Mesajul unui tânăr aflat pe patul de spital: „Oamenii ar trebui să îşi asculte corpul, nu să îi suprime reacţiile. Ne auzim după ce îmi reuşeşte transplantul“
0
Aflat pe un pat de spital unde face un tratament extrem de dur, Andreas, un student în vârstă de 22 ani, îşi pune ordine în gânduri şi îşi face planuri de bătaie pe termen lung. Spune că a învăţat să desprindă un lucru bun din orice i se întâmplă. Aceasta este confesiunea unui tânăr care, în lupta grea cu boala, îşi fortifică spiritul.
Andreas Moisescu este un tânăr în vârstă de 22 ani, student la Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti. În luna iunie, Asy a primit un diagnostic necruţător - leucemie mieloidă acută. Comunitatea din Constanţa s-a mobilizat pentru tânărul Andreas. Oamenii au mers să doneze sânge, au strâns fonduri şi l-au ajutat. Pe pagina sa de Facebook, Andreas Moisescu SOS, Asy primeşte încurajări şi mesaje care-l ajută să nu cedeze.
„Cancerul nu alege, iar în ultima vreme, parcă mai crud şi nedrept, loveşte fără milă din ce în ce mai mulţi tineri. Tratamentul pe care îl urmează este unul foarte greu, agresiv şi cu multe riscuri, iar pentru a supravieţui, transplantul medular este absolut necesar. Pentru Asy este foarte important să îi fim alături, donaţiile dumneavoastră îl vor sprijini în tratamentul de lungă durată. Facem un apel umanitar pentru cei care vor să îl ajute să trăiască. În acest sens, la Banca Raiffeisen au fost deschise două conturi în lei şi euro, pe numele mamei lui Asy, Irina Moisescu:
- în euro: RO80RZBR0000060019530097;
- în lei: RO14RZBR0000060019530121“
Aflat pe un pat de spital unde face un tratament extrem de dur, Andreas îşi pune ordine în gânduri şi îşi face planuri de bătaie pe termen lung. Spune că a învăţat să desprindă un lucru bun din orice i se întâmplă. A trecut prin transplantul de celule stem la 14 decembrie, într-un spital din Italia, şi acum aşteaptă să vadă efectul - dacă operaţia a reuşit. În Ajun de Crăciun a postat ultimul său mesaj.
Mai departe citiţi confesiunea unui tânăr care, în lupta grea cu boala, îşi fortifică spiritul:
„Nu cred că cineva s-a uitat vreodată de dimineaţă în oglindă în viaţa sa şi s-a gândit în ziua respectivă că se va întâmplă o nenorocire sau că va află o veste căreia să îi pună viaţă în pericol. Mă numesc Moisescu Andreas (Asy), iar aceasta este povestea mea.
Istoricul meu medical poate fi rezumat în doar câteva rânduri: o operaţie de apendicită la o vârstă fragedă, varicelă în timpul liceului şi răcelile uzuale, dar nimic mai mult. Am făcut sport timp de 10 ani, iar starea mea de sănătate a fost dintotdeauna optimă, nu mi-aş fi făcut vreodată griji că aş putea primi o palmă peste faţă aşa din senin.
Aşadar, în luna iunie a anului acesta, am început să am experienţa unei multitudini de simptome, printre care oboseală cronică, lipsă de concentrare şi, desigur, ceea ce m-a determinat să fac toate acele investigaţii, o durere puternică în piept, la nivelul inimii. Şi convins de mama mea desigur, fiindcă nu m-aş fi gândit o clipă că în apogeul tinereţii aş putea avea o problemă serioasă de sănătate.
Şi aşa am trecut printr-un mare circuit de testări: de la analize de sânge la radiografii, de la ecografii la CT-uri şi totuşi, după toate acestea nimeni nu îmi putea spune cu exactitate de ce nu mă simt bine.
Am luat totul sistematic, cu fiecare organ în parte.
Şi nimeni nu ne dădea un răspuns.
Am plecat de urgenţă cu mamă spre spitalul Fundeni, în Bucureşti, şi ne-am cazat la un hotel în apropiere că a doua zi la prima oră să ne poată ajută cineva.
