După mesele îmbelşugate de sărbători este vremea unor mâncăruri de crap. Cum le descria Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu era un vânător şi pescar împătimit. FOTO: clubulvanatorilor.ro

Scriitorul Mihail Sadoveanu spune, în „Valea Frumoasei“, că icrele de crap sunt mai bune decât cele de ştiucă şi cele negre, numai că această salată trebuie cu rânduială făcută: adică să toarne untdelemnul un chior, să picure lămâia un zgârcit şi să le bată un nebun.

Spun cunoscătorii că păstrăvul ar fi regele peştilor, alţii şalăul sau ştiuca, fie că se referă la modul de a-i prinde, fie la modul cum îi gătesc în meşteşugite mâncăruri.

Mihail Sadoveanu este de altă părere, spunând că nimic nu se compară cu „bătrânul cu solzi ruginiţi“. Este vorba despre crap, căruia scriiitorul, de altfel vânător şi pescar desăvârşit, îi aduce un omagiu în „Valea Frumoasei“. Şi scrie despre cum să-l pescuieşti iarna, la copcă, cum să-l prepari, fără maioneze şi alte sosuri, despre cât de gustos este un borş de crap, sau despre icre, care-s „deasupra celor de ştiucă, chiar şi a celor negre“.

„Trebuie să ştii, iubite cucoane Mihăiţă, a urmat el iarăşi a-mi vorbi, că, dintre toţi peştii, eu mai ales pe crap îl urmăresc. Eu mai ales pentru crap am o deosebită atenţie. Dacă-l luăm din punctul de vedere al cucoanei Zoe, de pildă, - apoi poţi rămâne bine încredinţat că nu se află în apele noastre alt peşte mai bogat şi mai savuros. Crapului, iubite şi stimate cucoane Mihăiţă, nu-i trebuie maioneze şi alte sosuri, pe care le poţi mânca şi cu iască ori cu surcele; crapul ţi se înfăţişează, cucoane Mihăiţă, cu cinste şi cu dreptate. Îţi face cucoana Zoe, să zicem, un borş de crap şi-ţi oferă, să zicem, matale capul. Partea aceasta a altor peşti o zvârli ca o netrebnică, pe cînd capul de crap are să-ţi procure cea mai mare plăcere prin delicateţea lui, dacă ştii să-l desfaci, dacă ştii să-l mănânci şi dacă eşti în stare să-l apreciezi ca amator de bucăţi alese. Este împrejurarea, cucoane Mihăiţă, să întrebuinţezi o zicătoare a prostimii: că-ţi lasă gura apă, când vezi aşa ceva şi cunoşti ce te-aşteaptă“. 

Şi continuă Sadoveanu omagiul adus crapului, povestind cât de bun este la proţap sau despre o mâncărică cu ceapă albă, a cărei dulceaţă şi bunătate sunt mai presus de orice critică. 

Ca să nu mai vorbim despre crapul fript într-o tingire de aramă, pe varză şi-ntre tomate, într-un cuptor bine înfierbîntat. Iar despre icre, iată ce mai zice Mihail Sadoveanu: 

„Cât despre icrele de crap, eu le pun deasupra celor de ştiucă, chiar şi a celor negre, dacă vrei mata să mă crezi, numai decât asemenea salată trebuie cu rânduială făcută, după altă vorbă înţeleaptă: adică să toarne untdelemnul un chior, să picure alămâia un zgârcit şi să le bată un nebun“.

Despre „ciudatele şi deosebitele năravuri ale crapului“

Şi continuă scriitorul în „Valea Frumoasei“ să vorbească despre crap, că nu-i „alt peşte care să aibă mai ciudate şi mai deosebite năravuri“. 

