Fascinantele tradiţii ale corturarilor din Beneşti, în pragul modernităţii. „La noi, nu umblă femeia tunsă, că aia înseamnă că nu mai e corturară“
0Majoritatea locuitorilor din localitatea Beneşti, judeţul Sibiu, sunt romi corturari, care au dat viaţa nomadă la cort pe una în case moderne, dar n-au renunţat la tradiţiile păstrate din moşi-strămoşi.
Povestea corturarilor, spun ţiganii din Beneşti, începe cel mai probabil în India, iar în zona Văii Hârtibaciului, din Sibiu, istoria lor e veche de sute de ani. În casele moderne de acum, bătrânii satului, care au capetele acoperite cu pălării mari, au bărbi şi mustăţi lungi, încăpăţându-se să păstreze portul tradiţional, îşi amintesc de anii grei de prizonierat ai părinţilor şi ai bunicilor în Rusia, de zecile de ani în care au bătut văi şi dealuri în corturi, de casele de pământ de dinaintea locuinţelor moderne.
Beneşti este un sat uitat de lume, în care mai trăiesc vreo 200 de oameni. Mai mult de jumătate din locuitorii de aici sunt ţigani corturari şi formează una dintre cele mai mari comunităţi de acest fel din judeţul Sibiu.
NUNTĂ ÎN FAŢA CORTULUI
Nicolae Dănilă Ciurar are 70 de ani şi toată copilăria şi tinereţea lui şi le-a petrecut umblând cu şatra, cu cortul. „Am stat la marginea satului întotdeauna. Mutam cortul, nu stăteam într-un loc. Vedeţi cum sunt corturile la domni acum, se instalează oriunde, ale noastre erau corturi mai mari. Stăteam un an aici, mai stăteam un an în satul vecin“, povesteşte bărbatul.
Îşi împarte viaţa cu Maria Căldărar de mai bine de 40 de ani. Au fost copii săraci amândoi şi n-au făcut nuntă. Povestesc însă zâmbind că au trăit foarte bine împreună şi, chiar dacă ei n-au fost tineri miri, îşi amintesc şi acum de nunţile de altădată, făcute în faţa corturilor mari. „Nunţile la noi se făceau cu mâncare, băutură şi fără dar. Făceam nunta în faţa cortului, pe păşune, cu vioara şi juca cine ştia. Acum facem şi noi în cămin, la sală, tot, cu rânduială. Pentru cei bătrâni era fain, jucau acolo. Copiii se căsătoreau la 13, 14, 15 sau 16 ani. Unii stăteau mai mult, noi am însurat băieţii la 20 de ani, pe toţi trei“, povesteşte Nicolae Dănilă Ciurar. Obiceiul căsătoriilor timpurii se păstrează şi acum: fetele se căsătoresc la 13, 14 sau 15 ani, iar băieţii mai târziu.
„La noi era problema în felul următor: o fată, când se căsătorea, trebuia să fie fată mare. Era ruşine să vadă cineva că o fată trăieşte cu un băiat. Trebuia să-şi dovedească dimineaţa valoarea, cu cearşaful, că nu s-a culcat cu alţi bărbaţi. Regula cu fata mare se păstrează. Dacă e fată mare, îşi arată valoarea, dacă nu, rămâne aşa cu pată“, relatează bătrânul.
MUNCITORI LA C.A.P., ÎN COMUNISM
Toată viaţa lui, Nicolae Dănilă Ciurar a făcut tinichigerie. Lucra la scocuri (n.r. – jgheab prin care curge apa pentru a pune în mişcare roata morii sau a joagărului) să mai câştige un ban, apoi s-au angajat toţi la CAP-ul din sat.
Din cort, s-au mutat la început într-o căsuţă de pământ, iar după Revoluţie au cumpărat casa în care trăiesc acum. „Noi am lucrat în CAP 20 de ani, ne-am descurcat şi în timpul comunismului, cât a fost de greu. Avem un pic de pensie de la colectiv. Am lucrat cu toată familia, cu toţi copiii“, mai povesteşte Nicolae Dănilă Ciurar.
Bătrânul îşi aminteşte că atunci când a venit în sat, împreună cu familia, nu erau foarte mulţi locuitori. „Erau dincolo, în case de pământ. Noi ne-am stabilit în casa asta în 1990, apoi le-am cumpărat şi băieţilor, am făcut cum am putut şi acum fiecare e la casa lui“, spune Nicolae Dănilă Ciurar.
FUSTELE – LUNGI ŞI ROŞII, IAR PĂRUL – ÎMPLETIT
Chiar dacă s-au adaptat timpurilor moderne, tradiţiile vechi sunt păstrate cu sfinţenie şi acum în comunitatea de romi corturari de la Beneşti. Copiii se iau de tineri şi acum, chiar dacă nu mai fac nunţi în straie tradiţionale, ci petreceri ca românii, la căminul cultural din sat. Doar în ziua nunţii, fetele înlocuiesc portul tradiţional cu rochia albă de mireasă. În rest, regulile sunt aceleaşi: fuste roşii, lungi până la pământ, iar părul, neapărat, împletit în cozi.