Vreau să vă spun că am ajuns în acel institut fără nici o trimitere şi fără să cunoaştem pe nimeni, iar în ciuda acestui fapt, am fost trimis de urgenţă să mi se facă nişte investigaţii amănunţite.
Şi da, probabil aţi ghicit, prima puncţie din viaţa mea, procedura pe care am văzut-o numai în serialul Dr. House şi numai când mă gândeam la ţipetele de durere din acele episoade, buricele degetelor mele, din cauza transpiraţiei şi emoţiilor, semănau cu ale unei persoane care a făcut baie până s-a răcit apa din cadă.
Când am ajuns în sala respectivă să mi se facă această puncţie, nu exagerez, am ţipat exact că în filmele de comedie cu negrii, iar în afara acestei săli era sală de aşteptare care era plină de oameni (sper să nu fi băgat spaima în alţi pacienţi din ziua respectivă). Desigur, după am început să râdem toţi, dar cu câteva minute în urmă simţeam că mi-am întâlnit sfârşitul.
În mintea mea, asta era sfârşitul agoniei mele pe ziua respectivă, încă eram convins că este imposibil să fi păţit ceva şi abia aşteptam să mă întorc acasă. După vreo o oră, am fost chemat într-un cabinet de către două doctoriţe şi, nerăbdător cum eram, aşteptam să mi se spună odată că am o problemă minoră care poate fi tratată de câteva pastile într-un termen scurt.
Dar totul a luat o întorsătură sumbră: diagnosticat cu leucemie mieloidă acută. Eu am suspectat şi acest diagnostic înainte să ajung în Bucureşti, dar a rămas doar în imaginaţia mea, până în acel moment.
La aceste veşti am încremenit, o grămadă de cuvinte îmi circulau în cap (cancer, chimioterapie, mortalitate etc). Atunci, încercând să gândesc raţional, am pus o singură întrebare: "Din ce cauză?"; nu cu gândul că dacă scap cu bine, să pot preveni acest lucru şi în viitor, dar cu gândul să pot spune celorlalţi ceea ce să evite să facă să nu ajungă în punctul în care am ajuns eu, fiindcă în acel moment viaţa mea se sfârşise în acele câteva secunde. Dar ne-au asigurat după că există tratament şi că nu este totul pierdut, dar va trebui să începem imediat cu terapia să nu avanseze cancerul în continuare.
Ce a urmat am aflat recent, cum a dat mama mea de veste familiei şi prietenilor apropiaţi, câte persoane am aflat că au plâns pentru mine, a amplificat oarecum starea de vinovăţie pe care o purtam atunci. Din punctul meu de vedere, această etapă din viaţă mea trebuia să o parcurg de unul singur şi să nu provoc alte persoane să fie îngrijorate din cauza stării mele de sănătate; ultimul lucru pe care am vrut să îl fac este să mă expun ca fiind un martir. Dacă se poate trece peste acest impas, trebuie să fiu un exemplu şi pentru mine şi pentru cei din jurul meu.
În prima lună de terapie am fost într-un şoc continuu, încercând să mă adaptez în acea cameră de spital, încercând să suport toate efectele secundare provocate de chimioterapie şi încercând să îmi trăiesc viaţa de pe o zi pe altă în ignoranţă, neştiind ce se va întâmpla ziua următoare. Am mers pe principiul "ceea ce se va întâmpla, se va întâmpla; după ştiu sigur că mă voi recupera". Dar nu a fost floare la ureche.
A trebuit să ascult alţi pacienţi cinici care pomeneau de decesurile recente din acea secţie, alţii care spuneau că dacă nu simt un anumit simptom, înseamnă că nu funcţionează terapia şi aşa mai departe. Ştiam totuşi că orice părere care merită să fie spusă este din gura unui doctor calificat, numai că realitatea întunecată într-o secţie de oncologie este că orice pacient răspunde diferit la tratamentul cu citostatice şi nimic nu este concret; abia după prima cură de inducţie am primit nişte răspunsuri la câteva dintre cele 1000 de întrebări ale mele.
