Ultima cruciadă a lui Ioan de Hunedoara: cum şi-a pierdut capul regele Ungariei în bătălia cruntă de la Varna
0Una dintre cele mai crunte bătălii purtate de Ioan de Hunedoara a avut loc în 10 noiembrie 1444, în estul Bulgariei, la Varna. Zeci de mii de oameni au pierit în confruntarea dintre armatele regelui Ladislau al treilea al Ungariei, conduse de Ioan de Hunedoara, şi oştile sultanului Murad al doilea. Printre morţi s-a aflat şi regele Ungariei, cel care nu ascultase sfaturile voievodului Transilvaniei.
Povestea „ultimei cruciade” a lui Ioan de Hunedoara începe în 1444, când după înfrângerile suferite de armatele otomane, sultanul Murad al doilea a semnat un armistiţiu de zece ani cu Ungaria. S-a retras apoi de la conducerea ţării, lăsându-l pe tron pe fiul său de numai 12 ani, Mehmet al doilea, cel care avea să fie numit Cuceritorul Constantinopolului. Animaţi de schimbarea petrecută în fruntea Imperiului Otoman, regele Ungariei şi papa Eugen al IV-lea au reluat planul unei noi cruciade împotriva musulmanilor, încălcând astfel tratatul de pace.
În toamna anului 1444, o armată creştină de circa 20.000 de oameni, din care făceau parte maghiari, polonezi, cehi, cavaleri papali, bosniaci, croaţi, sârbi, bulgari, români şi ruteni, a înaintat spre Imperiul Otoman. În fruntea ei se aflau Ladislau al treilea, regele Ungariei şi al Poloniei, şi voievodul Transilvaniei, Ioan de Hunedoara. Potrivit istoricilor, armata era sprijinită de circa 5.000 de cavaleri, conduşi Mihai Szilagyi, cumnatul lui Ioan de Hunedoara.
În faţa pericolului iminent, Murad al doilea a fost nevoit să ia locul fiului său pe tron şi în fruntea armatei estimată de istorici la 60.000 de otomani. Bătălia decisivă a avut loc în apropiere de Varna, iar în urma ei mai mult de jumătate de soldaţii din apuseni au pierit. Pierderi mari au suferit şi turcii, însă lovitura decisivă a fost moartea regelui ungar Ladislau al treilea.
Potrivit istoricilor, în noaptea dinaintea zilei de 10 noiembrie, cruciaţii se aflau în apropiere de Varna, într-o poziţie dezavantajoasă. Oştile creştine erau prinse între inamici, Marea Neagră, Lacul Varna şi pantele abrupte şi împădurite. Ioan de Hunedoara a decis atacul, sprijinit de regele ungar.
„Să scăpăm este imposibil, să ne predăm este de neconceput. Să luptăm cu curaj şi să ne onorăm armele”, ar fi spus voievodul din Transilvania, potrivit istoricilor.
Scene crunte de pe câmpul de luptă
A doua zi dimineaţa, armatele lui Ioan de Hunedoara şi cavaleria condusă de Mihai Szilagyi au atacat frontal şi pe flancul stâng oştile otomane. Gruparea de cavalerie grea a lui Mihail Szilagy a reuşit străpungerea dispozitivului otoman, făcând pagube însemnate. Ioan de Hunedoara a decis să treacă la ofensivă cu cavaleria Transilvaniei şi Ţării Româneşti, pentru a spori presiunea asupra inamicilor.
„Au venit ungurii şi au tăbărât la marginea Varnei cu îndrăzneală şi fală, iar în altă parte se aflau turcii în număr mare: între cele două tabere era o distanţă de trei mile, turcii aveau în faţă priveliştea ce se apropia de dânşii, se cutremurau şi tremurau cu totul văzând lipsa de teamă, îndrăzneala şi furia ungurilor. Spaima, cutremurul şi teama se răspândiră în rândurile turcilor. De la răsăritul soarelui, până la ora a noua ungurii au dat şapte atacuri asupra musulmanilor. Ce sfârtecare, ce prăpăd, câtă moarte şi ce ameninţare s-a produs în rândurile ismaelitenilor, mai sunt eu oare în stare să arat? Au căzut toate oştile Răsăritului, pedestrimea, lăncierii, toţi alergătorii, cutremurul şi spaima au pus stăpânire pe inimile turcilor. Oştile s-au despărţit de o parte şi de alta. Cu izbândă, cinste şi glorie multă ungurii s-au îndreptat spre tabăra lor, erau însufleţiţi şi plini de nădejde”, scria cronicarul bizantin Zoticos Paraspondylos, martor al bătăliei crunte de la Varna, potrivit autorilor volumului „Izvoarele Istoriei României” (Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1982).
