Controversele marilor comori aflate în trecut la Sarmizegetusa Regia. Blestemul aurului din grota secretă, pe care nimeni nu l-a mai găsit vreodată
0Vreme de peste cinci secole, comorile de aur aflate la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei au aprins imaginaţia oamenilor. Cele mai vechi mărturii despre ele vorbesc despre tezaure fabuloase, găsite în împrejurări stranii şi ale căror secrete nu au mai fost aflate.
Cea mai veche descoperire a unor comori de aur în zona cetăţilor dacice ruinate din Munţii Orăştiei a datează de la sfârşitul secolului al XV-lea şi redată secole mai târziu de cronicarul Gheorghe Şincai.
„Cu trei ani înainte (1491), spălătorii de aur din părţile Ardealului, lângă crăiasa cetate a Sebeşului, în locul unei cetăţi bătrâne şi stricate, sumă mare de galbeni amestecaţi, mai mari şi mai mici, cu ceară înveliţi şi îngropaţi, ar fi găsit din întâmplare, care vistieriei după legea cea bătrână şi primită şi obiceiul crăimei ungureşti ar fi trebuit să vine în mâinile craiului nostru şi al fiscului său, dar măritul şi răposatul comite Ştefan de Bator (...) comoara aceasta, aşa aflată de la cei ce au găsit-o, ar fi luat-o peste voia domnului Craiului nostru, lăsând găsitorilor numai ceara, şi până când a trăit a ţinut-o la sine pe seama sa...”, informa cronicarul, citat de Gheorghe Anghel, în „Descoperiri de tezaure antice din aur în zona Munţilor Orăştiei menţionate în cronicile medievale şi documentele moderne” (2008).
Aşezarea antică în preajma căreia a fost descoperită comoara însuşită pe nedrept de comitele transilvan şi apoi de urmaşii acestora, ar fi fost cetatea dacică de la Căpâlna, dar nu este exclus ca locul descoperirii să fie Sarmizegetusa Regia., informează istoricul Aurora Peţan, în volumul Sarmizegetusa Regia – Redescoperirea Cetăţii (Editura Dacica, 2018).
Controversele comorii lui Decebal
La mijlocul secolului al XVI-lea, descoperirea altei comori impresionante era anunţată de mai mulţi cronicari ai vremii. Locul comorii ar fi fost râul Strei (numit Sargeţia), însă unii istorici au susţinut, în urma cercetărilor, că tezaurul nu a fost găsit în Strei, ci în apropiere de Sarmizegetusa Regia, sau că au existat mai multe comori, unele descoperite în albia râului, altele în zona cetăţii antice. Cea mai mare parte aurului ar fi ajuns în mâinile guvernatorului Gheorghe Martinuzzi, care a murit asasinat după câţiva ani, iar în castelele sale din Vinţu, Oradea, Deva şi Gherla au fost descoperite tezaure impresionante de aur şi argint. Cronicarul Gheorghe Şincai relata despre împrejuările în care a fost descoperită marea comoară atribuită regelui Decebal.
„Mai frumoasă istorie scrie Lazie (n.r. Wolfgang Lazius, curator al colecţiilor imperiale) despre nişte români şi o parte a visteriei de Decebal ascunse supt albia Streiului, celei neaflate de împăratul Traian, zicând: o parte a vistieriei acestuia, mai înainte de opt ani (Lazie scrie în anul 1551), în numitul râul Sargeţiei, pre care romanii îl cheamă Streiu, s-au aflat prin întâmplare acestea: mergea nişte pescari români cu şeicile din Mureşu în Streiu şi, legându-şi luntrile cu un trunchiu, au zărit că sclipeşte ceva. Vrând să scoată din apă aceea ce stricase prin rădăcinile lemnului şi cercând mai de adinsul, au aflat şi mai mulţi galbeni, mai cu seamă de ai lui Lisimahu, craiul Traciei, cu inscripţie grecească. Cum am înţeles din oameni vrednici de credinţă, la 400.000 de galbeni şi mulţi sloi (n.r. piese) de aur au aflat. Ducându-i acasă şi împărţindu-i pescarii între sine, unii dintre dânşii au mers la Bălgradul Ardealului (n.r. Alba Iulia) şi întrebând pe argintari de cât preţ ar fi acela s-a vestit lucrul. Şi George Monahul sau Martinusie (n.r. George Martinuzzi), carele ca un tutor al lui Ioan Zapolia cârmuia Ardealul, a început a căuta după pescari. A şi luat multe mii de la unii pescari şi multe mii au găsit în numita boltiţă. Dar ceilalţi pescari, prinzând de veste, au încărcat câteva care şi au trecut în Moldova”, relata Gheorghe Şincai, în Hronica Românilor.
