Calvarul prizonierilor români în Ungaria, în Primul Război Mondial: „Stau grămadă, goi, iar printre picioarele lor, deja doi morţi erau călcaţi de ceilalţi“

Suferinţe şi umilinţe greu de imaginat suportate de soldaţi şi gradaţi căzuţi prizonieri în primul Război Mondial într-un lagăr din Ungaria au ieşit la iveală după ce un medic militar a reuşit ca, la întoarcerea din lagăr, să strângă totul în paginile unui jurnal.

Pagini greu de citit despre suferinţa ostaşilor căzuţi prizonieri în Primul Război Mondial au fost date publicităţii în revista „Memoria Oltului şi Romanaţilor“ (nr. 2 (72) februarie 2018), col. (r) Dumitru Matei, fostul şef al Casei Armatei din Caracal, refăcând traseul celor care au pierit cu miile în Ungaria, pe baza memoriilor medicului militar Petre C. Mihail, care la întoarcerea din prizonierat a susţinut la Craiova o conferinţă, cele văzute şi constatate acolo fiind mai apoi strânse în paginile broşurii „14 luni Captiv în Ungaria la Osrffyasszonyfa“.

Ostaşii români care au luptat până la ultimul glonţ, exact cum a fost ordinul, au căzut prizonieri în luptele din Oltenia începând cu noaptea de 11/12 octombrie 1916, la Vaideei, unde au căzut luptători din cadrul Detaşamentelor Cerna şi Dunărea, iar la 6 decembrie a capitulat Grupul Cerna la Izbiceni şi Grupul Dunărea la Cilieni şi Tia Mare. Erau, spune col. (r) Dumitru Matei, miliţieni din judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Olt şi Romanaţi.

O lună pe drum, cu prima masă după 6 zile

Ofiţerii căzuţi prizonieri au fost îmbarcaţi la Corabia pe un vapor, duşi mai întâi la Orşova şi internaţi în cazarma Regimentului 17 Mehedinţi „Ştirbei Vodă“. „După zile de înfometare au ajuns în lagărul de la Timişoara, unde au primit mâncare o dată pe zi şi la 2 decembrie erau porniţi la Sopronyek, tocmai când ajungeau acolo ostaşii care făcuseră 10 zile pe drum şi erau într-o stare de neînchipuit. Ei au fost înghesuiţi în şlepuri fără aer şi lumină, astfel că era imposibilă culcarea. Fiind nemâncaţi, după a treia zi a început tortura. Cădeau grămadă unul peste altul, pradă unor crampe violente şi scoteau ţipete înăbuşite, de suferinţă atroce, iar unii s-au aruncat în Dunăre. Erau ameţiţi, slabi şi nu mai puteau face mişcări, nici să se ţină pe picioare. Au primit prima masa după 6 zile, la Baziaş“, nota col. (r) Dumitru Matei, menţionând, din analiza însemnărilor medicului de război, că acesta i-a mai văzut pe soldaţi de-abia peste o lună, la Ostffyasszonifa, un lagăr precum iadul pe pământ.

Ofiţerii, pe de altă parte, ajunşi la Sopronyek, sufereau şi aceştia de frig, foame şi de lipsa săpunului pentru curăţenie. O comisie americană ajunge în lagăr, iar ofiţerii se plâng de faptul că nu sunt trataţi conform Convenţiei de la Haga, după acest demers ofieţerii fiind trimişi în alte lagăre în care existau spitale cu medici români sau aliaţi.
Spre unul dintre lagăre, chiar Ostffyasszonifa, în care se aflau prizonieri români, pleacă şase medici, printre ei şi dr. Petre C. Mihail, care descrie ce a găsit acolo.

