Tânărul fotograf care caută poveştile uitate ale locurilor: „Istoria nu se aruncă la gunoi!“
0
Are 30 de ani şi o pasiune mai puţin întâlnită la colegii de generaţie: istoria. Pe oriunde îl poartă paşii fotografiază elementele care îl impresionează şi caută în arhive amănunte, împărtăşind cu prietenii pe Facebook descoperirile sale.
„Iubim Slatina“ este primul album lansat de tânărul George Piţulescu (30 ani), în cele 100 de pagini putând fi descoperite fotografii vechi şi noi din Slatina celor care o iubesc. „Nu mulţi dintre noi mai putem, în 2017, să vedem Slatina cu ochii sufletului“, a descris, la lansare, istoricul Aurelia Grosu lucrarea tânărului pasionat de istoria locului în care s-a născut. Albumul este însă o foarte mică parte din ce a reuşit tânărul să realizeze în doar câţiva ani.
A cumpărat „Istoria Slatinei“ din 1909 de pe un site de vânzări
George Piţulescu se simte bine printre cărţile vechi, oamenii care au ce povesti, clădiri şi monumente care par să ascundă legende uitate, dar nu numai. Are prieteni mulţi cărora le împărtăşeşte constant lucruri uimitoare despre oameni şi locuri. De fapt, rar se întâmplă ca o călătorie, că e de plăcere sau sarcină de serviciu, să nu fie şi o nouă poveste descoperită.
Pasiunea de a afla povestea locurilor prin care trece şi-a descoperit-o în liceu, spune George. „Mergând prin oraş, am văzut clădiri vechi şi m-am întrebat adesea – «Ce e asta, ce e asta...?». Prima care mi-a atras atenţia a fost Catedrala Ionaşcu, fiind şi biserica în care am fost botezat şi de foarte devreme în drumul meu, de aceea este şi prima poveste pe care am publicat-o“, începe George Piţulescu să povestească.
Albumul IUBIM SLATINA a fost lansat vineri, 17 noiembrie 2017 FOTO: Alina Mitran
Tânărul este cunoscut pe Facebook în special pentru fotografiile deosebite pe care le realizează, deşi un aparat foto care să-i satisfacă pretenţiile cât de cât are de-abia de doi ani. Cursuri de fotografie nu a făcut, merge în continuare pe intuiţie, nu se consideră, de altfel, un fotograf profesionist, dar ce surprinde prin obiectiv e de fiecare dată apreciat. Rar fotografiile sale nu sunt însoţite de informaţii absolut surprinzătoare, asta poate şi din „reflexul“ de jurnalist, meserie pe care o practică după ce, timp de doi ani, a predat Limba română şi Limba engleză, alături de alte discipline „mozaic“, în câteva şcoli de la ţară. Experienţa acelor primi ani îl urmăreşte şi astăzi, iar când vorbeşte de „experimentele“ din învăţământ o face pentru că a simţit ce înseamnă.
Printre prietenii tăcuţi de acasă se numără „Istoria Slatinei“, ediţia a II-a, scrisă de George Poboran şi publicată în 1909. O carte veche şi foarte rară, achiziţionată de pe un site de anunţuri de tot felul. Alte cărţi vechi şi valoroase le-a moştenit de la bunici, slătineni get-beget, însă nu a încetat căutările, pe Internet în special, unde are şanse mari să găsească persoane dispuse să renunţe la ceea ce consideră nefolositor, la un moment dat. Le cumpără pentru că, spune, „istoria nu se aruncă la gunoi“, aşa cum, probabil, se întâmplă adesea cu documente cărora posesorii nu le cunosc valoarea.
„Am văzut coadă la bibliotecă, îmi pare rău că pe atunci nu aveam aparat de fotografiat“
Absolvent al Facultării de Litere, George Piţulescu şi-a început, în toamna anului 2009, cariera ca profesor suplinitor la Leleasca. A predat Limba Română şi Engleză unor copii care i-au devenit foarte dragi. Performanţa a măsurat-o la finalul a doi ani de trudă când doi elevi care de-abia se descurcau, în clasa a VI-a, să scrie şi să citească bine, au reuşit, la finalul clasei a VIII-a, să obţină peste 6 la examenul de Evaluare Naţională, colegii lor lăudându-se cu note foarte bune.
