VIDEO Ben „Americanu“, românul care a fugit de comunişti pentru a se face fermier de succes în SUA

Ben Ciobanu şi soţia lui Liuba FOTO Arhiva personală

An de an, Ben Americanu se întoarce pentru câteva zile acasă, în satul gălăţean Ciureştii Vechi, pentru a încinge o horă cu consătenii şi pentru a depăna amintiri. Vine însoţit de soţia Liuba (basarabeancă din nord) şi de o parte dintre cei şapte copii ai lui. Restul rămân în America pentru a ţine vie ferma.

Românul Ben Americanu (pe numele din buletin Aurel Ciobanu) este o adevărată figură pentru două comunităţi aflate la peste 10.000 de kilometri una de cealaltă. Nu de alta, dar Ben/Aurel este foarte popular atât în Vancouver (SUA), unde trăieşte de aproape 35 de ani, cât şi la Ciureştii Vechi (România), unde scurtele lui vizite anuale au ajuns pentru locuitori cam la aceeaşi valoare ca hramul satului.

Ajuns la vârsta de 59 de ani, Ben (acesta este numele pe care-l preferă, „Aurel” fiind „surghiunit” într-o margine a amintirilor din tinereţe) ne-a mărturisit că poate să moară şi mâine căci n-ar regreta, deoarece a reuşit până acum să vadă aproape toată lumea şi să facă aproape tot ceea ce a vrut. De altfel, povestea lui, depănată la fapt de seară, la licărirea unui foc de tabără dintr-o curte din Ciureşti, are darul de a impresiona.

„Eu, când a fost să zic nu, am zis nu!”

Din România a fugit în 1980, în plin „lagăr ceauşist de exterminare”. Ajuns la vârsta de 22 de ani, Ben (care încă era Aurel) se cam săturare de viaţa grea. Avea deja un copil mic şi o soţie însărcinată şi muncea cu palmele. Ţăran cu opt clase. Fără vreun orizont. O scurtă vreme a muncit în construcţii, la Arad, şi aşa i-a încolţit în minte ideea să fugă.

Nu-i plăceau comunişti, „că prea se băgau ei în viaţa omului şi în toate cele”, însă n-a fost neapărat un dizident. E drept, miliţienii mai avuseseră de furcă cu el, căci nu prea suporta să-i sufle cineva în ciorbă („Eu, când a fost să zic nu, am zis nu!” – îşi descrie modul de viaţă), însă nud e asta a plecat, ci pentru voia să simtă cum e să fii cu adevărat liber.

Recunoaşte că  l-a impresionat destul de mult o întâmplare din copilărie, când sătenii din Ciureştii noi s-au pus de-a curmezişul în faţa buldozerului care fusese adus să dărâme bisericuţa de lut din sat. Atunci a fost prima oară când s-a gândit că, poate, în altă parte o fi mai bine, după cum povestea bătrânii că trăiseră înainte de război şi cum auzeau contemporanii, în surdină, pe la radiourile disporei.

La sârbi, cu barca ruşilor

În 1980 şi-a lăsat familia în sat şi dus a fost. Avea pe el costumul de ginerică, iar în buzunar vreo 60 de dolari cumpăraţi de la un vaporean. I-au fost alături  doi cumnaţi şi un văr, alături de care a mers cu trenul la Arad şi apoi la Timişoara.

După aceea, la ocazie şi pe jos până în clisura Dunării. Acolo, contra cost (200 de dolari, strânşi cu greu), cei patru au fost trecuţi dincolo de fluviu, în Iugoslavia, de o călăuză care avea o barcă de cauciuc rusească. „A fost interesant să fug de ruşi cu o barcă făcută de ei”, spune ironic Ben Ciobanu.

Tiptil, deseori rupţi de foame, cei patru au reuşit cu greu să ajungă apoi în Italia, unde nu le-a fost, paradoxal după toată aventura, destul de uşor să găsească de lucru, deşi nu ştiau nicio boabă din vreo limbă străină. După mai puţin de doi ani, Ben a luat calea Americii, ţara făgăduinţei, unde i-a mai luat un an până a prins rădăcini la Vancouver. Însă nu în Vancouverul canadian, ştiut de toată lumea, ci în cel din SUA, un oraş cu 120.000 de locuitori, aflat în zona de nord-vest, dintre care vreo 800 sunt de origine română.

A învăţat engleza de la televizor şi din conversaţiile de pe stradă. „Cei mai buni profesori mi-au fost bătrânii, căci ai au răbdare să vorbească, să te înţeleagă. Am cerut azil politic şi am primit. După aceea a fost simplu”, spune româno-americanul.

Glasul pământului... american

Revoluţia din 1989 l-a prins pe Ben în SUA, unde se chinuia să facă faţă vieţii muncind ceea ce ştia mai bine să muncească: pământul. Plecase de la sapă, ajunsese la sapă. A muncit ceva vreme ca grădinar, însă la un moment dat a realizat că poate face mai mult, căci i se părea că americanii nu e rau nişte ţărani la fel de pricepuţi ca românii.

