Video VIDEO Mina Ghelari, locul „unde se naşte fierul”. Povestea zonei miniere faimoasă încă din vremea Daciei
0
Mina Ghelari s-a închis de 15 ani, iar în urma exploatării de fier cu o istorie de două milenii a rămas un crater uriaş, dar şi o mulţime de clădiri ruinate din vremea austro-ungarilor.
Au trecut 15 ani de la închiderea minei Ghelari, una dintre marile exploatări de minereu de fier din România, cu o istorie de două milenii.
Clădirile industriale ale fostei mine din Ţinutul Pădurenilor, unele ridicate în vremea Imperiului Austro-Ungar, s-au ruinat, la fel şi intrările în subteran.
Hoţii şi căutătorii de fier vechi au devastat construcţiile pitoreşti ale minei şi le-au lăsat întâi fără mobilier, acoperiş şi ferestre, pentru ca în final să nu mai rămână aproape nimic din ele. Intrările în galeriile miniere s-au prăbuşit, de asemenea.
A rămas însă cariera din centrul comunei, asemănătoare unui crater uriaş, pe marginile căruia se întind casele, coloniile muncitoreşti, blocurile şi bisericile Ghelariului.
Ţinutul minier de la Ghelari este acoperit treptat de pădure, iar vegetaţia abundentă acoperă cu un covor verde ruinele şi dărâmăturile clădirilor istorice.
„Născut acolo unde se naşte fierul”
La Ghelari, minereul de fier a fost extras şi prelucrat de peste două milenii. În Antichitate, aşezările de la poalele Munţilor Poiana Ruscă au compus unul dintre cele mai importante districte miniere din Dacia. Potrivit istoricilor, zona bogată a Ghelariului furniza minereu chiar şi pentru atelierele din Sarmizegetusa Regia. După cucerirea romană, în ţinutul înconjurat de pădure, de la câţiva kilometri de Hunedoara, exploatarea fierului a luat amploare.
Stau mărturile dovezile arheologice. La Ghelari s-au descoperit camere de abataj antice, gropi de suprafaţă, unelte din epoca romană, dar şi o inscripţie în limba latină: „Natus Ibi Ubi Ferum Nascitum”, tradusă în „Născut acolo unde se naşte fierul”. Din secolul IX datează cuptorul de prelucrare a fierului, descoperit în Valea Caselor, la marginea comunei, care a ajuns în patrimoniul British Museum din Londra. În secolul al XVII-lea, vechile aşezări din jurul minelor de fier au primit colonişti germani, unguri, slovaci, sârbi, munteni şi ţigani. În Ţinutul Pădurenilor, iobagii din secolul al XVIII-lea aveau ca îndatorire şi lucrul în minele de fier. În secolul al XIX-lea, Ghelariul (Gyalar) era o aşezare cosmopolită, în care s-au stabilit oameni din întreg Imperiul Austro-Ungar şi care au zidit biserici pentru diferite confesiuni. Din minele sale, porneau căruţele cu minereu către furnalele şi topitoriile din văile râurilor Hunedoarei.
Ghelari, acum un secol şi jumătate
O mărturie interesantă din urmă cu un secol şi jumătate, despre minele de la Ghelari, a fost lăsată posterităţii de Robert Nelson Boyd, un explorator englez din secolul al XIX-lea, care a călătorit în ţinuturile actualei Românii şi a relatat în detaliu despre aventura sa în Hunedoara, despre Castelul Corvinilor şi despre împrejuruimile orăşelului cunoscut pentru istoria sa şi pentru bogăţia zăcămintelor subsolului. Reportajul său, cu titlul „O vizită în Principatele dunărene”, a fost publicat în 1870, în volumul „Ilustrated Travels” (Călătorii ilustrate), editat de Societatea Georgafică Regală din Mare Britanie. În vara anului 1870, aventurierul englez a ajuns la Hunedoara şi din orăşelul de la poalele Castelului Corvinilor a urcat spre Ghelari, interesat de bogăţia zăcămintelor din zonă.