Nu a ascultat sfaturile lui Ioan de Hunedoara
Momentul cheie al luptei de la Varna a fost decizia fatală a regelui Ladislau al treilea de a se avânta în luptă, din dorinţa de a-l ucide pe sultan, potrivit relatărilor din acea vreme.
Iată cum a fost prezentată scena de către istoricii bizantini:
„Regele Ungariei a spus: bucuraţi-vă marilor conducători şi slăviţilor oşteni, văd că Dumnezeu ne-a hărăzit victoria, i-am respins pe turci cu ruşine şi ceea ce am dorit şi ne-am rugat ni le-a dat marele stăpân al Universului. Dorsc să păşesc eu însumi spre cortul lui Amurat bei, spre marele stăpân, să îi tai capul cu mâinile mele, ca să bea caii mei sânge de ieniceri, iar numele meu să se înalţe spre faima cea mai plină de strălucire”, scria cronicarul bizantin Zoticos Paraspondylos, potrivit autorilor volumului „Izvoarele Istoriei României” (Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1982).
Ioan de Hunedoara l-ar fi sfătuit pe rege, potrivit autorului, să îl lase pe el să meargă în locul lui. „Dacă mor şi mă prăpădesc nu-i nicio pagubă, numai să fii sănătos şi teafăr domnia ta”. Nu a fost însă ascultat.
„Regele a găsit tabăra întărită şi înconjurată cu lanţuri de cămile, catâri şi cai: a lovit, a împrăştiat şi a sfărâmat poarta, apoi a pătruns mai departe, a ucis, a aruncat la pământ şi l-a scos din întăritură pe Amurat bei. Unul dintre ieniceri, un bărbat frumos şi viteaz, de neam romeic, cu numele Hamuzas, a răcnit ca un drac, s-a repezit la rege şi a dat o lovitură în piciorul dindărăt al calului său, lovind de jos cu o secure piciorul animalului, iar calul şi-a pierdut îndată cumpătul şi s-a prăvălit la pământ împreună cu regele. Hamuzas a scos sabia, a tăiat capul regelui şi l-a înfipt în suliţa sa”, relata martorul bătăliei.
Ambuscada
Georgios Sphrantzeles, un călugăr bizantin al secolului XV a lăsat un volum de memorii, în care a relatat împrejurările în care regele ungar a murit.
„Regele Ungariei a fost ucis de către sultan în acest chip. Pornindu-se război între unguri şi turci, armata regelui era superioară în toate privinţele, iar sultanul turcilor şi întreg sfatul său căutau o ocazie bună pentru a se retrage, dacă este posibil, căci mare frică şi groază se stârnise între necredincioşi. Însă ungurii, dimpotrivă, stăteau cu curaj plini de veselie şi îndrăzneală şi bărbăţie sperând să obţină victoria şi că vor pune mâna pe sultan şi pe toţi ai săi. Dar a doua zi, voind ungurii să pornească lupta şi ţinând sfat între ei, regele şi alţi câţiva îşi dădeau cu socoteala spunând ca regele însuşi să înceapă lupta şi dacă e posibil să ajungă până la cortul sultanului, pentru ca faima victoriei şi vitejiei sale să fie vestită în întregul univers. Dar Iancu, guvernatorul lui, ca unul înţelept şi cu practică în ale războiului, fiind de altă părere spuse: „nestatornicia soartei nimeni nu o ştie, de aceea nu este nevoie ca majestatea sa să iei asupra-ţi un asemenea lucru, căci este plin de primejdii, ci voi face eu câte îmi vor fi încredinţate de către maiestatea ta. Şi dacă soarta mă va ajuta voi merge eu până la cortul sultanului, şi dacă victoria va fi până la sfârşit de partea noastră şi eu mă voi întoarce înapoi, slavă lui Dumnezeu, victoria este şi va fi a majestăţii sale. Iar dacă voi fi ucis, nu veţi avea nimic împotriva voastră. Primiţi înţelepciunea şarpelui care ferindu-şi capul, tot trupul îi e teafăr, dar dacă i-a fost lovit capul, întreg trupul moare”. Regele însă nu a ţinut seama de sfaturile lui Ioan de Hunedoara şi a pornit la luptă, însă a fost prins în ambuscadă.
Laonic Chalcocondil, un alt istoric bizantin, povesteşte următoarele: „După ce a înfrânt deci armata din Asia, Ioan a venit la regele Ladislau şi l-a sfătuit să rămână acolo şi să nu se mişte din loc şi să nu înainteze nicidecum la luptă cu duşmanii, pentru a avea loc de retragere din luptă, dacă nu ar izbuti cumva să îl înfrângă pe sultan când va merge asupra lui. Şi îl îndemna să nu îngăduie niciunuia din oamenii săi să se îndepărteze, ci să aştepte până ce se va fi întors din luptă”.