„Învelişul era din hârtie gudronată prin care se scurgea apa  peste cei ce dormeau zgribuliţi de frig“

„Lagărul avea grupurile I, II, III şi IV împrejmuite cu sârmă ghimpată şi separate prin câte o vale cam de 800-900 metri, spitalul K la sud în grupul IV, iar spitalul de boli contagioase era în grupul I. În apropriere era lagărul de ofiţeri italieni, pe care nu aveau voie să-l viziteze. La 2 km era grupul V, de carantină, în care erau primiţi noii sosiţi, care trebuia să stea acolo 5 zile pentru dezinfectare, însă etuvele nu reuşeau să omoare păduchii, iar hainele se dau înapoi ude. Baia avea un efect dezastruos pentru prizonieri, ea fiind de fapt un duş fără săpun şi rufăria nu se schimba, ci se băga la etuvă, iar oamenii aşteptau mult timp uzi, neavând cu ce să se şteargă, apoi îmbrăcau hainele ude şi plecau pe drum, prin crivăţ spre lagăr. Grupurile aveau câte 20 de barăci pentru prizonieri şi câte o baracă pentru sălile de mese şi ambulanţă, în fiecare baracă fiind câte 250-300 oameni, care dormeau pe paturi de scânduri, suprapuse. Barăcile aveau ferestre, dar unele erau sparte şi astfel se făcea aerisirea, iar învelişul era din hârtie gudronată prin care apa de ploaie se scurgea peste cei ce dormeau zgribuliţi de frig, căci în fiecare baracă erau numai două sobe de zid în care se aţâţa focul numai seara, din lipsă de combustibil. Lagărul era luminat electric. Lângă fiecare baracă era spălătoria în care apa era adusă prin tuburi, dar nu funcţiona, lipsind apa caldă şi săpunul. Tot prin tuburi era adusă şi apa caldă filtrată. În acelaşi corp cu spălătoria era latrina turcească a cărei evacuare se făcea prin canale curăţite cu apă curgătoare. Cu ironie, doctorul arată că pentru a nu li se strica stomacul, prizonierilor nu li se da mâncare, dar când erau duşi la baie erau cântăriţi cu grijă mai mult decât părintească, câte unu din zece, apoi se făcea media şi se nota pe hârtie, aşa că totul se făcea conform ştiinţei“, redă col. (r) Dumitru Matei pe baza mărturiilor medicului militar.

Îmbrăcămintea era zdrenţuită, iar căciulile li s-au luat de tot, astfel că au trecut iarna 1916/1917 descoperiţi. „Haine li se dau doar când plecau la lucru, în restul timpului se legau la picioare, la mâini şi la cap cu zdrenţele ce le aveau pentru a se proteja de frig. Încălţămintea de piele a fost înlocuite cu ghete de pânză cu tălpi de lemn. Lipsa haineor şi încălţămintei se datora şi patimei fumatului, căci le dau prizonierilor ruşi pentru tutun, iar ungurilor pentru pâine“, mai precizează autorul articolului „Drama prizonierilor români captivi în Ungaria“.

„Cu braţele întinse şi în culmea disperării, voiau să fure un pic de căldură din soba de zid“

Medicul militar Petre C. Mihail rezistă doar 4-5 zile la grupul V, unde era carantina şi unde fusese repartizat, mărturisind că pentru el acesta a fost „serviciul cel mai deprimant“.

Spectacolul înfiorător era astfel descris de medic: „… era un grup lugubru de schelete, acoperiţi cu pielea ca un pergament, zbârcit, negru, murdar, plini de-a lungul membrelor inferioare… cu toate că ieşise din baie; toţi cu braţele în sus, stau grămadă, goi, cu spatele spre uşa pe unde intra meu, iar printre picioarele lor, deja 2-3 morţi, erau călcaţi de ceilalţii, care, cu braţele întinse şi în culmea disperării, voiau să fure un pic de căldură din soba de zid din mijlocul sălii dar care era aproape rece. Părţile reliefate ale fiecărui om, la ei erau şterse cu desăvârşire, iar musculature redusă toată“, îşi amintea la ieşirea din lagăr medicul.