„Când îl vezi intrând în turme în gârle, cum l-ai văzut în primăvara trecută, ai putea cu drept cuvânt să-l socoţi stupid. Tot asemenea când ies ţăranii în vremea bătăii lui, să-l prindă cu ostii, greble şi alte instrumente primitive de la începutul veacurilor. La undiţă însă nu este alt peşte mai viclean. Iar cînd îl închizi în bălţi, el singur dintre toţi peştii caută să scape râmânând pe dedesubt ori făcând salturi mari în aer ca să sară pe deasupra gardurilor. Ţi-aş mai spune şi altele, stimate şi iubite cucoane Mihăiţă; poate le cunoşti şi dumneata, căci eşti ca şi mine pescar, dar ajungem. Şi nu-mi închipui că eşti supărat mai ascultând o dată de la mine ceea ce şi dumneata ştii... Fără îndoială nu puteam să fiu supărat, mai ales că tot ce spunea prietinul meu într-ale pescăriei era plăcut, cald şi convingător. Pe lângă asta, ziua era strălucită şi lină şi omătul, în fuga săniei, de o curăţenie ş-o albeaţă orbitoare“. 

În cele ce urmează, Sadoveanu descrie extrem de plastic despre cum se pescuieşte iarna la copcă, cu năvoade.

„Deodată, la o cotitură, apăru înaintea noastră balta îngheţată. Pe luciul verziu ca cerul, pâlpâia un soare rece sfărâmat în solzi. Douăzeci ori douăzeci şi cinci de oameni aşteptau în tăcere, înşiraţi lîngă mal. Pe o zonă întinsă şi curată, care răspundea adâncului celui mare al bălţii, fuseseră din vreme săpate produfuri. Aha! Am strigat eu cu plăcută uimire, înţeleg, cucoane Costache, despre ce-i vorba. Voiţi să trageţi cu năvodul pe sub ghiaţă. Într-adevăr, aşa-i planul acestei zile... îmi răspunse prietinul meu şi sări din sanie. Îl urmai şi eu între oameni, înveselit şi înfierbântat de ceea ce se pregătea. Şi din clipa aceea avui simţuri numai pentru operaţia lor bizară“.

Pescuit la copcă cu năvodul

„Oamenii cufundaseră năvodul, strâns grămadă în falduri, într-o spărtură a gheţii în capătul cel adânc al elipsei. Legînd capetele aripilor, le mânară de o parte şi de alta pe linia produsurilor: vergile în care erau fixate aceste aripi lunecau pe sub ghiaţă, apăreau succesiv la produfuri (găuri, copci - n.r.) şi erau mânate de oameni meşteri înainte din produf în produf. 

Aşa, prin două părţi, pe sub ghiaţă, aripile năvodului înaintau spre cestălalt capăt al elipsei, cătră mal. Ajunse aici în altă spărtură a gheţii, oamenii traseră la lumină capetele aripilor şi le încrucişară. Apoi, înhămându-se în două şiraguri, începură a trage năvodul ca să aducă matiţa (parte a năvodului - n.r.) la lumină. 

Eram cufundat în contemplarea acestei ingenioase pescuiri, pe care nu mi-o putusem închipui înaninte de a o vedea. Ascultam îndemnul oamenilor, domol ca un cântec, trăgând de căpestre şi aducînd lin, cătră copca cea mare de la mal, taina adâncului. 

Deodată, apărură marginile matiţei cu cele dintâi fulgerări argintii. Erau de felurite mărimi, fremătau şi foşgăiau viermuind. Asta am dorit eu să vezi, stimate şi iubite cucoane Mihăiţă, îmi spuse cu prefăcută modestie gazda mea. Socot că eşti mulţămit. Poţi vedea nu numai ciortani cît palma, ci crapi adevăraţi cu solzi ruginiţi. 

Însă trebuie să ştii totuşi, stimate prietine, că, văzând acest lucru pe care l-au scornit bătrânii noştri în vremea cea de demult, noi n-am făcut nimica dacă nu ne-om grăbi să ne-ntoarcem la curte. După atîta vreme de şedere şi de aşteptare, acolo avem să găsimalt lucru nu numai vrednic de luare-aminte dar şi foarte folositor. Toate câte ţi le-am spus eu pe drum despre bucătăria crapului, toate ai să le găseşti alcătuite de mâinile cucoanei Zoe. 

Ş-ai să te încredinţezi că Dumnezeu singur a orânduit ca în asemenea bălţi să se găsească asemenea crapi şi nu prea departe să fie şi cucoana Zoe, care ştie ce întrebuinţare să le dea. Cu asemenea vorbe şi cu două sănii pline de crapi, ne-am întors la curte“. 

Şi ce-a urmat la curte, după o aşa partidă pe pescuit este lesne de închipuit.