Povestea de film a primului ataşat militar al României la Washington. „A murit ca un câine, la marginea drumului“

Şi-a servit ţara cu devotament, a plătit chiar cu o parte din trup sacrificiul, a încercat şi cariera diplomatică, a înfiinţat şcoli, dar a murit uitat de lume, în condiţii greu de imaginat.

Povestea, cât se poate de adevărată - spune preşedintele Asociaţiei Naţionale  Cultul Eroilor „Regina Maria”, Filiala Olt, col. (r)  Victor Epure, cel care a căutat în arhive documente care o atestă - a primului ataşat militar al României la Washington, Livius Teiuşanu, aproape că întrece imaginaţia.

Ofiţerul de carieră, despre care se ştiu extrem de puţine lucruri, s-a născut la Drăgăneşti, în judeţul Olt, la 1 septembrie 1888, într-o familie cu dare de mână, tatăl fiind preot. A urmat şcoala primară la Drăgăneşti, gimnaziul în Slatina şi liceul în Craiova. În 1908 s-a înscris la Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti, iar după primul an de studiu a fost trimis să-şi desăvârşească educaţia militară în Germania, unde s-a împrietenit cu moştenitorul coroanei Germaniei.

În 1913 a luat parte la Războiul Balcanic, era sublocotenent, pentru ca Primul Război Mondial să-l găsească la Regimentul 18 Gorj, eroina Ecaterina Teodoroiu aflându-se în subordinea sa, în echipa de cercetaşi.
La 29 octombrie 1916 se afla pe front, în zona Gornăcel-Porceni, fiind ziua în care şi-a văzut camarazii de arme pierind pe capete şi poziţia ameninţată.

„Batalionul era pe o poziţie înaintată. A fost împresurat de forţele puternice ale inamicului şi batalionul a suferit foarte mari pierderi, au murit toţi ofiţerii din batalion, Teiuşanu a fost singurul supravieţuitor, pentru faptul că a ştiut să folosească terenul, s-a adăpostit sub o râpă, sub un mal, dar şi acolo un glonţ aproape că i-a sfârtecat braţul drept. A pierdut foarte mult sânge, a reuşit să-şi rupă cu dinţii mâneca de la veston, a fost ajutat şi de un soldat care s-a ridicat şi l-a ajutat să se lege, dar un glonţ ucigaş «l-a făcut (n.r. pe soldat) să plătească cu viaţa vitejasca-i faptă», aşa povesteşte Teiuşanu într-un memoriu de război. Au venit forţe puternice din adâncimea frontului nostru şi au despresuprat batalionul. El preluase comanda batalionului, nu au abandonat poziţia, i-a îmbărbătat pe soldaţi, i-a ţinut pe loc. Poziţia aceea a fost foarte importantă pentru succesiunea următoarelor etape tactice şi strategice. A fost luat, dus la un punct de adunare răniţi, la un spital, a ajuns până la urmă la Craiova şi i-au amputat braţul drept.

A fost decorat cu Coroana României în grad de cavaler şi cu ordinul militar «Mihai Viteazul», cea mai înaltă distincţie, care se acordă numai pe timp de război, numai ofiţerilor şi numai pentru fapte excepţionale pe câmpul de luptă. Pe perioada de convalescenţă l-au trimis lector la catedra de tactică la Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti, a fost avansat căpitan, ulterior maior. Mergea pe front să încurajeze soldaţii, pe linia frontului, le explica  de ce e important să lupte, să facă sacrificii“, a dezvăluit col. (r) Victor Epure din cele descoperite în urma cercetărilor de arhivă.

Ataşat militar în America

Vestea că va trebui să plece din ţară nu-l bucură pe Teiuşanu, explică col (r) Epure.
„Îl cheamă generalul Averescu, şeful Marelui Stat Major, la ordin, şi-i spune – «căpitane, ţara îţi mulţumeşte pentru ce-ai făcut, dar acum trebuie să te pregăteşti să pleci în America, să fii primul ataşat militar al României la Washington». La care el a spus – «domnule general, vă rog să luaţi notă că eu vreau să fiu pe front, să merg să lupt alături de camarazii mei». «Nu, e ordin, e nevoie de tine acolo!».

A făcut parte, evident,  dintr-o delegaţie, dar el era singurul militar, iar prin comportamentul lui şi tot ce-a prezentat a făcut ca mai întâi americanii să cunoască România, şi apoi să iubească România. A reuşit asta deşi perioada a fost nu foarte mare – din 1917 până în 1920. Înainte de a-l rechema în ţară, l-au trimis în Germania să rezolve problema cu prizonierii de război germani“, a mai amintit preşedintele asociaţiei care cinsteşte memoria eroilor.

În America s-a căsătorit cu o fată foarte bogată din lumea bună americană, Anna Adele Humpfrey (1895–1925 ), cu care a avut o singură fiică, Cavada Humpfrey Teiuşanu Kilty, născută  în 17 iunie 1919 şi decedată pe 19 iulie 2007 la Londra (care a urmat o carieră artistică în Anglia).

Întemeiează un liceu în Sinaia, „care, din păcate, nu-i poartă numele“

Pe o proprietate din Sinaia, moştenită de la mama sa, Teiuşanu construieşte o casă, „gard în gard cu Peleşul“, cum spune col. (r) Victor Epure. Tot în Sinaia înfiinţează un liceu, „care, din păcate, nu-i poartă numele“, la care predă donându-şi leafa pentru dotarea cu cele necesare. Îşi ia licenţa în Litere şi în Filozofie şi doctoratul în Filozofie.