Ar fi vrut să-i întrebe de unde sunt, ce-i doare, ce-au păţit, însă cei din faţa lui „abia mai luceau, aveau privirea sticloasă şi erau vineţi de jur împrejur, iar obrajii strânşi lăsau gura deschisă, cu dinţii fuliginoşi, rânjiţi. (…) Până seara, jumătate din cei 40 au murit la spital, alţii noaptea sau în cursul săptămânii“, a scris col. (r.) Dumitru Matei.

Medicul s-a revoltat în urma celor constatate, cerând schimbarea condiţiilor din barăci şi protestând împotriva lucrului în fabrici şi a răului tratament în carantină, în schimb este schimbat şi trimis medic la grupul I, unde trebuia să facă vizita medicală la 300-400 oameni pe care să-i trimită la ambulanţă.

Curioasa boală „romanitis“, inventată pentru a justifica mortalitatea înfiorătoare

Medicul constată că din cele peste 3.000 de calorii, după unii autori, 2.930 după alţii, de care aveau nevoie prizonierii care mergeau la lucru, în fapt nu li se asigurau nici 2.000. „Pe hârtie raţia de refacere dată de unguri soldaţilor noştri care veneau storşi de la lucru, cea mai bună care se da în spital, era de 2.200 calorii la dieta a II-a, în realitatea abia atingea 2.000; dieta I-a avea 1.800 calorii, iar a III-a avea 2.000. În lagăr porţia avea sub 1.800 calorii. Mâncarea se da de două ori pe zi şi un ceai dimineaţa. O pâine se da la 6,8 sau 10 oameni, dar de la 17 la 25 decembrie 1917, timp de 9 zile, nu s-a dat pâine nici în lagăr, nici la spital“, menţionează autorul articolului, pe baza memoriilor medicului militar.

Prizonierii mâncau preponderent ridichi, sfeclă furajeră, sfeclă de zahăr dezaharată, reziduuri de la fabricile de zahăr amestecate cu carbon mineral. Rareori primeau morcovi, păsat de mălai şi cartofi, dar multă vreme au primit dovleac, toate sub forma unei ciorbe lungi. De două ori pe săptămână primeau scrumbii sărate, de multe ori alterate, menţionează autorul articolului, fiecărui prizonier revenindu-i o scrumbie şi jumătate.

Majoritatea prizonierilor prezentau simptomele inaniţiei: diminuarea forţelor, scăderea temperaturii corpului până la 32 grade Celsius, se umflau picioarele, mâinile, faţa, diaree continuă, persistentă, voinţa dispărea, judecata se întuneca, iar prizonierii, „disperaţi de nebunia generală, blândă, pasivă, nu mai ascultau pe medici. La examinare doar bătăile inimii erau mai rare, cu un puls slab, încolo toate organele erau sub o aparentă bună sănătate. Erau slabi la faţă, îţi vorbeau cu drag de ţară, se plângeau de foame, spuneau glume, dar peste 2-3 ore mureau stingându-se ca lumânarea. La autopsierea oamenilor morţi de foame a găsit stomacul micşorat, gol de alimente, cu bucăţi de oase, păr, paie, des iarbă păscută, organele sărace iar ţesutul din jurul lor dispărut cu totul“, continua crunta descriere.

Medicii se plângeau continuu de situaţie, li se răspundea însă că repartizarea alimentelor ar face-o tot românii. Medicii nu aveau voie însă să cântărească alimentele, care se furau la aprovizionare. „Se fura pe drum, se fura la bucătărie, se fura din cănile cu alimente preparate de şefii de barăci, de şefii de grup, şefii de secţie etc. Un coleg a suprins 75 kg de carne furată“, mai spune autorul articolului menţionat.

Medicul concluziona că numărul de morţi nu ar fi fost, cu toate acestea, atât de mare dacă prizonierii nu ar fi fost nevoiţi să îndure şi epuizarea în fabricile în care lucrau. Plecau la lucru în echipe de 200-300 şi mai supravieţuiau 40-50 de oameni, sunt alte detalii.

