Lovit crunt de viaţă, campion în scaunul cu rotile: „Eu nu pot să stau degeaba fără să fac ceva care să rămână în urma mea“
0
De când e în scaunul cu rotile în urma unui accident suferit pe când avea 23 de ani, Ciprian Anton (35 de ani) a învăţat să se ridice deasupra celorlalţi. După lovitura năucitoare a vieţii, tânărul şi-a adunat puterile şi a decis să nu se lase înfrânt. Acum îşi numără victoriile obţinute în baschet, înot, atletism şi tenis, sport unde este jucător, campion şi antrenor.
În anul 2003, Ciprian Anton, pe atunci un tânăr de 23 ani din Sfântu Gheorghe, Covasna, se străduia să-şi croiască un drum în viaţă. Lucra cu tatăl său ca dulgher, practica judoul de care era îndrăgostit şi cocheta cu modellingul. Visa să-şi cumpere o motocicletă, să muncească în străinătate, să câştige destui bani pentru un apartament şi să-şi întemeieze o familie.
Într-o dimineaţă răcoroasă, Ciprian s-a prăbuşit prin acoperişul la care meşterea, împreună cu tatăl său. De la înălţimea de 7 metri, tânărul a căzut într-o prăpastie din care n-a crezut că va mai putea ieşi vreodată. „Toate planurile mele s-au năruit atunci. Impactul acelui accident ne-a afectat atât pe mine, cât şi pe familia mea. M-am trezit cu imaginea terifiată a tatălui meu. Conştient fiind, pentru câteva secunde, am încercat să mă ridic. Am realizat foarte repede că ceva nu este în regulă cu organismul meu, pentru că nu mai asculta nicio comandă dată de mine. Am stat nouă luni spitalizat, eu, care nu mai fusesem vreodată internat cu probleme majore de sănătate“, îşi începe povestea Ciprian.
Tânărul spune că păstrarea speranţei l-a ajutat foarte mult. „Când am aflat că nu voi mai putea merge prea curând, că perioada de spitalizare va fi foarte mare şi că recuperarea este de lungă durată şi foarte anevoioasă a fost un moment tare dificil. Efectiv toate planurile de viitor ne-au fost amputate şi mult timp am fost concentraţi doar pe acea perioadă lungă de spitalizare şi pe recuperarea mea cât mai rapidă, în speranţa că voi pleca acasă repede şi pe picioarele mele.“
„De ce nu voi mai alerga?“
După accident, diagnosticul medicilor a dat o altă lovitură: Ciprian nu avea să mai meargă vreodată. „Când am fost convins de faptul că nu voi mai fi o persoană validă şi că mă voi deplasa într-un scaun rulant, am crezut că lumea mea s-a terminat. Toate planurile mele erau pierdute, forma mea fizică avea să sufere definitiv, iar eu ţineam foarte mult la imaginea mea şi asta mă durea enorm de mult.
Eram foarte complexat. Cum să îmi trăiesc restul vieţii într-un scaun rulant? Cum mă vor privi prietenii şi fetele care mă cunoşteau la acea vreme? Sunt sigur că mă vor privi cu o mare compasiune şi milă! Cum voi mai practica sportul de care eram atât de îndrăgostit, de ce nu voi mai alerga, voi mai avea prietene şi relaţii de dragoste, îmi voi mai putea intemeia familia la care visam? În mod sigur nu voi mai avea motocicletă. Acestea au fost întrebările şi frustrările pe care mi le-am pus zilnic în acea perioadă.“
„Am muncit mult doar ca să pot sta în şezut“
A urmat infernul perioadei post-traumatism. Doi ani, Ciprian a refuzat să iasă din casă. Iubitorul de activitate, de adrenalină şi de mişcare s-a trezit dependent aproape total de cei apropiaţi. Părinţii, care au păzit patul de suferinţă al fiului lor, au fost cei care l-au ajutat şi l-au reînvăţat, ca pe un copil, să se descurce în cele mai delicate situaţii.
„Am avut multe complicaţii suferite odată cu instalarea traumatismului. După ce mi-am revenit puţin, mi-am început programul de recuperare kinetoterapeutică. Am început să sper din nou că şansele mele de a-mi reveni sunt mari. Am muncit foarte mult doar ca să pot sta în şezut. Şi tot în acea perioadă, 2004-2006, am făcut exerciţii recuperatorii pentru a-mi salva braţul drept pe care nu-l puteam mişca absolut deloc“, povesteşte tânărul.
Atunci când eşti privat de însuşiri date de natură, începi să descoperi că eşti bun la altceva. Pe Ciprian, accidentul l-a ajutat să se descopere. „Odată cu instalarea unui traumatism, ne descoperim alte abilităţi pe care nici noi nu ştiam că le-am putea avea. Am făcut cunoştinţă cu un alt Ciprian, un om pe care nu-l cunoşteam, un om cu mai multă răbdare, uneori mai înţelept şi mai calculat. Am învăţat să îmi cunosc mai bine familia şi prietenii vechi, iar cel mai important, odată cu perioada în care am stat în casă, doi ani, am început să apreciez mult mai mult tot ceea ce mă înconjoară, tot ceea ce am şi oamenii care îmi sunt alături. Am avut susţinerea familiei şi a prietenilor, dar şi a oamenilor pe care i-am câştigat lângă mine, de la traumatism“, spune el.
