Maitreyi, marea dragoste secretă a lui Mircea Eliade. Detaliile iubirii imposibile între filozoful român şi indianca superbă
0
La vârsta de 23 de ani, aflându-se în India, Mircea Eliade s-a îndrăgostit de Maitreyi, o tânără bengaleză de 16 ani. Familia fetei s-a opus relaţiei, din cauza incompabilităţii religioase. După ce s-a întors în România, în anul 1933, Eliade a scris romanul „Maitreyi”, în timp ce indianca i-a răspuns, patru decenii mai târziu, printr-un roman denumit „Dragostea nu moare”.
Născut la Bucureşti, în 1907, Mircea Eliade este unul dintre cei mai importanţi scriitori români ai secolului al XX-lea. În anii 30’, acesta a trăit o frumoasă poveste de iubire cu bengaleza Maitreyi, aventură care a condus la scrierea romanului cu acelaşi nume.
În anul 1928, la vârsta de doar 21 de ani, după ce a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, Mircea Eliade a plecat în India, pentru a studia yoga şi sanscrita. Acolo l-a avut profesor pe Surendranath Dasgupta, cu care a avut o relaţie foarte strânsă. Astfel, la începtului anului 1930, tânărul Eliade ajunge să locuiască în casa lui Dasgupta, unde o întâlneşte pe fiica acestuia, Maitreyi. Tânăra de 16 ani nu l-a impresionat iniţial pe Mircea Eliade.
„Mi se părea urâtă - cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară”, asta a fost prima impresia a lui Eliade despre Maitreyi.
Cei doi au început să petreacă mult timp împreună, românul începând să o înveţe pe tânăra indiancă franceza, iar aceasta pe el bengaleza. În această perioadă, Eliade şi Maitreyi scriitorul român şi-a schimbat părerea despre indiancă.
„Aş vrea să mărturisesc de la început că niciodată nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi tovărăşii cu Maitreyi. O observam şi mă lăsam prins de privirile ei, de acea voinţă fluidă, care nu are nimic de-a face cu ochii, deşi porneşte prin ei. Maitreyi e neînchipuit de senzuală, deşi pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte. Cine ar fi crezut că, pe nesimţite, schimbări atât de mari se pot împlini…?”, mărturisea Mircea Eliade.
Scriitorul român a cerut-o de căsătorie pe tânăra bengaleză. Familia ei nu a fost de acord cu relaţia celor doi, deoarece Eliade era ortodox, iar Maitreyi era de religie hindusă. Tatăl fetei chiar l-a alungat pe român din casa lui, întrerupând astfel povestea de iubire a celor doi tineri.
„Sufeream cumplit. Sufeream cu atât mai mult cu cât înţelegeam că, o dată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. Această Indie, pe care începusem s-o cunosc, la care visasem şi pe care atâta o iubisem, îmi era definitiv interzisă. Nu voi putea niciodată dobândi o identitate indiană. Speranţa noastră, a mea şi a lui Maitreyi, că ne-am fi putut căsători, se urzise dintr-o iluzie. Mă lăsasem legat şi fermecat de miraje şi nu aveam altceva de făcut decât să sfâşii pânza ţesută de Maya şi să redevin liber, senin, invulnerabil”, aşa a descris Eliade sentimentele care îl năpădeau după despărţirea de iubita lui Maitreyi.
În anul 1931, Mircea Eliade a fost nevoit să revină în România, iar doi ani mai târziu a reuşit să publice romanul Maitreyi. Despre acest roman a reuşit să afle abia după patru decenii şi indianca Maitreyi, care ca şi răspuns scrie romanul „Dragostea nu moare” (Na Hanyate).
„Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Şi ce dacă el trebuia să plece ? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singură scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele şi continentele care ne despărţeau şi am fi devenit <<ardhanariswar>>. Cele doua euri ale noastre ar fi redobândit desăvârşirea. Dar pot oare occidentalii sa înţeleagă toate astea? Pentru ei, desăvârşirea iubirii are loc în pat. Totuşi, el ştia, cu siguranţă ştia. Mă pot vedea din nou pe mine însămi, în braţele lui, în chenarul usii. El îmi şopteşte : «Nu trupul tău, Amrita. Eu vreau să-ţi ating sufletul!»”, scria Maitreyi Devi în romanul „Dragostea nu moare”.
Cei doi au reuşit să se reîntâlnească în primăvara anului 1973, ocazie cu care Eliade i-a promis lui Maitreyi că romanul ce îi poartă numele nu va fi tradus în engleză cât timp el va trăi. Astfel, abia în 1993, la şapte ani de la moartea lui Eliade, romanul a fost tradus în limba lui Shakespeare, deşi până atunci mai fusese tradus în italiană, germană, franceză şi spaniolă.
Se încarcă comentariile...