Până la sosirea medicilor români în lagăr mortalitatea era de 30 pe zi, medicii unguri raportând drept cauză o boală curioasă, „romanitis“, „care umfla pe oameni, îi slăbea, dar care cerea de mâncare. Nu le venea să creadă că ar putea să moară de foame, căci aveau dietă cu atâtea mii de calorii, aer curat, băi, doctori, medicamente şi cântar“, mai spune autorul.

Bolnavii erau trataţi în singurul spital, ulterior înfiinţându-se barăci de convalescenţi. Medicamentele lipseau şi ele, chinina se admnistra cu aprobări speciale, „salicilatul era mult şi se da la tot soiul de boli“, lipseau vata şi materialul de pansament. Barăcile de convalescenţi, unde regimul era ceva mai bun decât în lagăr, a salvat multe vieţi, concluziona medicul.

Până în iunie 1917 porţiile menţionate şi-au menţinut, cât de cât, cantitatea şi calitatea, însă de atunci au început să scadă constant. Din când în când se primeau ajutoare de la Crucea Roşie, care-i întremau şi trupeşte, dar şi sufleteşte pe prizonieri. Uneori, alimentele trimise astfel ca supliment erau, de fapt, singura sursă de mâncare. „La 100 kg porumb trimis se luau30-35 kg pentru morărit. Colonelul Schon, comandantul lagărului şi dr. Rudolf Orban, medicul şef al spitalului şi lagărului, motivau acest furt prin faptul că soldaţii lor nu pot muri de foame“, spune autorul articolului. La fel se întâmpla cu încălţămintea, tutunul, hainele etc.

Tratament special au avut, o vreme, turcii din Dobrogea, pe care în schimb i-au pus să înveţe „carte ungurească“, până când, disperaţi şi înfometaţi, au cerut şi pâine, nu doar carte. Mai bine au dus-o şi evreii care „ajutaţi de calităţile rasei lor, găseau mijloace de a face comerţ, speculând mizeria şi sărăcia din lagăr, iar jargonul le permitea să se înţeleagă mai bine cu ungurii, căpătând astfel unele avantaje, cel mai mare fiind numirea ca tălmaci. Doctoral Petre C. Mihail arată că ar fi o nedreptate să generalizeze, fiindcă au fost evrei cu o conduită ireproşabilă, foarte onorabili, cu cele mai curate sentimente româneşti. Alţii, în culmea beţiei tiranice pe care le-o dă puterea, declarau că nu vor să mai ştie de români, că nu se mai întorc în ţară, deoarece Austria şi Ungaria le oferă o patrie destul de bună“, mai notează col. (r) Dumitru Matei.

Statistica lăsată de medic în memoriile sale este în măsură să-i sprijine spusele. Astfel, din  800-900 de evrei, au murit 14, adică 1,55%, pe când din cei 30.000-35.000 români au pierit, până la 30 octombrie 2017, 3.502, deci peste 10%.

În iarna 1916-1917 s-a murit masiv din cauza congestiilor pulmonare, pe fondul unor organisme slăbite, nealimentate şi care suportau şi cumplitele „băi de curăţenie“, nu se mai făcea faţă cu săpatul gropilor, fiind zilnic 60-65 cadavre în morga spitalului. La 2 februarie 1917 a apărut tifosul exantematic şi pe seama acestuia s-au pus morţile de atunci înainte, medicul lagărului neluând nicio măsură pentru eradicare. A apărut şi tuberculoza, iar pe lângă bolile depresive, o seamă de prizonieri au făcut epilepsie, îşi mai notase medicul militar. Mulţi soldaţi erau ucişi pur şi simplu pentru că se mişcau încet, iar cei care-i supravegheau nu mai aveau răbdare să se stingă. Au fost încercări de evadare, foarte puţine reuşite, iar lipsa cărţilor le-a îngreunat şi mai mult situaţia, „câte un biet ţigan zdrenţuros cânta seara, când cu foc, când cu alean dintr-o vioară jerpelită. Ziarele erau aşteptate cu nervozitate, fiind singurul contact cu lumea exterioară. Aşa au aflat, printre rânduri, de marea victorie de pe Siret în august 1917“, mai spune autorul.

