi categorii sociale“, arată Constanţa Vintilă-Ghiţulescu.

Cum a început să se schimbe moda de influenţă orientală

Moda se schimbă şi influenţa occidentală se resimte imediat ce ţările româneşti cad sub ocupaţia altor puteri. Femeile sunt primele care dau tonul acestor schimbări. „Exemplele domnilor, ce-şi leapădă giubelele scumpe de şamalagea sau serasir pentru a-şi pune dimie şi aba proastă, nu reuşesc nici ele să-i convingă prea mult pe boieri dornici să fie cu orice preţ „simandicoşi şi ighemonicoşi”. Influenţa franceză, modernizarea, noile veşminte şi comportamente sosesc cu armatele rusă şi austriacă. Războaiele între Imperiul Otoman, rus şi habsburgic, care au ca rezultat imediat ocuparea Moldovei şi Ţării Româneşti, a oraşelor şi mai ales a celor două capitale, aduc cu ele toate aceste idei. De altfel, chiar Imperiul Otoman se lasă tentat de civilizaţia occidentală şi o serie de „influenţe” pătrund în cultura otomană.

Ocupaţia rusă din 1806-1812 este decisivă în acest sens. După şase ani de ocupaţie Bucureşti şi Iaşi îşi schimbă înfăţişarea, o schimbare vizibilă mai întâi de toate la nivelul veşmintelor, care afectează marea boierime, dar şi „orăşenii” înstăriţi. Generalul-conte de Langeron vede această schimbare ca o „revoluţie” care se manifestă fulgerător şi aproape complet astfel încât la 1807: «toate femeile din Moldova şi Valahia au adoptat costumul european». Viena şi Paris se deplasează către Orient; comercianţi de modă şi modiste, croitori şi bucătari, servitori şi profesori, haine şi accesorii, mobile şi trăsuri inundă conacele, prăvăliile, casele. În 1813, contele de Lagarde, îndrăgostit de văduva Catinca Slătineanu, scrie că româncele fac concurenţă în «cochetărie» şi «gust» „elegantelor de la Paris şi Viena, dar că soţii nu le urmează şi păstrează încă «kalpakul». Această căciulă, descrisă de Lagarde ca «un fel de bulă de forma unei pere, acoperită de piele de miel de culoare neagră sau gri, care are cel puţin trei picioare în circumferinţă, şi a cărei înălţime este la fel de mare» pare foarte stranie pentru orice străin, dar ea nu este decât emblema unui statut social, forma şi mărimea oferă informaţii asupra dregătoriei ocupate de boier în sistemul administrativ (boierii aveau, se pare două rânduri de căciuli: una pentru „public” şi alta pentru orgoliul propriu; purtată mai ales între prieteni, ea era mult mai mare, mult mai bogată).

Cei doi conţi sesizează foarte bine că femeile sunt primele antrenate în aceste schimbări şi primele care «leapădă» portul cel oriental. Explicaţiile ar rezida în faptul că: − nu sunt atât de legate de o funcţie, neimplicate politic (practic şi vizibil) − preiau şi alte forme exterioare ale noi «civilităţi» – dans, muzică, serate, baluri, lecturi, o altă etică a iubirii, o altă maniera de a fi «educate» – o formă de emancipare“, prezintă cercetătorul.

Tinerii purtau haine specifice a două culturi

Bărbaţii, în special cei tineri, încep să se adapteze noilor tendinţe ale modei, dar această trecere se face în mod treptat. Astfel, ei au două feluri de haine. „Haina, ca amprentă socială, este destul de puternic ancorată social, chiar şi celor mai tineri le este foarte greu să renunţ la această «aparenţă» care le oferă vizibilitate. Şi atunci unii preferă să aibă două rânduri de haine, fiecare cu scop clar. La 1820, boierii tineri merg la bal în giubea, işlic şi meşi, aşadar parcurg spaţiul public păstrând aparenţele rangului, au nevoie de aceste aparenţe pentru că ele le conferă prestigiu, respect şi induc «venerarea» din partea celor mici.

Dar în sala de bal se adaptează noului mediu, schimbând hainele, o modalitate facilă de a se prinde în cadril, vals, mazurcă sau contradanţuri, o necesitate pentru a se putea mişca şi pentru a evita transpiraţia, răceala. Alţii acceptă numai anumite părţi ale costumului european, cele care le aduc mai multă lejeritate în mişcări, dar păstrează «aparenţele» costumului oriental. Sunt preferate şapca în locul işlicului, cizmele negre înlocuiesc papucii galbeni, iar pantalonii înlocuiesc nădragii largi turceşti, elemente preluate sub ocupaţia rusească din 1828-1834. Renunţarea se face treptat, sub presiunea grupului, sub presiunea politică, ca urmare a acestui contact permanent cu «altceva». Generaţia născută după 1800 se află la mijloc între tradiţie şi modernitate, între valorile unei culturi şi valorile altei culturi, iar acum în anii 1830 încearcă, dacă se poate, să le îmbine pe cele două: să păstreze privilegiile şi aparenţele acestei măreţii nobiliare, dar nu doreşte să fie nici retrogradă, sau măcar să fie judecată ca atare“, menţionează Constanţa Vintilă-Ghiţulescu.

Cameleonismul vestimentar 

Boierii îşi schimbau ţinuta în funcţie de interesele pe care le aveau.