Numeroşi prieteni i-au fost alături la lansare
Tot la Leleasca, spune tânărul, a văzut şi cozi la biblioteca şcolii, care o dată pe săptămână, în recreaţia mare, era deschisă pentru toată lumea, în rest doritorii apelând la profesorul care se îngrijea de bibliotecă pentru a împrumuta volumele de care erau interesaţi. „Se lansase deja moda telefoanelor mobile, însă la şcolile de la ţară a pătruns ceva mai târziu. Şi a fost mai bine, cred eu, pentru că erau interesaţi să înveţe, chiar se vedea asta. Am văzut coadă la bibliotecă, îmi pare rău că pe atunci nu aveam aparat de fotografiat, aveam un amărât de telefon...“, a povestit George. Pentru mulţi copii, de altfel, învăţătura devenise un refugiu.
„Copiii de la ţară au ambiţii“, a fost constatarea fostului profesor. O parte îşi ostoiau, astfel, dorul de părinţii „plecaţi la muncă grea şi pentru multă vreme, nu slujbe din astea sezoniere, în care câştigă bani frumoşi şi se întorc repede. Munceau în Olanda, în Grecia, copiii rămâneau acasă cu bunicii bătrâni şi cu grija muncii la câmp...“, îşi aminteşte tânărul de vremea în care le ducea elevilor săi manualele copiate la xerox, pentru că doar un elev din cinci primea manualul, sau de faptul că erau nevoiţi, ei, profesorii, să strângă bani pentru a-i ajuta pe anumiţi copii să vină la şcoală, atunci când rămâneau fără îmbrăcăminte sau încălţăminte. Nici orele nu erau tocmai obişnuite, deşi, îşi aminteşte, avea doar 22 de ani. „N-am fost genul de profesor care să rămână în cuşca unei planificări, nici astăzi nu înţeleg de ce e nevoie de anumite teme cuprinse în programă, care nu le folosesc elevilor la nimic, sau de ce altele sunt programate atât de târziu încât elevii nu mai au timp să le parcurgă, până la examen. Ar fi nevoie de o reformă reală în învăţământ, eu aşa cred“, a spus fostul profesor.
Ultimul an în învăţământ a fost cel de după tăierile de salarii. Leafa şi aşa mică nu-i mai ajungea pentru mare lucru după ce plătea cheltuielile cu naveta. „Am simţit, pe undeva, şi că nu mi se potrivea, poate. A fost, cred, şi mai comod atunci, cert este că aşa am ajuns în presă“, a povestit George. Noua meserie, avea să descopere curând, îi oferea mult mai multe şanse să găsească răspunsuri la întrebări diverse.
Nu, însă, fără să le caute asiduu. „Mă interesează, pur şi simplu, să aflu mai multe despre locurile prin care trec. Am fost, spre exemplu, la Vaideeni, în Vâlcea, şi am fotografiat un monument din centrul comunei, despre care am vrut să ştiu mai multe. Am făcut o adresă scrisă la primărie şi mi-au trimis informaţiile. Nu ştiu dacă între timp au făcut ceva şi la locul monumentului respectiv, dar...“, exemplifică jurnalistul. Se întâmplă la fel în cazul tuturor obiectivelor care îi atrag atenţia. E interesat, recunoaşte, în mod deosebit de monumente, de anumiţi sculptori, dar şi de toponimie, de heraldică, face „săpăturile“ cu drag, pentru că „nu mai sunt îngrădit de programă“. Dar aria sa de interes nu se opreşte neapărat aici. Următoarea carte, la care a început deja să lucreze, este despre poezie, deşi nu va neglija nici fotografia şi nici poveştile care se ascund în spatele fiecărei imagini. Vor fi, probabil, mail multe de acasă, unde se simte cel mai bine.
Se încarcă comentariile...