Maria Căldărar spune că, dacă femeile trebuie să poarte fuste roşii, portul tradiţional al bărbaţuilor trebuie să fie cu haine negre, iar bătrânii poartă barbă şi mustăţi. „Părul lung la femei e obligatoriu. La noi, nu umblă femeia tunsă, că aia înseamnă că nu mai e corturară. E exclusă din comunitate. Ele trebuie să-şi poarte părul legat, împletit. Şi în străinătate dacă mă duc tot aşa merg, cu părul împletit. Femeia nu are voie să meargă cu o fustă scurtă până la genunchi. Rochia trebuie să fie până jos. Cât va mai merge tradiţia, că tineretul ăsta se mai schimbă“, mai spune Maria Căldărar.
Pahar de aur, gaj pentru „cinstea“ fetei
Pătru Clopotar (63 de ani) şi soţia lui Maria (65 de ani) au fost „ursiţi“ de când erau în faşă. „Eu am fost arvunită de când m-am născut, după ce m-au înscris la Primărie, m-au şi arvunit, apoi au băut bătrânii“, povesteşte femeia. Când s-au luat, ea avea 17 ani, iar el – 14 ani şi jumătate. Au patru copii şi pe toţi i-au însurat după tradiţie, de tineri, şi le-au aranjat căsătoria.
Bătrânii lor, părinţi şi bunici, au îndurat ani grei de prizonierat în Rusia. „Şase luni au mers tot pe jos cu cai şi căruţe până în Rusia. Au stat patru ani acolo, cinci ani până au venit înapoi. Mulţi au murit de tifos. Şi tineri, şi bătrâni au trăit rău. S-au întors, iar aci au trăit în cort. În cort au plecat şi în cort au venit înapoi, mai făceau cazane, mai ajutau oamenii, de milă le dădeau mâncare, le mai dădeau la copii haine. Erau necăjiţi, câte 10 copii aveau unii. Făceam focul în mijlocul cortului, ca în bordei“, povesteşte Maria Clopotar. Soţul ei o completează: „Mergeam dintr-un sat în altul, eu m-am născut în cort, la fel şi soţia. Puneam cortul în căruţă sau pe cai şi plecam. Eram oameni necăjiţi, a fost greu“.
Din cort s-au mutat şi ei într-o casă de pământ, iar în urmă cu 15 ani au cumpărat casa în care stau acum. Trăiesc din agricultură şi mai merg la muncă prin sat.
BĂTRÂNII MUNCEAU PRIN ALTE SATE
Nicolae Ciurar are 64 de ani, o barbă mare şi-o pălărie la fel de mare, şi vorbeşte greu despre anii în care cortul i-a fost şi casă, şi masă. Acum, spune el, „e domnie“. „Era foarte rău atunci. Când ploua, ploua în cort. Făceam foc în cort, erau paie dedesubt, ne-am chinuit. Acum, te scoli, bei o cafea, faci de mâncare. Atunci erau oameni necăjiţi. Erau şi goange, erau şi pureci“, povesteşte Nicolae Ciurar, amintindu-şi şi el de vremurile când s-au întors bătrânii din Rusia.
„Chiar în seara de Paşti. Era frig, erau vai de capul lor, nespălaţi. Au fost prizonieri şi bunicul, şi tata, şi mama. În Rusia i-au ţinut în lagăr doi ani şi jumătate. Bătrânii îşi câştigau o bucătură de pită muncind, mai cârpeau o oală, mai făceau ceva. Ei câştigau o pâine, făină, slănină, primeau alimente“, povesteşte Ciurar.
DE LA FUSTE ROŞII LA ROCHII ALBE
Şi atunci, la fel ca şi acum, miresele se negociau, iar mirele trebuia să lase familiei fetei, drept amanet, un pahar de aur sau de argint. Dacă nu se înţelegeau şi fata se întorcea acasă, băiatul trebuia să dea familiei bani, să plătească „cinstea“ fetei şi doar aşa îşi primea paharul înapoi.
„La noi nunta nu e cu cinste. Mă duc şi iau o fată, trebuie să las un pahar amanet, dacă eu îmi bat joc de fata aia, trebuie să restitui banii. Se lasă amanet un pahar de aur, de argint – dacă nu mai vreau să stau cu fata, părinţii fetei îmi dau paharul doar dacă eu plătesc ruşinea fetei, suma se negociază. Eu am dat un pahar de argint“, spune Nicolae Ciurar. Când şi-a întemeiat familia, socrul său i-a înapoiat paharul. „Am făcut nuntă în faţa cortului, cu băutură, mâncare, cu oameni, fără muzicanţi şi fără dans. Miresele aveau haine speciale pentru nuntă: rochii roşii, şorţuri. Roşu, nu altă culoare, asta e moda noastră, tradiţia asta e. Cu roşu, nu cu altceva. Acum, mireasa e ca la români“, adaugă bătrânul Corturar.