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea descoperirile de comori din cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei nu au mai fost condamnate în documente oficiale. O explicaţie poate fi, susţin istoricii, faptul că legile din Transilvania îi obligau pe cei care intrau în posesia tezaurelor să predea fiscului o treime din ele, altfel riscau să le piardă cu totul. Comorile antice deveneau astfel un subiect tabu.
Febra aurului de la sfârşitul secolului al XVIII-lea
O întâmplare care a stârnit fascinaţia căutătorilor de comori din zona cetăţilor dacice din Munţii Orştiei datează din 1784, anul răscoalei moţilor lui Horea. De atunci, zona a devenit din ce în ce mai faimoasă pentru comorile sale, chiar dacă localnicii au încercat să ţină secrete descoperirile.
Evenimentul petrecut în vara anului 1774 a fost consemnat două decenii mai târziu, într-un interogatoriu la care a fost supus un preot din Chitid, cu ocazia descoperirii mai multor comori de aur în împrejurimile Sarmizegetusei Regia. Preotul Dumitru Cerbiceanu mărturisea că într-o zi de coasă, David Albu, un sătean din Chitind, a fost martorul unei întâmplări neobişnuite. Ţăranul i-a relatata preotului că i-a apărut în vis „un om vrednic, alb, înalt”, pentru a-l îndruma despre locul tainic al unei comori impresionante. Personajul misterios i-a indicat lui David să coboare la pârâul de la marginea satului şi să îi urmeze cursul până în locul numit Cheie. Apoi să o apuce spre miazăzi şi ce va găsi acolo să-şi ia cât îi place, dar să nu spună nimic nimănui. Săteanul a urcat până la Cheie şi privind spre stânca abruptă din faţa lui, a văzut-o cuprinsă de lumină „de parcă, presărată cu paie, ar fi aprins-o cineva”, spune mărturia, consemnată de Sigismund Jako, în volumul „Cercetări arheologice la cetatea Grădiştea Muncelului” (1966).
David Albu a observat o crestătură în stâncă, şi altele la fel, pe care s-a căţărat până când o piatră imensă i-a blocat calea. Găsise o ascunzătoare, în care aşa cum a relatat ulterior unui preot, „pe locul gol de lângă cărămizi, uitându-mă, am văzut un mare gol, în mijlocul căruia era o masă rotundă, domnească, din aur. Într-o parte, rezemat cu coatele de masă, era un bărbat tot din aur, iar în faţa lui o figură muierească toată făcută din aur. În dosul lor, era o grămadă foarte mare de galbeni, iar în spatele acesteia o grămadă încă şi mai mare, dar numai din argint”, povestea ţăranul David Albu, într-o spovedanie la preotul satului Chitid de la poalele Munţilor Orăştiei.
Albu s-a spovedit preotului cu privire la comoara pe care o văzuse, dar de care nu se atinsese, însă a murit în aceeaşi zi, subit, pentru că şi-a încălcat promisiunea faţă de duhul care l-a călăuzit. Legenda spune că nimeni nu a mai găsit ascunzătoarea aurului, însă febra lui i-a cuprins pe toţi cei care au aflat despre mărturia ţăranului.
Preotul a pornit şi el pe urma comorii, însă nu a găsit decât urmele unei aşezări străvechi, din piatră cioplită, cea a cetăţii de la Grădiştea (Sarmizegetusa Regia). Alţi localnici au descoperit comori şi au dat nume ca „Râpa cu galbeni” locurilro în care acestea au fost ascunse. În 1803, norocul avea să dea peste un alt ţăran din zonă, Arimie Popa.
Fiul acestuia păştea porcii în pădurile care acopereau culmile, în apropierea unor ruine, iar un animal, scormonind pământul, a scos la iveală un galben. Băiatul şi-a anunţat tatăl, speriat căci se spunea că banii aceştia sunt păziţi de Diavol, iar cine îi va lua va fi blestemat. Însă Arimie nu s-a temut, ci a pornit căutările găsind mai multe grămezi de monezi din aur, sute de galbeni risipiţi printre rădăcinile unor copaci, informa istoricul Jako Sigismund, în volumul „Cercetări arheologice la cetatea Grădiştea Muncelului”, publicat în anul 1966. Comoara din vis şi tezaurele descoperite au creat o adevărată febră a aurului la Sarmizegetusa Regia, care a precedat primele cercetări arheologice sistematice din zona cetăţii dacice, efectuate în anii 1803 – 1804.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Cum a devenit cetatea Sarmizegetusa faimoasă în New York Times, în anul 1934
Se încarcă comentariile...
