Paula Oneţ, o sătmăreancă ce focusează viaţa prin documentare şi scurtmetraje
0Paula Oneţ este considerată una dintre cele mai promiţătoare nume din noul val regizoral de filme de scurt metraj şi documentare al cinematografiei române. Sătmăreanca regizează, filmează şi montează filme documentare, face fotografii şi călătoreşte.
De fapt adoră să călătorească. Tocmai se află în Valencia acolo unde recent s-a desfăşurat celebrul carnaval, un festival traditional în onoarea sfântului Iosif.
“Primăvara în Valencia începe cu un carnaval al abundenţei, al spectacolului vizual, al veseliei şi al absurdului. Străzile sunt invadate de parade de ,,falleri” cu costume excentrice în care femeile par mirese iar domnii cavaleri. Oriunde întorci privirea, turiştii îşi fac poze ,,selfie” cu telefoanele, în timp ce alţii cumpără ,,churros”, vată pe băţ. horchata şi alte nebunii. În loc de maşini parcate vezi cărucioare disperate care îşi fac loc prin mulţime şi mai vezi atâtea flori câte fire de păr. Cărămizile clădirilor s-au transformat în leduri şi oxigenul se trage în piept cu gura căscată de extazul vizual. Mai sunt câteva ore şi totul va dispărea, se vor arde toate mascotele ce concurează cu înălţimile blocurilor şi Valencia va deveni o scenă ruptă dintr-un peisaj post-apocaliptic. Vântul şi ploaia sărbătoresc şi ele, de dragul primăverii”, ne introduce Paula în atmosfera mirifică a carnavalului valencian.
Totul a început printr-o relaţie de dragoste
Interacţiunea Paulei cu prima cameră de filmat a fost coup de foudre... o dragoste la prima vedere. Artista ne spune că şi acuma caută în memorie o imagine, o primă amintire, acel moment magic care, însoţit de naivitatea unui copil şi de libertatea de a experimenta pe care i-au oferit-o părinţii, a făcut-o să înţeleagă ce înseamnă pasiunea, iubirea, curiozitatea şi continua dorinţă de cunoaştere.
“Prima cameră video a apărut în casa noastră pe când eram un copil zburdalnic, în căutare de pasiuni în muzică, dans, poezie şi joc. Prima mea reacţie la apariţia unei ,,camere” video la noi în casă a fost ,,Şi camera asta are şi bucătărie?”. Dezamăgită de apariţia unei cutii negre, mari, cu o formă curioasă, multe butoane şi extrem de grea, am intrat în jocul părinţilor de a-mi exprima în faţa ei, alături de sora mea, toate aptitudinile artistice. Ştiam că, în momentul în care se aprinde becul roşu, se întâmplă magia. Era pentru mine un fel de bibelou preţios la care nu aveam acces. Ştiam doar că acea cameră video aduce bani în casă şi ne ajută pe noi să ne cumpărăm haine, caiete şi mâncare”, explică Paula prima experienţă cu o cameră video.
După câţiva ani, , în prima vacanţă cu familia în jurul României, tatăl ei a apărut cu o jucărie care făcea acelaşi lucru ca şi cutia neagră doar că era mai mică. Atât de mică încât o putea cuprinde cu o mână. Era un copil căruia i s-a dăruit o jucărie necunoscută.