După o lună de citostatice şi nişte kilograme în minus, mi s-a permis să merg acasă pentru o săptămână să mă recuperez în continuare cu mâncare gătită şi alături de persoanele dragi. În această perioadă, deoarece se ştia de cazul meu fiindcă am avut nevoie de donaţii de sânge şi de trombocite în urmă chimioterapiei, mi-au sărit în ajutor mai multe persoane decât pot număra, un lucru la care nu m-aş fi aşteptat niciodată, iar pentru această şansă voi fi recunoscător tuturor celor cărora v-aţi rezervat câteva ore din viaţă să ajutaţi o singură persoană.
Între timp, am aşteptat să îşi facă efectul în continuare chimioterapia, urmând să fiu chemat pentru o altă puncţie să se afle dacă mai am măduva osoasă infectată cu celule canceroase. Desigur, după o a două rundă de ţipete, aflu că trebuie să trec printr-o cură mai puternică fiindcă nu intrasem în remisie.
În acelaşi moment, din această cauză, aflu că voi avea nevoie de un transplant de celule stem dacă sper să supravieţuiesc pe termen lung. Iar în această perioadă, persoana care mi-a fost alături în fiecare moment din acest parcurs, mama, a făcut pe dracu-n patru să facem cumva să fiu trimis în străinătate pentru cel mai bun tratament.
Înainte de a doua cură de citostatice mi s-a părut amuzant faptul că mi s-a oferit o alegere între o chimioterapie mai puternică sau precum cea de dinainte, în cazul în care îmi era teamă de efectele secundare mai nocive. Eram în stare să fiu subjugat oricărui tratament dacă asta însemna că mă voi vindeca şi îmi voi putea atinge scopurile după toată treaba asta.
Şi aşa a trecut încă o lună lipit de pat, legat aproape mereu de un stativ, transpirând constant datorită căldurii năucitoare din mijlocul verii, având ocazia numai câteva minute pe zi să pot ieşi pe un mic balcon şi să inspir aer curat. Până şi acum mi se pare foarte fascinant cum organismul uman răspunde la toxicitate şi reuşeşte să se recupereze.
Între timp, am găsit o clinică în Italia cu o secţie de hematologie renumită şi deja le comunicasem doctorilor dorinţă noastră de a pleca. Nu am să uit niciodată emoţiile pe care mi le-a transmis domnişoara doctor în ziua în care am avut zborul spre Italia şi a trebuit să "părăsesc" locul în care a avut grijă de mine pe timpul verii.
Fericit că am ajuns unde mi-am propus şi, de asemenea, obosit după atâtea drumuri, a mai rămas să iau contact cu un doctor din secţia de hematologie din spitalul respectiv pentru a mă examina şi ulterior a mă trata. Eu, naiv, am crezut că mă pot înţelege cu oricine în engleză într-o ţară străină. A trebuit să îmi exersez în timp real limbajul semnelor cu mâna încleştată şi mişcări din încheietură, specific italienilor, până am dat într-un final de o domnişoară doctor cu care m-am putut înţelege şi, care, în ziua de azi, s-a dovedit ca fiind o altă persoană minunată.
Aici, timp de câteva săptămâni, am fost un pacient extern până mi-au verificat şi ultima celulă din corp pentru anomalii, până am fost admis în unitatea respectivă să urmez un alt ciclu de chimioterapie în aşteptarea unui donator din registrul internaţional de celule stem. Şi toate acestea în timp ce încercam să ne familiarizăm cu oraşul, să învăţam limba şi să găsim un loc cu chirie pentru un timp nedeterminat.
O adevărată aventură, vă imaginaţi.