„Împrejurimile Hunedoarei se pot mândri cu ceva industrie. Exploatarea fierului datează aici din vremuri îndepărtate. Este dificil de stabilit vreo perioadă a originii sale. Ea ne întoarce în timp înainte de ocupaţia romanilor, care au lăsat urme ale căutării aurului. În prezent, uzinele de fier aparţin şi sunt conduse de Guvern. Fierul produs este destul de maleabil şi este transformat pe loc în cuie şi bare mici, pe care locuitorii de la multe mile din jur vin pentru a-l vinde, cărându-l în cantităţi mici pe spatele căluţilor lor de munte. Am avut o călătorie de 15 mile până la Ghelari, unde se află uzinele, ajungând foarte ostenit de şaua inconfortabilă pe care am fost obligat să o folosesc. Aceste şei teribile făcute din lemn şi acoperite cu piei de oaie, sunt într-adevăr nişte instrumente de tortură, pentru călătorii care nu sunt obişnuiţi cu ele, iar zgâlţâielile căluţilor le fac şi mai neplăcute. A fost o uşurare pentru mine când am putut să mă dau jos de pe cal. Dar, oricum, vizita a meritat efortul, fiind foarte interesant să văd procesul topirii minereului de fier într-un asemenea loc izolat şi imensele zăcăminte de minereu de fier cum există în puţine locuri din Europa”, scria autorul.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, zona Ghelariului, greu accesibilă în acea vreme, a fost împânzită de funiculare, iar o cale ferată îngustă de circa 15 kilometri a fost construită între Uzinele de Fier din Hunedoara şi Govăjdia, în vecinătatea minelor.
Minereul de fier era coborât cu funicularele de la Ghelari, la Furnalul de la Govăjdia şi la Hunedoara. „Binecuvântare si noroc Hunedoarei! Prima şarjă de fontă a curs deja, dealul Ghelariului se topeşte la Hunedoara”, informa în 1884, ziarul Huniad, la înfiinţarea Uzinelor de fier ale Hunedoarei. Zăcămintele din jurul oraşului puteau da 17 milioane de tone, potrivit unui raport al Departamentului ştiinţific şi de cercetare britanic de la începutul secolului XX, iar concentraţia de fier din minereu era de până la 40 de procente.
În urmă cu un secol, minele de la Ghelari făceau parte din Uzinele de fier ale Hunedoarei, administrate de statul român. Iar minereul era transportat spre Hunedoara, pe calea ferată de 16 kilometri.
Minele de fier în anii interbelici
O monografie bilingvă (franceză şi engleză) din anul 1928 oferea informaţii preţioase despre felul cum funcţionau minele de la Ghelari în anii interbelici. Lucrarea numită „Minele şi Uzinele siderurgice ale Hunedoarei”, a fost documentată de inginerul Constantin Lazu şi publicată de Ministerul Industriei şi Comerţului din România.
„Aceste mine de fier, cele mai bogate şi importante din România, se află la 16 kilometri de Uzinele de fier ale Hunedoarei, de care sunt conectate prin calea ferată industrială, construită în principal pentru transportul minereului spre furnalele de la Govăjdia şi Hunedoara. Zăcământul de fier de la Ghelari aparţine unei regiuni montane bogată în minerale, care se întinde între Teliuc şi Ruşchiţa (Banat) şi cuprinde minele Ghelari, Arănieş, Ruda, Alun, Sohodol, Runc, Floreşti şi Vadu Dobrii. Minereul extras este siderita, care conţine 36 – 41 la sută fier şi limonita bogată, care conţine 45 – 47 la sută fier. Minereul conţine, de asemenea, 1,8 – 2 la sută magneziu şi 0,03 – 0,07 fosfor”, arătau autorii lucrării din 1928.
Minele Ghelari se compuneau în acei ani din trei exploataţii distincte: mina principală, mina Mihail şi mâna de est.