Un om cu probleme de sănătate de cele mai multe ori nu are nevoie de compătimire sau de ajutor, ci de o bună încurajare şi de activităţi care să-l pună în valoare. Trebuie să-l determini să se facă util. Eu nu pot să stau degeaba fără să fac ceva care să rămână în urma mea. Ciprian Anton sportiv
Dar care a fost motorul care l-a pus în mişcare? Ce l-a determinat să lase deoparte neputinţa de a merge şi de a schimba lucrurile şi să iasă la luptă? Alternativa unei vieţi inactive, în care să zacă şi să fie demn de plâns, l-a speriat mai rău decât scaunul cu rotile.
„Am avut de ales între a sta în casă în faţa televizorului şi a bea bere, pe de o parte, şi să ies din casă şi să socializez din nou, pe de altă parte. Mi-a fost enorm de greu să cred că pot să redevin cineva la noi în oraş, prin prisma sportului pe care-l practicam sau prin faptul că eram prezent la multe evenimente culturale. Eram nevoit să îmi depăşesc condiţia, altfel aş fi atras în continuare compasiune, milă şi compătimiri din partea prietenilor şi a familiei. Eram obligat să demonstrez în primul rând familiei şi apoi mie că pot să redevin independent“, arată Ciprian Anton.
Urcuşul către independenţă
Urcuşul a început doar în momentul în care Ciprian a redevenit independent. Când a reuşit să îşi folosească braţele, a simţit că se poate descurca singur în orice situaţie. A început să practice sport, sport de performanţă, şi să meargă la acţiuni organizate de asociaţii pentru cei cu dizabilităţi. Aşa a învăţat, într-o tabără „Motivation Romania“ din 2007, tenisul. Descoperirea a fost extraordinară. Ciprian a început să joace constant tenis, a intrat în competiţii, a câştigat concursuri şi trofee, ajungând în cele din urmă antrenor.
„Practic, din acel moment în care am început să mă servesc de braţe, am simţit că pot să fac orice îmi doresc. Faptul că mă deplasez altfel decât persoanele valide nu este un impediment pentru mine. Am început să practic sport de performanţă şi să călătoresc singur în lume la evenimente sportive. Acest lucru m-a ajutat să socializez mai mult, să cunosc oameni speciali, să aflu diferite informaţii medicale sau de orice natură, informaţii care s-au dovedit a-mi fi folositoare. Am început să colaborez cu instituţii de stat, fundaţii, asociaţii, cluburi sportive şi cu oameni importanţi de la noi din ţară. Am considerat că toate aceste lucruri le-am făcut pentru mine şi pentru a mă putea dezvolta mai mult, dar încet-încet am început să fiu mai preocupat de soarta persoanelor cu handicap. De atunci m-am axat pe susţinerea acestora“, spune Ciprian Anton.
A scris o carte
Tânărul din Sfântu Gheorghe a scris „Ghidul persoanelor cu traumatism vertebro-medular“, împreună cu psihoterapeutul său, Mariana State, de la Sanatoriul balnear de la Techirghiol. Acolo, el descrie în amănunt soluţiile pentru rezolvarea unor activităţi minore, dar greu de efectuat atunci când nu te poţi folosi de picioare. „În ghid subliniem foarte exact starea psihică a pacientului atunci când se trezeşte dintr-o dată neputincios, din perioada în care acesta începe programul de recuperare kinetoterapeutică şi până când îşi depăşeşte condiţia şi redevine independent, executând mai multe activităţi care-l ajută să ducă o viaţă absolut normală şi uneori lipsită de griji. A fost o misiune şi o provocare foarte mare pentru mine.“
Ciprian descoperă în fiecare zi obstacole pe care le are de depăşit: cu el însuşi, cu ceilalţi, cu societatea. Piedicile nu sunt doar fizice, iar blocajele nu sunt doar mentale sau morale.