Până în ziua de azi, am fost internat de 4 ori, de fiecare dată cunoscând un alt pacient, camerele de aici fiind echipate cu câte două paturi şi pot spune că fiecare a fost un eveniment în sine pentru mine: sicilianul care vorbea la telefon cu nevasta că pe stadion şi râdeai numai când te uitai la el la cât de expresiv era; preotul care vorbea subţire şi repede cu care am încercat din răsputeri să mă înţeleg, dar m-am lăsat pagubaş după un timp; cel mai cumsecade bătrânel care îşi citea în fiecare dimineaţă ziarul pe un iPad de mărimea unui televizor, mereu cu zâmbetul pe buze; iar cel care m-a marcat în mod special a fost un bărbat care lucra în construcţii - avea o soţie şi două fete, nimic remarcabil. Ce-i drept, se lupta cu această boală de aproape un an, dar ceea ce m-a marcat în mod special a fost pesimismul pe care şi-l expunea de faţă cu cei dragi şi ei la rândul lor împărţeau aceleaşi sentimente. Imaginaţi-vă cum am încercat eu, un tânăr care are toată viaţa înainte, într-o limbă pe care nu o vorbesc bine, să încurajez un om cu vârstă de două ori cât a mea, cu o familie acasă, să fie bărbat şi să nu mai bocească, este o întâmplare şi amuzantă şi tristă în acelaşi timp. De fiecare dată când mă gândesc mi se face pielea de găina.
Dar sunt mândru să atest că, din spusele asistentelor din unitate, am înţeles că ce i-am spus atunci a priceput şi de fiecare dată când se simte demoralizat se gândeşte la mine. De aş avea puterea să influenţez orice bolnav de pe lumea asta, aş face-o.
Dar după cum spuneam mai devreme, am întâlnit departe de casă atâţia oameni cu suflet, dispuşi să îmi sară în ajutor fără să aştepte nimic la schimb, iar pozitivitatea mea în faţă acestei dificultăţi a fost influenţată de generozitatea şi umanitatea celorlalţi.
Şi într-un final, în luna decembrie, mi s-a dat vestea cea mare: un donator compatibil găsit tocmai în Australia. Nu voi uita niciodată acea zi. Cel mai frumos cadou de la Moş Crăciun pe care l-am primit vreodată: o nouă şansă la viaţă.
Numai că...
În acelaşi timp, în mine se desfăşura un conflict interior pe care aş vrea să îl încep cu un citat, ca să înţelegeţi mai bine punctul meu de vedere. "Dacă ceva rău se întâmplă în viaţă ta, ai trei opţiuni: să îl laşi să te definească, să îl laşi să te distrugă sau să îl laşi să te întărească." Ţin minte foarte bine acest citat deoarece am lăsat o dată în viaţă un lucru rău să mă definească. Şi odată ce mi-am schimbat percepţia asupra acestuia, am dat de mai multe lecţii de viaţă decât am anticipat vreodată.
Având experienţa asta, s-a schimbat totul. Am început să văd cel puţin o lecţie în fiecare experienţă nouă care a urmat, şi bună, şi rea. Am devenit atât de fascinat de acest lucru că uneori făceam sau ziceam nişte lucruri doar să văd ce se poate întâmplă. După cum vă puteţi imagina, am urmat aceeaşi cale şi cu situaţia de acum, dar nu cum ar fi de aşteptat.
Iniţial, am fost în stare de şoc şi ascultându-i pe alţii care au trecut prin acelaşi lucru prin care urma să trec şi eu, le-am urmat sfatul fără să îl trec prin filtrul gândirii, crezând că este decizia cea mai bună, dar am aflat ulterior că nu a fost. Şi nu este nimic rău în asta. Fiecare pacient care trece prin asta are o experienţă diferită şi o lecţie diferită de învăţat.
Interpretarea lor va fi automat diferită faţă de a mea. Spre exemplu, mi s-a spus să cred că nu sunt de fapt bolnav, să nu mă informez despre boala mea fiindcă mă poate demoraliza şi doar să fiu pozitiv, fiindcă toate se vor rezolva de la sine.
Şi sunt toate sfaturi bune, numai că, în cazul meu, nu găseam nimic benefic, nimic care să mă înveţe ceva nou din toată experienţa asta. Ţin minte că mi-am şi pus un semn de întrebare la început, în mintea mea eram: "Pe bune, doar atât? Nu poate fi atât de uşor".
Cu pozitivitatea această oarbă mă întorceam la mentalitatea pe care o aveam în liceu, cu capul în nori, foarte idealist. Am început pe parcurs să îmi pun întrebări şi să îmi fac ordine în cap. În căutarea mea pentru răspunsuri, mi-am adus aminte de un alt sfat pe care l-am primit tot în România: să elimin stresul din viaţa mea de acum încolo cât voi trăi. Adică să evit situaţii care ar avea potenţialul de a provoca stres.