Ben Ciobanu şi o parte din familia din America FOTO Arhiva personală

A cultivat legume pe mici suprafeţe închiriate de la băştinaşi, iar afacerea început să meargă, căci legumele lui Ben băteau la gust, de departe ceea ce se găsea la supermarket. A vândut mai întâi cunoştinţelor, apoi faima s-a dus şi comenzile au început să curgă. Aşa a ajuns să vândă chiar şi cantinelor unor instituţii sociale sau medicale. Iar suprafaţa fermei s-a extins rapid, ajungând acum la circa cinci hectare.

Ceea ce este foarte interesant, e că terenul se află în plin oraş, nu în extravilan, aşa cum se obişnuieşte în România. Iar Ben a ajuns un fermier foarte prosper, adăugând fermei şi un azil de bătrâni, poate ca un soi de recunoştinţă faţă de cei care l-au ajutat la începuturi să priceapă limba.

Turnul Babel din familia Ciobanu

După aproape trei ani de şedere pe pământ american, Ben a reuşit să-şi aducă în SUA soţia româncă şi pe cei doi copii (între timp venise pe lume şi cel pe care-l lăsase, la plecare, în pântecele mamei), în urma unui destul de curios act de îngăduinţă al autorităţilor comuniste.

Însă, la scurt timp după ce a dat naştere celui de-al patrulea copil, femeia a murit din cauza unei afecţiuni cronice. Rămas văduv la nici 40 de ani, a avut un moment în care a vrut să lase totul baltă şi să se întoarcă în România. Însă copiii n-au vrut.

Norocul tuturor s-a numit Liuba, o basarabeancă nemaiîntâlnit de veselă şi de harnică, stabilită în SUA, care i-a devenit soţie lui Ben şi mamă a altor trei copii. Liuba i-a fost şi partener priceput în administrarea fermei, aşa că lucrurile au mers şi mai bine.

Ben Ciobanu, soţia Liuba şi o parte dintre prietenii lor americani FOTO Arhiva Personală

„Când se dezleagă limbile, e haos la noi în casă. Vorbim româneşte, americăneşte şi ruseşte, de-a valma, de zici că-i tunul Babel. Dar engleza e de bază, că aşa ne înţelegem cu toată lumea”, ne povesteşte Ben.

Acasă, la Ciureşti, la hora satului

Prima oară când Ben Ciobanu a revenit în satul natal, din aventura lui americană, a fost acum 12 ani. „Îmi era teamă că nu o să mai cunosc pe nimeni şi nici locurile unde am copilărit. Dar nu a fost aşa. Foştii prieteni din copilărie şi tinereşe erau schimbaţi un pic, dar erau tot ei, iar satul era cam tot la fel şi după două decenii”, spune Ben.

De atunci, şi-a obişnuit sătenii să facă, în fiecare vară, petrecere mare la Ciureşti. Aduce orchestre şi cântăreţi celebri, aşterne mese pentru sute de oameni şi joacă cu înverşunare sârbele şi horele moldoveneşti. Fotografiază, filmează, stă un pic în casa (în stil american) pe care şi-a ridicat-o în vechea bătătură, apoi dă o fugă la Lacu Sărat (unde face măcar patru-cinci zile de cură de nămol) şi-apoi înapoi în America.

Hora satului la Ciureşti în onoarea lui Ben FOTO Arhiva personală

Îi aduce cu el, de fiecare dată, şi pe o parte dintre membrii familiei (deja este bunic!). Prin rotaţie, căci mai trebuie să mai rămână unii şi la fermă, să ţină lucrurile în funcţiune.

Iubeşte România, dar... nu-i mai place

Relaţia lui Ben Ciobanu cu România e una aparte. Cu năbădăi. Zice că iubeşte ţara, dar că, pe de altă parte nu-i prea mai place.

„Nu-mi place că românii sunt foarte agresivi, nerăbdători. În America lumea e mai calmă, se acordă prioritate în circulaţie, e îngăduinţă în toate, oamenii se ajută. Aici, toată lumea vrea să intre peste rând, să de calce în picioare, să te facă de bani. E urât! Avem probleme cu educaţia”, spune Ben, care recunoaşte însă că nici el n-a fost chiar un copil model, dar că a fost ajutat, cu bunăvoinţă sau cu forţa, să se îndrepte.

„Mamă, ce mai mâncam bătaie la şcoală, că eram foarte obraznic. Liuba zice că bine mi-au făcut, că dacă nu mă băteau nu ieşeam om. În America, la şcoală, e mai multă stricteţe ca la noi. E disciplină şi ordine ca la armată, pentru orice prostie făcută la şcoală sau în oraş, părinţii răspund, dar nu este cu bătaie. La noi, din ce am înşeles, acuma şcoala e cam degeaba. Nu se învaţă nici carte, nici disciplină, nici educaţie în societate”, creionează româno-americanul o analiză inedită a sistemelor educaţionale din cele două state.