“Momentul în care am deschis ecranul camerei şi am văzut realitatea capturată în acea fereastră, a fost clipa care mi-a conturat destinul. Eram în maşină, pe drum, şi tata conducea iar eu filmam peisajul în schimbare de pe geam. Poate de aceea sunt în căutare de noi peisaje, de redefinire a primei imagini a unei dragoste la prima vedere. Din acel moment nimeni nu a mai avut acces la acea cameră în afara de mine şi am lăsat-o din mână doar când mi s-a dăruit alta. Mi s-a părut absolut fascinant cum pot să decupez porţiuni din realitate în acel ecran. Nu pot să spun că din acel moment am ştiut că acesta e visul meu, nu cred că îmi imaginam că există o profesie în acest sens, alta decât filmator la nunţi. Relaţia noastră s-a dezvoltat organic. Am luat-o pe urmele tatălui meu, l-am însoţit la evenimente şi astfel, la vârsta de 17 ani, filmam singură nunţi", spune Paula
Nici o diplomă sau notă primită la şcoală nu-i oferea aceeaşi satisfacţie pe care o simţea filmând. Apoi a descoperit lumea cinematografiei şi că există studii în acest sens la noi în ţară. Nu era convinsă că are şanse să intre la o astfel de facultate, nu era înconjurată de prieteni care-mi împărtăşeau pasiunea. În plus, la acea vreme nu exista nici un cinematograf în judeţul Satu Mare şi nu avea o cultură în acest sens. În schimb, a primit mereu aripi de la părinţi care au încurajat-o în permanenţă să facă ceea ce îi place, ceea ce o face fericită. În drumul ei adolescentin presărat cu întrebări, incertitudini şi îndoieli, tot ceea ce ştia sigur este că atunci când are camera în mână, nu mai avea nevoie de nimic. “Îmi oferea ,,luxul” de a fi eu cu adevărat. Şi cred că dragostea aşa e... Acesta e marele meu secret pe care îl ştie toată lumea”, se destăinuie artista.
"Şi iată-mă la 10 ani după ce m-am îndrăgostit la prima vedere de ,<camera de luat vederi>, ţinându-ne de mână...”
Anii de studenţie petrecuţi la Facultatea de Teatru şi Televiziune de la Cluj-Napoca, secţia Cinematografie, Fotografie şi Media, au înconjurat-o de oameni care împărtăşeau aceeaşi pasiune şi de profesori care te provocau să-ţi extinzi orizontul. Pentru Paula acesta a fost un alt moment cheie din viaţă fiindcă a ieşit din acea incertitudine şi căutare adolescentină şi a intrat într-un univers creativ în care pasiunea a devenit profesie. “E ca şi atunci când cauţi cu sămânţa în mână un teren fertil pentru a o planta... Când găseşti acel pământ, începi să sapi şi la un moment dat vrei să cultivi apoi să culegi roade. Cu cât mai multă încredere şi sârguinţă pui în munca ta, cu atât mai mare e satisfacţia... nu al roadelor, ci a procesului în sine. Aceasta este pentru mine, imaginea studenţiei” ,ne spune sătmăreanca.
Găsirea unui pământ fertil te face curios să testezi şi alte meleaguri. Astfel, a ajuns să studieze în Coreea de Sud, Turcia şi Spania fiindcă acestea au fost oportunităţile şi bursele oferite de facultatea de la Cluj şi universitatea Naţională de Arte de la Bucureşti, unde este studentă în prezent. Nu a încetat să caute noi terenuri, mai mult sau mai puţin fertile, dar mereu cu acel bob de sămânţă în mână. Oricum, crede că nu pământul contează în totalitate ci voinţa şi munca cultivatorului. “Şi iată-mă la 10 ani după ce m-am îndrăgostit la prima vedere de ,<camera de luat vederi>, ţinându-ne de mână...”, ne spune Paula.
Câştigătoare a numeroase premii la festivaluri intenaţionale
Câştigătoare a numeroase premii la festivalurile internaţionale Paula a încetat de la un timp de-a le mai ţine evidenţa. „Am fost prezentă cu filmul meu de licenţă (şi nu numai) la multe festivaluri de film. Câte? Nu ştiu... de la un timp am încetat să le număr. Nici festivalurile, nici premiile. Şi mi se pare prea intimă conversaţia noastră pentru a începe o înşiruire de genul: ,,premiul pentru imagine la festivalul x sau premiul pentru regie...”. Cei dornici le pot găsi la mine pe site şi le înţeleg curiozitatea fiindcă premiile sunt confirmări care ne întăresc opiniile şi ne întăresc certitudinile (www.paulaonet.com)”, ne spune artista.