Şi atunci am avut o epifanie. Este important de ştiut că de fapt acest stres mi-a dat acel impuls să caut răspunsuri în primul rând. V-aţi întrebat vreodată de ce simţim această emoţie? Fiindcă eu mi-am pus acea întrebare.
Şi din această cauză, acum gândesc aşa: De ce aş vrea vreodată să scap de stres? Stresul a fost prietenul nostru dintotdeauna. Gândiţi-va puţin. Stresul ne arată când ceva nu este în regulă în viaţă noastră. Stresul ne arată că trebuie să schimbăm ceva, ori în mintea noastră, ori în lume. Să luăm exemplul unui bărbat care se aşează noaptea la masă şi îşi evaluează situaţia financiară, iar după, el află că este îngropat în datorii. Şi se simte stresat. De ce? Fiindcă acesta este acolo să îi arate că trebuie făcute nişte schimbări în viaţa lui, altfel va simţi mereu asta.
Sau să luăm exemplul unui cuplu, numai că aici e cu dus şi întors: dacă eşti persoana toxică din relaţie şi eşti stresată lângă partenerul de viaţă care îţi suportă ţie toxicitatea cu reacţii previzibile, trebuie să schimbi ceva în mintea ta; dar dacă nu, atunci stresul te îndeamnă să faci o schimbare în viaţă ta; iar dacă sunteţi amândoi toxici... vă meritaţi unul pe celălalt (glumesc, desigur).
Aş putea vorbi despre asta toată ziua, mereu va exista o perspectivă care să te facă să îţi înveţi lecţia în urma acestei emoţii.
Mergi la muncă şi te face să te simţi stresat, chit că faci ceva ce îţi place? Atunci stresul te ajută să realizezi că ai nevoie de o vacanţă. După vacanţă, după prima zi de muncă, iar te simţi stresat? Atunci, cu ajutorul stresului, îţi poţi da seama că eşti o mare p.... şi să îţi iei viaţa în mâini şi să nu te mai plângi atât.
Numai că oamenii nu vor să se schimbe, şi se rezumă la consumul de alcool, de tutun, de droguri. Şi îi înţeleg. Sunt şi eu cine sunt şi nici eu nu pot schimbă unele lucruri la mine. Fiecare om are priorităţile lui în viaţă, dar eu personal nu vreau să fiu aceeaşi persoană peste 5 ani. În ochii mei, asta ar însemna să nu fi învăţat nimic folositor.
Stresul este o aşa mare resursă, iar bietul cuvânt are atâtea conotaţii negative doar fiindcă pot apărea probleme de sănătate din cauza acestuia. Dar dacă învăţam fiecare lecţiile potrivite nouă, stresul nu va fi prezent şi vom fi cu conştiinţa împăcată. Pentru mine, să duci o viaţă lipsită "total" de stres înseamnă să duci o viaţă vegetativă. Ca o legumă. Să fii somnambul în viaţă. Atâta timp cât avem scopuri, va fi şi stresul fix lângă.
Oamenii ar trebui să îşi asculte corpul, nu să îi suprime modurile de exprimare. Şi această perspectivă m-a ajutat. Şi apropo de asta, am început să cred că aceasta este cel mai important aspect care deosebeşte oamenii mediocri de oamenii de succes. A devenit cuvântul meu preferat: perspectivă.
Şi astfel, am citit totul despre ce urmează să mi se întâmple, despre boală, cum se manifestă etc. ca să pot procesa totul. Iar după toate acestea, am putut privi leucemia faţă în faţă şi am putut să îi spun: "arată-mi tot ce poţi". Piedica mea a fost dintotdeauna frică de moarte. Ce e o viaţă în comparaţie cu restul lumii? Este o realitate cruntă că o grămadă de oameni mor în Africa din cauza foametei sau a violenţei, dar nimeni nu zice nimic. De ce ar fi viaţa mea mai importantă ca a celorlalţi?