Tradiţia merge mai departe
Nicola Ciurar (19 ani), nepotul lui Nicolae, poartă, la fel ca şi bunicul lui, o pălărie mare neagră. S-a însurat la 18 ani, iar soţia lui avea 15. S-au înţeles părinţii, dar le-au cerut şi lor părerea. Au făcut nuntă românească, la căminul cultural din sat. Soţia lui a îmbrăcat rochia albă de mireasă. El însă nu s-a despărţit nici la nuntă de pălăria mare neagră. „Am făcut nunta la căminul cultural, cu soţia îmbrăcată mireasă. Au fost şi români la nuntă, cu muzicanţi, cu rânduială, ce se face acum la modă. Nu mai sunt vremurile ca la bătrâni. Pălăria o păstrez. Şi la şcoală am mers tot cu pălărie“, spune tânărul Nicola, care acum trăieşte din agricultură, deşi a învăţat şi să potcovească, de la bunicul său.
„Ştiu că trebuie să asculţi de părinţi şi de bunici, ce-ţi dictează trebuie să faci, iar eu ascult. De la bunicul meu, care e fierar-potcovar, am învăţat meserie de mic, de la 8-9 ani. Am învăţat să-l ajut, să mă descurc. Mi-a plăcut şi acuma ştiu să potcovesc“, povesteşte Nicola.
A MUNCIT ÎN STRĂINĂTATE
Tânărul e deschis la minte, vede multe în jur şi înţelege lucrurile altfel. Ştie că mulţi de-ai lor nu fac deloc ce trebuie şi, din păcate, acest lucru se răsfrânge şi asupra celor care-şi văd de treabă. „Mulţi de-aici din sat sunt plecaţi prin Italia, Polonia şi Grecia. Sunt unii care-şi găsesc serviciu, dar nu se ţin de el. În Italia unii merg la cerşit, alţii lucrează, dar se trag foarte mulţi de la lucru. Dar sunt romi care muncesc, care au animale, îşi văd de treaba lor. Din cauza celor care nu-şi văd de treabă, se pune eticheta proastă pe toţi şi când merg undeva, unii, dacă îmi văd pălăria în cap, spun că cerşesc“, explică tânărul.
A fost şi el plecat la muncă în Grecia şi în Polonia. În Grecia, a muncit la cules portocale, iar în Polonia a făcut bişniţă, dar nu a cerşit. „Grecii te acceptă, doar să nu le faci probleme. Îi respecţi şi te respectă. Sunt mult mai deschişi ca românii, mai primitori, mai buni în unele cazuri. La români e diferenţă mare, suntem cu 50 de ani în urmă, după părerea mea“, spune Nicola.
Educaţie sexuală în comunitate
Sorin Tobias e expert local pentru problemele romilor la Primăria din Alţâna şi e foarte apreciat în comunitatea de corturari de la Beneşti. Vine des aici, vorbeşte cu oamenii şi nu se fereşte să facă inclusiv educaţie sexuală cu ei, iar rezultatele se văd. Rar mai găseşti familii cu câte zece copii, ca pe vremuri. Majoritatea au câte trei-patru copii, unii chiar unul sau doi. „Împreună cu doctoriţa, cu preotul şi cu asistentul social mergem şi facem educaţie sexuală cu ei. Mergem în comunitate şi le explicăm“, spune consilierul.
Acesta lămureşte şi de ce locuiau înainte corturarii la marginea satului. „Erau aşezaţi la intrarea sau la ieşirea din sat, ca să aibă posibilitatea să-şi scoată animalele, să aibă un râu pentru apă. Toate familiile care erau un pic mai înstărite aveau cai. Se ocupă cu lipit de oale, cu scocuri, cazane de rachiu, potcovit cai şi cu agricultura“, arată Tobias.
Consilierul povesteşte şi cum se negociază paharul, în cazul căsătoriilor: „Negociază părinţii paharul, iar dacă nu au pahar din tradiţie, atunci dau bani. Se negociază în funcţie de familie, nu e fix. Fata trebuie să vină cu haine şi lucruri de casă“.
Vă mai recomandăm:
Medicul neonatolog Livia Ognean (46 de ani) a reuşit să mobilizeze colegi, părinţi şi oameni obişnuiţi pentru a schimba în bine viaţa unor copii de numai câteva sute de grame, internaţi la terapie intensivă neonatală în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu. Totul prin forţe proprii, independent de statul român.
Trei sibieni sunt posesorii unor nume cu rezonanţă în viaţa politică: Adrian Năstase, Ludovic Orban şi Mihai Ungureanu. Oamenii povestesc amuzaţi ce glume se fac pe seama lor, dar şi cum îşi văd celebrii tizi de la Bucureşti.
Ultima nuntă în satul sibian Gherdeal a avut loc în 1987, iar ultimul copil s-a născut aici în 1988. Din comunitatea înfloritoare de altădată, care număra 300 de suflete de români şi de saşi, acum au mai rămas doar 12 locuitori, şi toţi trecuţi de 50 de ani. Amintirile lor au rămas închise în cutii cu fotografii alb-negru.
Se încarcă comentariile...