Ţine minte că în primul an de facultate, cel mai mare vis era să aibă un film care să ajungă în selecţia oficială al festivalului de film de la Karlovy Vary fiindcă acolo a fost selecţionat unul dintre filmele ei preferate, şi anume ,,Nu te supăra, dar...” de Alina Pintilie. După 3 ani a avut premiera europeană a filmului ,,după FEL şi CHIP” la acest prestigios festival. A fost o mare satisfacţie dar a durat puţin şi nu se compară cu ceea ce a simţit când a proiectat filmul la Carei, cu părinţii, profesorii şi personajele din film în sală. “Această amintire este încă vie şi îmi dă putere să continui să creez. Cred că cea mai mare realizare este că am reuşit să fac un film de care s-a bucurat atât publicul larg, cât şi ,,specialiştii” în cinema. Totuşi, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la festivaluri este să observ reacţia publicului la film, în care momente reacţionează şi cât de aproape e cultura lor de a ta”, afirmă Paula.
O altă realizare care poate fi încadrată în zona de succes profesional este şi participarea la Bienala de Arhitectură de la Veneţia de anul trecut, unde a făcut parte din echipa care a reprezentat România şi a expus în Pavilionul României proiectul Site Under Construction. Desigur, participarea la un astfel de eveniment artistic este o ocazie unică în viaţa unui artist dar în momentul de faţă nu o valorifică ca fiind mai mult sau mai puţin importantă pe drumul ei profesional.
Îi place să experimenteze
Paulei îi place să experimenteze în această lume mirifică a imaginilor şi să vadă extinderea cinema-ului spre alte domenii, cum ar fi zona de performance, fotografie sau de instalaţii video sau audio. . Se fereşte de o terminologie care să marcheze o limită fiindcă pentru ea acea limită nu există. “Încerc să experimentez cu alte medii de creaţie şi să găsesc forma care se potriveşte cel mai bine conţinutului pe care vreau să-l exprim”, spune artista.
De exemplu, unul dintre cele mai recente proiecte, intitulat ”Skype virtual installation”, conţine 2 proiecţii video plasate pe 2 pereţi opuşi a unei săli de expoziţie, fiecare ecran conţinând alte 7-8 mici ferestre cu oameni din toate colţurile lumii, aflaţi într-o conversaţie în direct pe Skype timp de aproximativ 30 minute. Ceea ce a vrut ea este să creeze o jumătate de oră de ,,linişte virtuală” printr-un program cum e Skype, destinat să ,,ţină oamenii conectaţi prin cuvinte” (Skype keeps the world talking), într-un mediu ,,artistic” cum e o sala de expoziţie unde mergi de obicei să priveşti un tablou sau o sculptură făcută anterior şi plasată în acel spaţiu. Ei bine, în această creaţie, tu ca spectator intri în sala de expoziţie şi găseşti nişte tablouri vii cu oameni care te privesc şi ei la rândul lor, în linişte şi în direct, de la distanţe foarte mari sau de foarte aproape (distanţe care, în mediul virtual se anulează). Adunând kilometrii dintre toate oraşele participanţilor, s-a născut titlul şi descrierea proiectului: ,,27153.03 km într-o conversaţie dintre 11 ţări şi 15 oraşe, în care oamenii se uită la tine în linişte, pe Skype”.
Visul ei cel mai mare este să ofere dragoste
Paula ne spune că cea mai mare dorinţă, atât când vine vorba de viaţa profesională sau personală, e să-şi îmi amintească în fiecare dimineaţă că cel mai important lucru pentru care a venit pe lumea asta şi esenţa toturor e iubirea. “Şi vorbesc aici de o iubire cosmică care defineşte modul în care vedem lumea şi care include iubirea pentru oameni, pentru natură, pentru suferinţă şi pentru tot ceea ce există. Uneori uităm asta şi intrăm în ignoranţă sau lăsăm frica să ne invadeze. Şi asta e visul meu, să fiu în siguranţă în iubire şi să nu uit asta”, afirmă artista.
Pe cât de simplu, pe atât de complicat. În fond şi la urma urmei, atât zâmbetele pe care le oferă, munca şi filmele ei, nu sunt altceva decât declaraţii de dragoste.
Vă mai recomandăm
Cel mai bun scurtmetraj din România din 2013 a fost filmat două localităţi din Carei
Se încarcă comentariile...