Pentru mine, în momentul când mi-am adunat forţele şi am făcut acest pas, de a îmi cuceri această frică, o lume întreagă de posibilităţi s-a deschis în faţa mea. Frica de a pierde ne provoacă să facem greşeli fără să ne dăm seamă. În orice joc competitiv, dacă îţi este frică să pierzi, vei deveni de multe ori victima gândurilor tale. Spre exemplu, în poker, nu intri niciodată la masă cu bani pe care nu eşti pregătit să îi pierzi, altfel faci greşeli mărunte. Iar eu joc jocul vieţii acum.
Atâta timp cât eşti constrâns în perimetrul unei frici, n-ai să faci mari progrese. Şi de aceea a trebuit să sar gardul, cum s-ar spune. Sunt fericit să spun că nu mă voi întoarce aceeaşi persoană acasă, după toate astea. Şi nu mă refer la personalitate, întotdeauna am fost vesel, prietenos, caterincos, mie îmi place cum sunt, mă simt bine în pielea mea. În schimb, caracterul este cel care se va schimbă sau, mai bine zis, se va întări. Şi asta preţuiesc cel mai mult acum: tăria de caracter. Într-un fel, mă bucur că am trecut prin asta, fiindcă îmi oferă o perspectivă pe care nu mulţi pot spune că o au. Indiferent cât aş vorbi despre asta, nu ar putea substitui experienţa în sine.
Realitatea este că anul viitor vor fi milioane de decesuri global din cauza cancerului şi mult mai multe persoane diagnosticate cu această boală cruntă. Chit că vreau, chit că nu, se întâmplă. Şi trebuie să acceptăm asta. Odată ce acceptăm realitatea, ne adaptăm şi găsim soluţii. Dacă ne plângem, nu schimbăm nimic, decât buna noastră dispoziţie. Şi de aceea, vreau să fac un apel către toţi cetăţenii din România, că eşti român, machidon, tătar, moldovean, ardelean, oltean, ungur, pe mine nu mă interesează aspectul acesta, suntem toţi oameni. Şi toţi oamenii au nevoie de sânge.
Înscrieţi-vă să deveniţi donatori de sânge şi trombocite. Eu nu aş fi fost aici, spunându-vă toate aceste lucruri fără ajutorul vostru. Vreau să aibă şansa pe care am avut-o eu la viaţă fiecare persoană care are nevoie de sânge, nu doar pacienţii cu leucemie, iar singurul mod de a face asta este să se mobilizeze ţara să facă un efort în acest scop. Pungile cu sânge nu cresc tocmai în copaci. Iar eu nu voi mai putea dona vreodată. Dacă vă opreşte frică de un simplu ac să faceţi asta, eu cred că mândria de a salva vieţi ar trebui să fie mai mare decât o simplă temere. Fiind şi eu student, fac apel în special către studenţii din ţară, mai ales cei de la medicină, să facă un efort în acest sens, fiindcă ştiu că aveţi iniţiativă.
Italia este la un alt nivel faţă de România când vine vorba de domeniul sănătăţii, asta nu pot să neg. Asta nu înseamnă că în ţară se învaţă mai puţină medicină sau că avem doctori mai puţini capabili. Singură problemă sunt fondurile. Dacă ar fi după mine, aş investi mai mult în acest domeniu în ţară decât în biserici, dar nu am eu control asupra deciziilor imbecile făcute de guvern. Dar am control asupra informaţiei distribuite, deci dacă vrem să ne apropiem mai mult de stilul de viaţă din Vest, ar trebui să existe acel spirit de comunitate şi să donăm sânge pentru alţii să aibe şansa la viaţă cum am avut şi eu.
Fiindcă mai am de stat minim 3 luni aici, în Milano, pentru recuperare, dacă vreţi să donaţi în continuare pentru mine, mi-aţi fi de mare ajutor. Şi distribuiţi această postare, nu neapărat că să fiu eu ajutat, dar în speranţa că interpretarea mea să ajute şi alţi pacienţi care trec printr-o situaţie similară cu a mea şi, desigur, să atragem atenţia oamenilor că nu este destul sânge pentru cât se cere şi mor oameni care altfel ar putea fi salvaţi.
Şi nu uitaţi, rămâneţi curioşi şi nu încetaţi vreodată să luptaţi. Sărbători fericite, vă doresc toată sănătatea din lume tuturor!
Ne auzim după ce îmi reuşeşte transplantul“
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
