Tortura, spânzurarea şi decapitarea, pedepsele prin care administraţia habsburgică menţinea ordinea în Banat
0
Viaţa cotidiană a bănăţenilor din secolul al XVIII-lea a fost marcată de aplicarea cu regularitate a pedepsei capitale. Printre cele mai întâlnite pedepse erau tortura, spânzurarea, decapitarea şi trasul pe roată.
Istoricul bănăţean Oliviu Gaidoş a studiat „Cronica călugărilor minoriţi din Lugoj”, despre care spune că abundă în informaţii legate de executarea publică a tâlharilor şi criminalilor care acţionau pe drumurile de poştă atacând diligenţele.
Gaidoş spune că măsurile social-economice implementate de autorităţile austriece în Banat (colonizări, sistematizarea localitaţilor, apariţia manufacturilor etc.) şi persistenţa conflictelor cu turcii pe toată durata secolului al XVIII-lea au contribuit la menţinerea unei stări generale de nesiguranţă, resimţită de locuitori.
„În aceste condiţii stricteţea legii, cu toate reminiscenţele ei medievale, pare să fi fost necesară pentru păstrarea ordinii publice. Odată cu instaurarea administraţiei habsburgice în Banat (1718) au fost aplicate prevederile Codului Penal Austriac (1707). În 1769 acesta a fost înlocuit de faimosul Cod Penal Terezian care a reglementat utilizarea torturii (prezenţa medicului şi a judecătorului), desfăşurarea rechizitoriului şi instruirea personalului (călăul şi asistenţii)”, explică istoricul.
Pedepsele capitale au fost date pentru următoarele delicte: crimă, tâlhărie (prejudiciul peste 25 guldeni), sodomie, falsificare de monede, pedofilie, incendiere, trădare, lezmaiestate, blasfemie şi vrăjitorie (dacă era dovedita!). Ştreangul a fost folosit cel mai des în cazul omuciderii şi tâlhâriei, iar dacă faptele se dovedeau deosebit de grave atunci infractorii erau decapitaţi (cu sabia) sau frânţi cu roata. Grupurile de tâlhari periculoşi sfârşeau în ştreang, la periferia Lugojului, pe marginea drumurilor principale. Pentru a descuraja comiterea unor infracţiuni asemănătoare, autorităţile le lăsau trupurile să atârne timp de trei zile, la vedere. Traversând Lugojul în 1782, călătorul german Cristopher Seipp a rămas înmărmurit când a vazut că pe drumul Făgetului, în partea dreaptă <<se întind pe un rând, opt până la zece roţi de tortură, fară a mai pune la socoteala furcile de spânzurători şi alte lucrări asemănătoare>>", adaugă Oliviu Gaidoş.
Istoricul bănăţean spune că odată cu încorporarea Banatului la Regatul Ungariei (1778) jurisdicţia penală din nou-înfiinţatul comitat Caraş va reveni tribunalului din Lugoj.
„O parte din execuţiile individuale, în speţă cele ale infractorilor care nu erau din localitate, au avut loc în curtea închisorii. Sentinţele judecătoreşti au fost îndeplinte de călau (Henkel, Scharfrichter, Hóher) asistat de două ajutoare. Dacă în secolul al XVIII-lea gâdele încă purta hainele specifice de culoare roşie sau verde, la mijlocul secolului al XIX-lea acesta a îmbrăcat haine sobre, negre. Călăul, remunerat în secolele anterioare după fiecare execuţie, treptat devine un angajat al statului. În 1854 salariile personalului angajat la închisoarea districtuală din Lugoj (Voievodina Sârbească şi Banatul Timişan) erau următoarele: călăul (200 fl.), caporalul (114 fl.) şi 20 de panduri (poliţiştii plătiţi fiecare cu 96 fl.). Decretul din 15 mai 1814 a impus execuţia osândiţilor prin spânzurare”, relatează Oliviu Gaidoş..
„Nobilii şi femeile au fost exceptaţi de la această regulă, metoda de execuţie rămânând până în 1848 decapitarea, considerată demnă şi rapidă. Matricolele bisericii ortodoxe din Lugoj consemnează faptul că în 14 feb. 1839 <<Antiţa, muerea lui Gheorghe Curuţ, ţărancă din Răchita, a fost condusă de Pavel Maniu, paroh din Lugoj, la locul de execuţie şi apoi i s-a tăiat capul>>. Un caz aparte a fost înregistrat în 1853 când, în lipsa călăului, osânditul a fost împuşcat în curtea închisorii din Lugoj", adaugă istoricul.
Acesta vorbeşte şi despre momentul restrângerii pedepsei cu moartea la doar două infracţiuni omor deosebit de grav şi infracţiuni îndreptate asupra statului şi suveranului.
„Au fost interzise execuţiile publice, iar cele mai multe sentinţe de condamnare la moarte au fost înlocuite cu executarea unor ani grei de închisoare. Clădirea închisorii a fost utilizată în acest scop până în 1901 când a fost inaugurat Palatul Justiţiei, prevăzut cu o închisoare proprie. Astăzi ne amintesc de curtea comitatului doar platanii bătrâni de aproape 250 de ani şi clădirea prefecturii transformată în centru comercial! Parcul Prefecturii din Lugoj a fost izolat între ziduri până la începutul anilor ‘50, publicul având acces doar în timpul zilei. În temniţele sale, aflate la subsol, au fost închişi membrii Societăţii secrete “Constituţia” în 1831 şi Eftimie Murgu în luna septembrie 1841. În colecţia Muzeul de Istorie din Lugoj se află o pereche de cătuşe de picioare recuperate de la închisoarea cu pricina", mai spune istoricul bănăţean.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
