Secretele ţinutului aurului negru şi al momârlanilor. Cum a ajuns Valea Jiului lagăr pentru prizonierii sovietici
0
Bogăţia zăcămintelor de cărbune a atras în Valea Jiului oameni din întreaga Europă. Ţinutul „aurului negru” are o istorie impresionantă.
Valea Jiului, locul cel mai bogat în zăcăminte de cărbune din România, se află în centrul unui ţinut impresionant prin frumuseţile sale naturale: Munţii Parâng, Munţii Retezat şi Parcul Naţional Defileul Jiului. Minele Văii Jiului au o istorie de două secole şi au fost de-a lungul timpului locurile unor evenimente cu totul neobişnuite. .
El Dorado al cărbunelui
La mijlocul secolului al XIX-lea, Valea Jiului devenise un ţinut atractiv pentru străinii dornici de îmbogăţire, un „El Dorado” al cărbunelui. Zăcămintele carbonifere valoroase se întindeau şi la suprafaţă. „Pături groase de cărbune sunt văzute de pe deal şi tuneluri înguste dezvăluie cărbunele în cazul în care suprafaţa este acoperită. Bulgări de cărbune apar printre pietre în pâraie şi dungi negre apar atunci când solul este transformat de către plug. Stâncile sunt verticale, iar la baza lor este, uneori, un morman negru. Există un fapt curios şi interesant, şi deloc uşor de explicat, în ceea ce priveşte cea mai groasă pătură de cărbune în domeniul Jiului. În multe locuri, aceasta e descoperită prin eliminarea pur şi simplu a gazonului şi ierburilor, ale căror rădăcini sunt îngropate într-un praf negru. În alte locuri, patul de cărbune formează o stâncă. Iar unde cărbunele nu e vizibil avem de săpat puţin pentru a găsi minerale. Marea bogăţie a acestui domeniu al cărbunelui care conţine, aşa cum s-ar părea, cărbune excelent, nu poate fi trecută cu vederea.", relata geologul londonez David Ansted, în ghidul „O excursie scurtă în Ungaria şi Transilvania în anul 1862".
Iadul negru
La începutul secolului XX, Valea Jiului se dezvoltase ca un centru minier în care s-au stabilit atât cetăţeni din toate ţinuturile Imperiului Austro-Ungar şi din Ţările Române. În minele sale munceau români, maghiari, slovaci şi chiar turci, relata istoricul Nicolae Iorga. Minele din Petroşani erau patronate de evrei bogaţi, iarcele din zona Lupeniului de francezi. „Miezul târguşorului îl alcătuieşte o stradă largă în care tina se tot supţiază cu apă: de o parte şi de alta, prăvălii proaste scot la uşi mărfuri ieftine şi rele. Femei legate la cap, lucrători în haine de oraş, secui cu pălării înalte şi cu fireturi albastre pe scurteica neagră, toate hainele şi feţele din lume se văd prin colţuri, pe când mulţimea cea mare a locuitorilor lucrează chinuită în pământ la cărbunele negru care umple de duhoare aerul umed”, relata Nicolae Iorga. Localnicii erau însă uşor de distins. „Pe acele locuri, sămănate cu cruci de lemn supt acoperişuri de şindrilă spartă, patima de câştig a liftelor lumii nu a gonit viaţa de ticnă senină a ciobanului pletos şi miţos, care-şi mână oile pe plaiuri. Şi în acest iad negru al „Petrozsenylor”, îl mai vezi mergând pe căluţul împovărat de desagi, privind cu ochi mari liniştiţi la acest mare zbucium urât, care lui i se pare zadarmic, la această pripită despoiere a firii de toate darurile şi frumuseţile ei”, îi descria istoricul pe oamenii din comunităţile vechi ale locului.
Minele morţii
Istoria minelor din Valea Jiului a fost marcată de numeroase tragedii colective. Cele mai grave dintre ele au avut loc în Lupeni, unde şirul de accidente miniere din ultimul secol a făcut peste 200 de morţi. În 27 aprilie 1922, o explozie înregistrată în Mina Aurelia din Lupeni a dus la moartea a 82 de mineri şi rănirea altor 14 oameni. Al doilea mare dezastru din istoria Minei Lupeni s-a petrecut în 19 octombrie 1917, la Mina Elena şi s-a soldat cu 57 de morţi. „Explozia a fost aşa de puternică, că majoritatea celor căzuţi au fost sfărâmaţi în bucăţi, de nu s-au putut recunoaşte, numele lor s-au ştiut din registrul de mină, fiindcă se ştia cine la ce locuri de muncă muncea”, scria fostul miner Petru Mihăilă. Ultima mare tragedie colectiva a avut loc în anul 2008, la Petrila, unde 13 mineri şi salvatori minieri surprinşi de suflul a două explozii din abatajele minei şi-au pierdut viaţa.