„În fiecare zi mă confrunt cu fel de fel de situaţii care îmi amintesc constant de faptul că sunt un utilizator de fotoliu rulant, un om care nu se poate deplasa normal şi care nu are acces oriunde. Vorbesc despre instituţii care nu au intrarea accesibilă pentru un utilizator de fotoliu rulant, magazine, biserici, săli de sport chiar şi spitale, parcări destinate persoanelor cu handicap ocupate abuziv de persoane valide. Nu reuşesc să mă obişnuiesc cu nepăsarea semenilor noştri faţă de nevoile persoanelor cu handicap, drepturile acestora la o viaţă cât de cât normală. Nu mă obişnuiesc cu ideea de sfidare, indiferenţă sau dispreţ, individualism chiar – senzaţie pe care o ai atunci când spui că «dacă mie mi-e bine, ce imi pasă de problemele altora?». Persoanele valide trebuie să conştientizeze faptul că e foarte mult timp până mâine, timp în care se poate întâmpla orice cu viaţa lor.“
Adânc în sufletul său, Ciprian nu acceptă încă în totalitate ideea că îşi va petrece tot restul zilelor într-un scaun rulant şi speră că medicina îl va ajuta să redevină persoană validă. „Nu mai sunt complexat de faptul că sunt persoană cu handicap, dar consider că este absolut normal să sper de la o zi la alta că îmi va fi mai bine pe viitor. Nu cred că am obstacole multe de depăşit şi spun asta pentru că am învăţat să-mi port singur de grijă, sunt foarte independent şi oarecum pregătit pentru orice îmi rezervă viitorul. Sper să văd curând în jurul meu oameni dedicaţi, corecţi, calculaţi, solidari cu semenii lor, responsabili, implicaţi.“
„Mă simt puternic şi independent“
Paradoxal, tânărul îşi aminteşte că, înainte de accident, trecea zilnic pe lângă oameni în cărucior, dar recunoaşte că mai mult de un gând de compasiune nu i-a trecut vreodată prin minte. „Vedeam pe stradă aproape zilnic un băiat tânăr care se deplasa cu ajutorul unui scaun rulant şi mă gândeam extrem de rar că acesta probabil că se confrunta cu o mie de probleme pe zi: borduri, trepte, rampe construite foarte prost, mentalitatea oamenilor vizavi de acest handicap şi, nu în ultimul rând, durerile musculare şi osoase, disconfortul pe care acest tânăr îl avea zilnic. Nu ştiam absolut nimic despre acest băiat, iar uneori simţeam nevoia să îmi spun în gând: «Săracul de el, şi tânăr, şi frumuşel, şi în scaun rulant!». Habar nu aveam că şi eu urma să ajung în scaun rulant şi că probabil şi despre mine se vor fi spus aceleaşi lucruri.“
S-a gândit mult la ce ar fi făcut dacă nu ar fi suferit acest accident. „Probabil că abandonam practicarea sportului meu preferat, judo, şi aş fi lucrat cu tata în străinătate vreo câţiva ani. Cred că aş fi strâns bani destui ca să trăiesc o viaţă modestă alături de familie şi mai apoi de soţie. Îmi este frică atunci când mă gândesc că probabil aş fi fost un mare băutor de bere şi de alte băuturi alcoolice, un fumător înrăit şi un fustangiu! Pe de altă parte, cred că la fel de bine puteam să fiu un băiat cuminţel, responsabil şi harnic. Sunt crescut foarte bine şi poate că, din respect faţă de familie, aş fi fost mai calculat! Cred că aş fi locuit separat de părinţi şi mă administram astfel încât noua mea familie să aibă de toate, iar copiii noştri să aibă o educaţie aleasă. Sunt o fire sportivă şi cred că aş fi practicat în continuare un sport“, face Ciprian exerciţiul de imaginaţie.
Omul puternic şi omul vulnerabil
Un om în cărucior este un om vulnerabil. Dar un om în cărucior care face sport, este campion şi îi învaţă pe alţii cum să se salveze este un om puternic. Deşi este luptător şi optimist, Ciprian Anton are sentimente împărţite în ceea ce îl priveşte.
„Mă simt mai puternic pentru că am reuşit să redevin independent după o perioadă foarte lungă, în care nimeni nu îmi mai dădea nicio şansă. Mă simt puternic pentru că mi-am demonstrat mie şi familiei că mă pot descurca şi singur în aproape orice situaţie. Mă simt bine să ştiu că familia are încredere în tot ceea ce fac şi ce sunt, că şi lor le este mult mai uşor să ştie că sunt independent şi că nu mai am nevoie la tot pasul de ajutorul lor. Mă bucur că sunt împreună cu familia. Totuşi, mă simt vulnerabil când mă gândesc la ce ar putea să-mi rezerve viitorul. Sunt concentrat asupra stării mele de sănătate. Mă gândesc să nu dezamăgesc prin stări de neputinţă oamenii de lângă mine. Am învăţat să îmi port singur de grijă şi să mă descurc în diferite situaţii, lucru care m-a întărit şi care îmi dă încredere de a merge mai departe cu un maximum de optimism“, încheie Ciprian Anton.
Palmaresul sportiv al lui Ciprian Anton
Ciprian Anton a participat la turnee naţionale în perioada 2011-2013 şi a câştigat locul I de fiecare dată. A obţinut locul I la Cupa de toamnă în anul 2014. Pe plan internaţional, cea mai mare performanţă în clasamentul mondial a fost în 2013: locul 259 din 650 de sportivi. La Jocurile Naţionale de la Bucureşti a avut rezultate foarte bune la probele de atletism, baschet în scaun rulant şi tenis de masă. În fiecare an, în jurul datei de 5 mai, participă la maratonul de înot de 24 ore de la Braşov. De fiecare dată a obţinut premiul special şi a reuşit să înoate între 3.000 şi 3.700 de metri în două ore dintre cele 24 ore de înot-ştafetă.
Vă mai recomandăm
Radu, informaticianul orb care dă o rază de speranţă oamenilor cu dizabilităţi
Terapie revoluţionară pentru copiii cu autism, brevetată la OSIM
Se încarcă comentariile...