Ultima cruciadă
Echtesis Chonica, o cronică bizantină redă astfel evenimentele: „Ungurii s-au aşezat la sfat, căci ascultau de Iancu, cel priceput în războaie. El a vorbit în faţa regelui şi comandanţilor: socotesc mai nimerit să atac cu câţiva oşteni aleşi pe care îi cunosc bine. Dacă voi izbuti, vom mulţumi lui Dumnezeu, iar dacă se va întâmpla altfel, va rămâne regele cu oastea lui. Dacă va ataca regele şi nu va izbuti, ce se va alege din nou. Regele era tânăr şi nu a ascultat de îndemnul conducătorului de oşti, ci a urmat sfaturile unor tineri din jurul său care îi ziceau aşa: „până acum victoria este a ta. Ce a rămas decât să-l înhaţi pe sultan cu minile tale? Dacă se duce Iancu, se va răspândi vestea că el a obţinuzt victoria”. Auzind cuvintele acestor tineri el a dat repede semnalul luptei de ambele părţi. Apoi s-a avântat călare, în culmea bucuriei şi împins de beţie, căci avea obiceiul să bea vin şi să se îmbete înainte de a pleca la luptă. A pornit deci beat crezând că va dobândi o izbândă în faţa întregii oştiri. Oştenii i-au deschis calea să se ducă, deoarece era comandantul întregii oştiri. Sultanul Murat voia să fugă, dar nu l-au lăsat ienicerii, spunând: trebuie să mori împreună cu noi. Regele a găsit calea deschisă şi s-a apropiat fără rânduială de sultan, însă unul dintre ieniceri, Hamuzas, cu o secure aflată în mâinile sale a lovit picioarele dindărăt ale calului şi le-a tăiat. Calul a căzut lângă sultan, aruncându-l pe rege la pământ”.
Ladislau al treilea a fost ucis, iar oastea sa a fost împrăştiată. Bătălia de la Varna, considerată ultima cruciadă, a fost pierdută însă Ioan de Hunedoara a reuşit să scape. Rămăşiţele armatei cruciate s-au retras în Dobrogea, de unde au trecut în Ţara Românească. Victoria otomanilor a pregătit terenul pentru căderea Constantinopolului din 1453, anul cuceririi capitalei Imperiului Bizantin de forţele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea.
Vă recomandăm şi:
Ioan de Hunedoara a fost una dintre cele mai importante personalităţi din istoria poporului român. A fost numit „atletul lui Hristos”, de Papa Calixt al III-lea, pentru modul în care armatele sale au apărat lumea creştină de invaziile otomanilor, iar adversarul său cel mai de temut, Mehmed al doilea Cuceritorul, a spus, la moartea voievodului, că „lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”.
Zi istorică pentru Hunedoara: 570 de ani de la naşterea regelui Matia Corvin
Rege al Ungariei pentru mai mult de trei decenii Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara, născut în 23 februarie 1443 la Cluj, este un simbol al Transilvaniei şi al Hunedoarei, în castelul şi-a petrecut copilăria.
Elisabeta Szilágyi a fost „doamna de fier” din umbra celor mai mari nume din istoria Hunedoarei
Una dintre cele mai importante femei din istoria Transilvaniei şi-a legat numele de domnia lui Ioan Corvin de Hunedoara, a cărui soţie a fost, şi a fiului său Matei Corvin, domnitor vreme de trei decenii pe tronul Ungariei.
Angajaţii Castelului Corvinilor au făcut o descoperire impresionantă. Recent, în tmpul unui inventar realizat în arhivele muzeului, au dat peste un album de fotografii vechi, de la sfârşitul XIX, în care sunt prezentate Uzinele de fier ale Hunedoarei şi minele din împrejurimi. Albumul a fost publicat la Expoziţia Universală din 1889 de la Paris, ca o imagine a celor mai importante realizări industriale ale Imperiului Austro-Ungar.
Castelul în care „a trăit şi a păcătuit” Dracula se află în Hunedoara, scria în 1969 o celebră jurnalistă din Statele Unite ale Americii, Aline Mosby. Ea a fost cea care a pornit pe urmele personajului însetat de sânge din romanul lui Bram Stoker şi, cu peste cinci decenii în urmă, a descoperit că locul unde el trăise nu a fost Bran, ci Hunedoara.
Se încarcă comentariile...