„Adoptarea modei şi „civilizaţiei franceze” nu se fac dintr-o dată şi nici de către toată lumea. Primul obstacol: regimul politic şi anume dominaţia otomană. Costumul oriental semnifică acceptarea şi recunoaşterea regimului politic; renunţarea ar putea fi considerată, judecată ca o revoltă, un semn de nesupunere, un pact cu duşmanii imperiului. Din acest motiv românii se îmbracă şi se dezbracă în funcţie de evenimentele politice din regiune. 1806-1812, ocupaţia rusă, boieroaicele şi unii dintre boieri, negustorii, orăşenii trec la hainele europene. În 1813, ruşii părăsesc ţările române, turcii sosesc şi tinerii boieri se grăbesc să revină la hainele orientale; acelaşi lucru se întâmplă după răzmeriţa lui Tudor de la 1821, «moda franceză» este abandonată atunci când armata otomană intră în Principate pentru a restabili ordinea. Momente punctuale care însoţesc invaziile puterii suverane sau suzerane şi vom vedea ce se întâmplă la 1828, când «aparenţele vestimentare» ale boierilor şi prinţilor dau seamă de fidelitatea lor faţă de o putere sau alta. Să nu ne închipuim că la 1822, după plecarea turcilor nu s-a revenit la hainele europene, dovada ofisul domnesc din 23 iulie 1823 al domnitorului Grigore Ghica. Acesta, la cererea Imperiului otoman, cere abandonarea „veşmintelor franţuzeşti”.

Dar nu toţi au abandonat şalvarii şi işlicul din moment ce la 4 iulie 1829, guvernatorul rus Jeltuhin recomanda boierilor să ia haine europene şi mai ales să-şi rază bărbile. Nu s-au lăsat prea mult rugaţi, unii dintre ei. Este de fapt perioada cea mai importantă a prefacerilor corporale şi vestimentare. Acest lucru nu exclude o nouă abjurare: 13 martie 1834, boierii moldoveni îl primesc pe ambasadorul turc Ahmed Pasha, în veşminte orientale, adoptând turbanul şi mai ales îndepărtând toate decoraţiile ruseşti. Comportamentul lor îl jigneşte atât pe Ahment Paşa, ce venea de la Sankt-Petersburg şi purta la gât „Ordinul Sfânta Ana”, cât şi pe ruşii, încă în Principate. În iulie, aceeaşi boieri îl primesc pe domnitorul Mihail Sturdza, cunoscut ca reformator şi adept al modernizării, în întregime schimbaţi: bărbile rase, calpacul înlocuit cu pălăria în trei unghiuri, costumul oriental cu uniforma strânsă pe corp şi brodată“, prezintă cercetătorul de la Institutul de istorie „Nicolae Iorga”.

Ruperea definitivă de moda orientală

Generaţia de la 1848 a reuşit să rupă pentru totdeauna moda veşmintelor de influenţă orientală. Şcoliţi la marile universităţi din Europa, tinerii s-au întors cu o nouă mentalitate, care a început să fie pusă în practică. „Abia generaţia de la 1848 rupe, sau cel puţin aşa afirmă, orice legătură cu trecutul. Dar acest trecut este parte integrantă din tot ceea ce avea să se nască, din tot ceea ce avea să fie construit, din «noile» comportamente sociale. La capătul acestei perioade, costumul oriental nu mai este decât amintirea unei epoci apuse. Fiii marilor boieri, printre care se numără şi fiii marelui logofăt Dinicu Golescu, educaţi la Geneva şi Paris, revin cu alte idei, valori, dorinţe, visuri. Şi aceste idei de «libertate, fraternitate, egalitate» nu pot fi puse în practică decât în veşmintele franceze ale «libertăţii» care fac corp comun cu spiritul epocii. Revoluţia de la 1848, care are ca deviză în Muntenia „dreptate şi frăţie”, este rezultatul acestor tineri boieri educaţi în marile capitale ale Europei. Fiind elevi ai lui Jules Michelet, Edgar Quinet, Lamartine, era normal ca ei să poarte «veşmintele libertăţii», veşmintele maeştrilor lor.

Chiar dacă numai, în teorie, ei vor să rupă cu trecutul o serie de gesturi simbolice însoţeşte mişcarea revoluţionară: Regulamentul Organic (simbol al puterii de ocupaţie străină, în speţă Rusia) şi Arhondologia (Cartea de ranguri şi privilegii, simbol al vechiului regim) sunt arse în public. Costumul oriental devine, astfel, imaginea regimului fanariot asociat unei epoci negre din istoria românilor, o epocă condamnată de Revoluţia de la 1848. Anteriile lungi şi giubelele îmblănite cu cacom sau sangeap, nasturii de diamant, calpacele, şalurile de caşmir, imineii, sau ceacşirii şi meşii roşii sau galbeni, inelele în aur şi diamant, rubine, safire pe toate degetele, mătăniile de chihlimbar se văd din ce în ce mai rar în peisajul cotidian şi dispar odată cu dispariţia naturală a purtătorilor lor: bătrânii boierii şi soţiile lor, agaţaţi încă de un trecut idealizat. Şi nostalgia revoluţionară se naşte şi se animă în spiritele memorialiştilor sau jurnaliştilor care ţin paginile de modă sau jurnalele timpului. Mănuşile în piele galbenă, cravatele, ghetele de glanţ, pantalonii strânşi pe corp, fracurile, jobenurile şi cilindrele, redingotele, bastoanele roccoco, rochile largi şi decoltate, crinolinele, umbrelele şi marile pălării decorate cu panglici, dantelă, flori şi pene se găsesc în toate magazinele din Iaşi şi Bucureşti, în toate buticurile de provincie, dar mulţimea şi uniformitatea lor nu mai spun mare lucru despre purtător“, conchide Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, cercetător la Institutul de istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti şi doctor în istorie şi civilizaţie, specialist în istorie socială, a realizat o incursiune în lumea modei din perioada în care România s-a aflat sub diferite ocupaţii. Astfel, veşmintele s-au schimbat în funcţie de interesul celui care o poartă şi de