Epicentrul grevelor
Primele acţiuni ample de protest din Valea Jiului au fost consemnate în 1875, la câteva decenii de la deschiderea exploatărilor din Petroşani şi Vulcan, primele din zonă. Cea mai tragică dintre grevele minerilor a avut loc în 1929, la Lupeni. Greva generală a izbucnit în dimineaţa de 5 august, în Lupeni. Aproape 4.000 de ortaci de la minele Ileana, Victoria, Aurelia, Ştefan şi Carolina au refuzat să intre în subteran şi s-au îndreptat spre centrul oraşului Lupeni. Minerii au ocupat apoi Uzina electrică din localitate, iar activitatea ei a fost oprită. Autorităţile au răspuns cu represalii armate. În 6 august a fost instaurată starea de asediu, iar militarii au avut liber să folosească armele pentru a-i împrăştia pe protestarii din jurul uzinei. Peste 20 de oameni au fost ucişi pe loc, în timpul represaliilor, iar alţi peste 150 au fost răniţi.
„La Lupeni n-a fost o potolire a unei revolte, ci o vânătoare de oameni. Autorităţile au băut până la ziuă şi au dat de băut şi la soldaţi. Un prefect beat a tras cel dintâi după sunarea goarnei. S-au împresurat minerii şi au fost măcelăriţi, fără să li se dea putinţă de a fugi, apoi, când au reuşi să fugă, s-a luat grănicerimea după ei, beată de vin şi de sânge", relata scriitorul Panait Istrati, într-un articol dedicat conflictului din august 1929. Evenimentele din Lupeni au fost relatate pe larg în presa internaţională. „Există ştiri despre soldaţi care caută cadavre în păduri, întrucât mulţi din cei grav răniţi au fugit panicaţi după deschiderea focului. N-au fost găsite alte cadavre, dar 25 de mineri încă lipsesc de la căminele lor. Continuă să se mai facă arestări şi trenuri cu trupe încă mai sosesc în regiune”, scriau cei de la The New York Times, în 10 august 1929.
Lagărul ostaşilor sovietici
În Valea Jiului, la începutul anilor 1940, a fost înfiinţat unul dintre marile lagăre de prizonieri sovietici. Peste 5.000 de ostaşi predaţi de pe front, cei mai mulţi din Germania, au fost cantonaţi în Lagărul 9 de la Vulcan şi în sublagărele din zonă. Majoritatea au fost puşi să muncească în minele de cărbune, în timp ce alţi prizonieri au fost răspândiţi la celelalte uzine şi exploatări din judeţul Hunedoara. În mai 1944, peste 4.000 de prizonieri se mai aflau în Valea Jiului. Mulţi erau bolnavi.
„Cu ocazia inspecţiei sanitare executate în ziua de 17 mai 1944, în sublagărul de prizonieri Lupeni, am constatat că un număr de 42 de prizonieri au avitaminoz ă şi consecinţa acesteia, o lemeralopie, nu văd de la apusul soarelui (n.r. – boala numită popular „orbul găinilor”), întrucât prizonierii lucrează pe timp îndelungat în mină, lucru destul de greu, iar dormitorul prea întunecat şi alimentaţia unilaterală (cartofi, fasole, carne etc.) din alimente mai vechi care sunt fără vitamine, au dat această stare de mai sus. Fiecărui prizonier din alăturata listă să i se dea zilnic 50 – 100 de grame de ficat, timp de 40 de zile. Iar celorlalţi zilnic zarzavaturi proaspete, ca şi: ceapă verde, usturoi, morcovi cruzi, salată verde, spanac etc., care acum se găsesc în abundenţă pe piaţă”, informa, într-un raport Serviciul Sanitar al Lagărului de prizonieri nr. 9 din Vulcan.
Ţinutul momârlanilor
În Valea Jiului trăieşte una dintre cele mai pitoreşti comunităţi rurale din România, cea a momârlanilor, pe care unii istorici i-au numit urmaşi ai dacilor. Au fost primii locuitori ai aşezărilor de munte, înainte ca ţinutul să devină faimos pentru bogăţiile sale. Potrivit etnologului Dumitru Gălăţan Jieţ, numele de momârlani a fost dat băştinaşilor din aşezările Văii Jiului spre sfârşitul secolului XIX şi este tradus prin „rămăşiţe” sau „urmaşi”.
Străinii din Imepriul Austro-Ungar ajunşi în zonă în număr tot mai mare o dată cu dezvoltarea mineritului au fost cei care i-au denumit astfel pe localnici, spune autorul mai multor cărţi despre momârlani. La rândul lor, cei care au venit din alte zone în Valea Jiului au fost numiţi „barabe”, ceea ce însemna pentru localnici intruşi, străini sau oameni fără ţară. Timpul a făcut ca mare parte a populaţiilor să se amestece, iar numărul momârlanilor păstrători de tradiţii să se reducă până aproape de dispariţie. Momârlanii mai pot fi întâlniţi în satele Tirici, Răscoala, Cimpa, Moliviş, Jieţ, Lunc sau în cătunele de pe munţi, din zona Petroşaniului.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