„Zăcământul minei principale este lenticular, aşezat între şisturi cristaline. Are o lungime de 420 de metri şi o lăţime de 320 de metri. La Mina Mihail, zăcământul are o grosime de 18 metri, o lungime de 260 de metri şi o adâncime de 90 de metri. Iar la mâna de est, depozitul formează un strat de 3 – 8 metri grosime şi p lungime de 150 – 240 de metri”, arătau autorii monografiei. Exploatarea de la Ghelari păstra rămăşiţe din vremea romanilor, menţionau aceştia, iar productivitatea ei a crescut începând din 1882, când la Hunedoara au fost ridicate primele două furnale.
În anii următori au început prospecţiunile pentru găsirea unor noi zăcăminte, iar din 1901 a început săparea galeriei Ferdinand I, numită apoi Reţişoara, aflată în vecinătatea orizontului Lucaci.
„Această galerie a trebuit să treacă prin 900 de metri de teren steril pentru a ajunge la depozitul de fier. De atunci, lucrările miniere merg tot mai adânc şi au întrecut exploatarea la suprafaţă. În 1899, producţia de minereu de fier a fost de 21.450 de vagonete, iar 93 la sută din ea provenea din zăcământul de exploatat la suprafaţă, restul de 7 la sută fiind din cele subterane. În prezent, situaţia este inversată, 94 la sută din exploatarea minieră fiind în subteran”, informau specialiştii.
Un puţ cu o adâncime de 127 de metri a fost săpat în piatră din Galeria Ferdinand şi lega Orizontul 3 de galeria Reţişoara. Zăcămintele ajungeau la 550 – 600 de metri.
În galeria Lucaci era folosit un tren cu locomotivă electrică, format din 15 – 20 de vagoane uşoare, care scoteau minereul şi îl transportau la planul înclinat de la Reţişoara de unde era coborât pentru a fi încărcat în garniturile căii ferate Hunedoara – Ghelari (Govăjdia).
În anii interbelici încă mai erau folosite animale de povară pentru a transporta minereul din Galeria Mihail, la planul înclinat de la Reţişoara. Minele Ghelariului nu mai produceau în primele decenii ale secolului XX, cantitatea de fier de care aveau nevoie Uzinele Hunedoarei, aflate în expensiune.
Din 1884 până în 1926, potrivit autorilor lucrării,567.000 de vagoneţi de minereu de fier au fost exploataţi în minele de la Ghelari, iar rezervele de fier erau estimate la 6 – 7 milioane de tone, care urmau să fie epuizate în următorii 45 de ani. La mâna Ghelari lucrau în anii interbelici 500 – 600 de oameni, dintre care circa 400 erau mineri, 80 erau şoferi, restul fiind supraveghetori, meşteri, ucenici.
Declinul mineritului
Până în anii 1950, minele şi exploatările forestiere din Ţinutul Pădurenilor au reprezentat principala sursă de materii prime a Uzinelor de fier din Hunedoara. Zona s-a dezvoltat forţat, iar blocurile de locuinţe muncitoreşti au apărut pe dealuri, lângă casele pitoreşti ale localnicilor.
Din anii ´50, când combinatul aflat în expansiune importa minereu de la Krivoi Rog (fosta URSS), exploatările din zonă şi-au păstrat importanţa pentru industria locală. În anii 1960 – 1970, minele de la Ghelari şi din împrejurimi aveau aproape 4.000 de angajaţi, cărora li se alăturau muncitorii de la minele din Teliuc şi Vadu Dobrii, carierele de talc şi dolomită din Lelese, fabrica din Zlaşti, cariera de marmură de la Alun, exploatările forestiere. Declinul industrial a cuprins zona în ultimii ani ai regimului comunist, iar după 1990, s-au închis treptat toate unităţile industriale din Ţinutul Pădurenilor.
În 1990, la Ghelari munceau în minerit 1.500 de oameni. În septembrie 2005, ultimii 100 de mineri au părăsit, pentru totdeauna, exploatarea. Atunci, în semn de revoltă faţa de soarta minei, oamenii au pus pe foc caschetele, lămpaşele, cizmele şi uniformele de mineri.
Vă recomandăm să citiţi şi:
FOTO Istoria mocăniţei. Cum arăta în 1900 calea ferată a uzinelor Hunedoarei
Se încarcă comentariile...