„Vorbim despre un om cu multă carte. În 1923 , soţia,  pe motiv că i s-a făcut dor de americanii ei, pleacă în America. Ea avea o boală de plămâni, nu-i prea pria aerul ceţos de la Sinaia. După puţin timp boala s-a agravat şi a murit de plămâni, dar americanii s-au supărat foarte tare pe Teiuşanu şi pe România, crezând că de aici i s-a tras moartea. A fost o eroare, pentru că la puţin timp a murit şi o soră a soţiei, ceea ce s-a dovedit că era ereditar“, a povestit preşedintele asociaţiei „Cultul Eroilor“ episodul din viaţa reputatului ofiţer de carieră.

Livius Teiuşanu avea şi un talent scriitoricesc aparte şi, deşi vecini şi frecventând aceeaşi lume, ofiţerul începe să critice viaţa extraconjugală a principelui Carol cu Elena Lupescu şi să şi publice respectivele poezii. Greu de spus dacă cele ce au urmat în viaţa ofiţerului au fost cauzate strict de această „imprudenţă“ sau chiar, în timp, s-a declanşat o anumită boală.

Stejarul sub care Livius Teiuşanu şi-a găsit sfârşitul

„A iritat cu acele versuri antimonarhice, şi în 1930, când Carol al II-lea se urcă pe tron, dă ordin să fie luat cu forţa şi internat, că e nebun că scrie astfel de poezii. A stat 8 sau 9 ani pe la spitalul 9. Ce răsplată, dar ce răsplată pentru ce făcuse el pentru ţară!“, a comentat col. (r) Epure.

„În Drăgăneşti îi dădea lumea din milă, răbda de foame“

„În consemnări, în documente de arhivă, după 23 august, în loc să se schimbe soarta lui, a mers mai departe. Sunt consemnări în arhivă că el era bolnav de inimă şi mintal. Acum, faptul că a ajus să creadă că e general, pentru că el în 1923 a fost avansat locotenet-colonel, n-a fost general, deşi toată lumea aşa l-a cunoscut, - probabil că cineva i-a spus că e general şi a luat-o de bună.

În anii ’52 ajunsese aşa de rău că îl interna doctorul Mocanu din Drăgăneşti în spital, ca să poată să-i ofere o mâncare caldă şi-un pat unde să doarmă. Îi pierduseră adresa, nu mai primea pensie. Pensia lui era de vreo 360 şi ceva de lei, nu ştiu dacă era mult, era puţin…“, a povestit col. (r) Epure.

Traiul şi aşa umilitor pe care îl ducea se agravează din  nou în urma unui episod petrecut în Drăgăneşti. „În 1952 se pomeneşte că în mod abuziv nişte localnici intră-n curtea lui să taie nişte salcâmi. El i-a luat la înjurături şi până la urmă a ales să meargă să-i reclame la primărie. Acolo, un gardian l-a întrebat ce vrea. Când intră acolo, în perioada respectivă toate instituţiile erau pavoazate cu «icoanele» unor «sfinţi» – Lenin, Stalin, Ana Pauker, vede tablourile pe pereţi. «Băi, cine sunt, mă, ăştia?» «Păi, nu ştiţi,?» şi-i spune. «Băă, - le trage o înjurătură la ăia, spunând - bă, ăştia au nenorocit ţara asta, bă!», după care se repede, ia tabloul cu Stalin şi-l calcă-n picioare. Până la urmă a ajuns securistul de zonă, Anicescu-l chema, şi i-a zis – «Generale, te leg!“. Şi Teiuşanu i-a spus – «Bă, tu eşti prost? Cum să-mi pui cătuşele la o mână?»“. L-au arestat şi a ajuns din nou la spital.

„Pe 5 februarie 1963 se deplasa către gară, să meargă la Bucureşti să-şi rezolve problema cu pensia. Avea 75 de ani, cu bastonul în mână, şi acolo, peste podul de cale ferată de peste comunicaţia care vine către centrul oraşului, a căzut lângă rădăcinile unui stejar secular şi a murit. A murit ca un câine. Martorii la eveniment spun că era îmbrăcat într-un capot de spital şi legat cu sârmă sau cu sfoară peste. Cineva a scrijelit o cruce pe pom.  La început am crezut că sunt legende şi m-am dus la regretatul profesor Traian Zorzoliu şi mi-a spus – da, e adevărat.

Am mers la Arhivele militare Naţionale şi am găsit documente extraordinare. În perioada comunistă am găsit şi note informative în care se spunea că este împotriva orânduirii PMR, împotriva…“, a mai spus col. (r) Epure.

Ultimul parastas, la 55 de ani de la moarte

În 2009, la iniţiativa col. (r) Victor Epure şi a profesorului Traian Zorzoliu i se ridică o cruce comemorativă. În anii care au urmat, cu ocazia diverselor intervenţii prin şcoli, Victor Epure reuşeşte să impresioneze atât de mult o învăţătoare din Comani, un cartier al Drăgăneştiului, încât femeia exclamă: „Am atâţia ani, sunt învăţătoare, dar am sentimentul că am trăit degeaba, deşi am avut şi eu profesori de istorie“. Învăţătoarea Elena Marinaş a fost cea care, în 2017, la 55 de ani de la moartea locotenent-colonelului, a organizat un parastas, trei preoţi slujind la mormântul eroului din Drăgăneşti de care atât de puţină lume ştie.

Chiar fiica sa, Cavada, a mai spus col. (r) Epure, a aflat de existenţa sa doar după decesul lui Liviu Teiuşanu, în copilărie, orfană de mama fiind, crescută de unchi, spunându-i-se că tatăl său a sfârşit eroic pe front. Livius Teiuşanu nu mai are rude în Drăgăneşti, însă are o nepoată  de văr în Bucureşti, Doina Dumitrescu, cea care ţine legătura cu Asociaţia Naţională  Cultul Eroilor „Regina Maria”, Filiala Olt.