De unde vine expresia „te mănâncă baubau“. Ce legătură are cu balaurii din basme şi cu haiducii Evului Mediu - explicaţia specialiştilor
0Originea cuvântului „baubau” este foarte controversată. Literatura de specialitate oscilează între mai multe ipoteze etimologice, iar în jurul acestei nesiguranţe ştiinţifice se urzesc legende bazate pe speculaţii care n-au nicio legătură cu realitatea. Cea mai năstruşnică afirmaţie este aceea că „baubaul” ar fi fost celebrul haiduc Baba Novac.
Când vine vorba despre originea cuvântului „baubau”, literatura de specialitate din România lasă o mulţime de teren neexplorat, pe care se poate sădi lesne sămânţa dezinformării. Internetul abundă de presupuneri şi aprecieri subiective cu privire la etimologia cuvântului şi a expresiei „te mănâncă baubaul”.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX) ia în consideraţie cuvântul „baubau” (nici nu se putea altfel, căci este folosit destul de frecvent în vorbirea curentă), însă este foarte zgârcit în informaţii.
„BAUBÁU s. m. Personaj imaginar cu care se sperie copiii mici. [Var.: babáu – s. m., babáua – s.f.] – Din bau, repetat” (Sursa: DEX 2009).
În acelaşi timp, cuvântul „bau” este prezentat ca fiind o onomatopee cu origine nedefinită. „BAU interj. Cuvânt cu care se sperie, de obicei în glumă, copiii. – Onomatopee” ( Sursa: DEX 2009).
Lucrurile par ceva mai clare de-abia în dicţionarul de sinonime al limbii române (ediţia 2002), care are o variantă interesantă: „BAUBÁU s. (pop.) gogoriţă, (reg.) bordea, borză, cauă, (prin Transilv.) băbăluc, (prin Transilv. şi Bucov.) bolea. (Cu ~ se sperie copiii.)”.
Artistul gălăţean în rolul de "baubau" românesc la carnavalul de la Veneţia. Foto: Arhiva personală
În schimb, Dicţionarul Etimologic Român (DER), scos în 1958 de către profesorul Alexandru Ciorănescu la editura Universidada de la Laguna (din Tenerife, Spania!) reuşeşte să ridice un pic vălul ce acoperă misteriosul cuvânt.
Aflăm astfel că la origine ar putea sta un cuvânt de origine germană, dar i se găsesc rădăcini şi în greacă şi în o serie de dialecte italiene: „BÁU interjecţie – Se foloseşte cu intenţia de a surprinde sau a speria. Este creaţie expresivă, care se foloseşte atât în forma simplă, cât şi repetată, baubau; conform neogreacă - μπάμπουλα; calabreză, siciliană - babbau; germană - wauwau. În limbajul copiilor de la oraş se folosesc mai cu seamă: bau, interjecţie; bau, s. m. (lupul, sperietoarea) şi baubau, s. m. (speriatoarea, măgăoaia), acesta din urmă poate datorită influenţei numeroaselor dădace de origine germană. Forma reduplicată s-a redus uneori la babau(ă), s. m. şi f.”.
Baubau este universal. În Sulawesi există un loc cu acest nume. FOTO: Arhiva personală
Există însă şi varianta originii latine a cuvântului. Potrivit amintitului dicţionar, „în nordul Transilvaniei se foloseşte a băuna, vb. (a urla), care pare a depinde de aceeaşi sursă expresivă. Totuşi, Puşcariu, ZRPh., XXXIII, 232 (urmat de REW 1001 şi DAR) îl derivă din latinescul baubŭlare, şi acesta din baubāri (cf. sard. Baulái - „a lătra”); dar ipoteza pare inutilă şi fonetismul prezintă dificultăţi. După Pascu, Beiträge, a băuna ar fi produsul unei contaminări a latinescului baulare cu verbe de tipul mieuna, scheuna”.
Inflexiuni haiduceşti, cu parfum credidibil, dar fals
Gradul destul de mare de îndoială din lucrările ştiinţifice (se poate observa că sunt foarte multe variante, unele contradictorii) a lăsat loc la numeroase speculaţii legate de originea cuvântului „baubau”.
Una dintre cele mai interesante ipoteze a fost lansată în secolul trecut şi pomeneşte despre legendarul haiduc Baba Novac, trăitor prin secolul al XVII-lea în Ţările Române şi intrat în cartea de istorie ca oştean de vază în armata lui Mihai Viteazul.
Explicaţia (venită mai degrabă din proverbialul orgoliu oltenesc decât din argumente ştiinţifice), ar fi că haiducul era aşa de temut în sudul României încât s-a ajuns ca numele lui să fie folosit ca sperietoare.
Exagerarea este evidentă şi s-ar părea că năprasnicul războinic putea fi baubau doar prin basmele turceşti, ştiut fiind faptul că Baba Novac a fost un adeversar redutabil pentru otomani, care şi-au găsit moartea, cu miile (zic baladele), în vârful sabiei românului de origine sârbească.
Statuia lui Baba Novac, la Cluj. Foto: Adevărul
Mai mult decât atât, cum nicăieri în cronici nu apere vreo referire la eventualele apucături canibale ale lui Baba Novac, nu ne rămâne decât să credem că totul este doar o şaradă legată de fonetică: „Baba” sună cumva aproape de „baubau”.
De altfel, cuvântul „Baba” vine din limbile vorbite de slavii din sus (mai ales de la sârbi şi croaţi) şi înseamnă „grozav, teribil”, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că mai întâi a fost „babau” şi apoi „Baba”.
Ipoteza este confirmată şi de reputatul profesor şi enciclopedist gălăţean Theodor Parapiru, care susţine faptul că avem de-a face cu un cuvânt mult mai vechi decât prima parte a secolului al XVII-lea.
„Este sigur că varianta originii de la Baba Novac este o intoxicare. Cuvântul este cu mult mai vechi. Cu siguranţă că vine de la balaur, adică de la monstrul mâncător de oameni, de aceea a şi intrat în limbajul cotidian cu atât de multă hotărâre”, spune profesorul Parapiru.
De la balaur la Omul Negru
Dacă la început a fost balaurul (basmele româneşti sunt pline de aceste fiinţe teribile; reptile uriaşe, cu mai multe capete şi deseori cu aripi, care scuipă foc şi mănâncă oameni ca pe bomboane), în timp „baubaul” a căpătat caracteristici umane.
Dacă este să facem referiri la mitologia medievală pe această temă, descoperim că derivaţiile „baubaului” - respectiv Gogoriţa, Bordea, Borza, Caua, Babalucul, Bolea şi, mai apoi, Omul Negru – sunt înfăţişate ca un fel de monştri de formă umanoidă, dar de o cruzime fără margini, cu puteri supranaturale (trec prin pereţi şi se fac nevăzuţi în ungherele întunecate) şi de o urâţenie de nedescris în cuvinte.
Folclorul le conferă însă şi o latură pozitivă. Babaul (şi odraslele lui pomenite mai înainte) nu mănâncă oameni buni, ci doar copii obraznici, neascultători, care neglijează şcoala sau îndatoririle din gospodărie.
Convertirea către pozitiv a dihaniei mitologice ne duce cu gândul la vechea zicală „Tot răul spre bine” şi confirmă optimismul legendar al românilor, care au ştiut mereu să găsească lucruri bune chiar şi în cele mai nefericite conjuncturi.
Se încarcă comentariile...