Nici medicii români nu o duceau mai bine, fiind constant umiliţi şi puşi să lucreze şi în locul ungurilor. „Mila, acest sentiment involuntar de teroare, (…) repetat zi de zi, ceas de ceas în faţa miilor de morţi, a bunilor noştri soldaţi şi camarazi, ne-a adus în stare de neurastenie: să vezi mereu acelaşi tablou negru de oameni urâţi şi sdrenţuroşi: lipsurile de care sufereau, aduşi în starea că ne ieşeau înainte ţipând şi plângând că «ce au cu ei de nu-i lasă cel puţin să pască?» şi «ce rău poate să le facă iarba, căci vitele nu trăiesc cu iarbă?» m-a făcut să cer prin raport medical să fiu dus la un spital de ofiţeri şi să fiu examinat de un medic specialist în boli de nervi“, scria medicul militar în jurnalul său publicat sub titlul „14 luni captiv în Ungaria“.

A început un război dur al medicului cu medicul-şef al lagărului, Petre C. Mihail fiind ameninţat inclusiv cu executarea. Într-o zi şi-a scris testamentul şi s-a prezentat cu el pentru a fi împuşcat, în acel moment medicul-şef dând oarecum înapoi, dar tăindu-i românului raţia de hrană şi înlocuind-o cu bani din care să şi-o procure, în lagăr. În cele din urmă medicul român este trimis, după zile de înfometare, la consultul solicitat.

După răzvrătire şi după o inspecţie a unui medic austriac în urma căruia medicul-şef al lagărului a dat explicaţii, medicii prizonieri au obţinut permisiunea să plece, decizând, în schimb, să rămână şi să-i ajute pe prizonieri, pentru că reuşiseră să aducă îmbunătăţiri modului de administrare în lagăr. Au reuşit să scadă mortalitatea, însă la 6 ianuarie 1918, la venirea unei comisii elveţiene pentru schimbul de prizonieri, medicul-şef al lagărului nu a putut convinge cum de aproape 8.000  oameni au putut muri de tifof exantematic, astfel ieşind la iveală adevărul, şi anume că doar 56 fuseseră răpuşi de această boală.  

În urma raportului zilnic pe tabără, în 9 februarie 1918 medicul Petre C. Mihail obţine transferul în ţară. Este perchiziţionat şi i se iau toate notiţele, memoriul, incriminările, actele, carnetele cu morţi şi răniţi din luptele de la Cerna, Bolboşi-Severineşti şi până la Izbiceni, i se anulează plecarea şi notiţele îi sunt traduse şi trimise la Viena. Doctorul cere legaţiei elveţiene protecţie. Până la plecarea din lagăr, câteva luni mai târziu, reuşeşte să le mai facă prizonierilor o bucurie, punând fanfara din lagăr, pe răspunderea lui şi a unui alt medic, să cânte „Pentru Rugăciune“ şi „Trăiască Regele“, momente care-i fac pe prizonierii care-şi numărau orele ce le mai aveau de trăit să se adune împreună, să cadă în genunchi şi să se roage.

Medicul militar menţionează, potrivit col. (r) Dumitru Matei, că cele scrise în broşura „14 luni captive în Ungaria la Ostffiasszinifa “ au fost refăcute din memorie, în lipsa notiţelor de care a fost deposedat.

Articolul publicat în „Memoria Oltului şi Romanaţilor“ este completat cu o listă de peste 400 de nume ale prizonierilor care au sfârşit în lagărul din Ungaria şi care au făcut parte din regimentele din Olt şi Romanaţi, cu menţiunea că acea listă este incompletă, fiind doar numele la care autorul a avut aces pe baza documentelor aflate în posesia Asociaţiei Cultul Eroilor.