Istoria Mişcării Naţionale de Rezistenţă: de la civili înarmaţi din munţi la acţiuni pentru susţinerea Regelui Mihai I

Pornită iniţial ca o acţiune îndreptată contra trupelor sovietice, Mişcarea Naţională de Rezistenţă şi-a îndreptat forţa contra regimului comunist, ajungându-se ca, într-un final, să susţină monarhia şi să caute adăpost pentru Regele Mihai I.

Despre istoria Mişcării Naţionale de Rezistenţă ne povesteşte istoricul Alesandru Duţu. Totul a început în toamna anului 1944, când organele informative au constat că „în fiecare judeţ din regiunea muntoasă, de la Muscel până către Turda, s-au observat grupuri numeroase de militari şi civili, bine înarmaţi, şi aprovizionate din belşug cu muniţiuni şi alimente, care s-au îndreptat către regiunile muntoase, prin satele depărtate de artera de circulaţie, foarte greu accesibile pentru jandarmi şi personalul autorităţilor de resort”. 

Iniţial, acestui aspect nu i s-a dat atenţia necesară, considerându-se că era vorba de „simpli dezertori“ sau de grupuri de militari rătăciţi de unităţile lor. 

Problema a fost luată în serios după arestarea, la sfârşitul lunii octombrie 1944, şi cercetarea a doi paraşutişti: Vasile Olteanu şi Gheorghe Ilie din grupul „spărgătorilor de fronturi” instruiţi de legionari în străinătate şi lansaţi în ţară pentru a lua legătura cu membrii „Mişcării de Rezistenţă”, care în acel moment nu acţiona „după un plan director, având un obiectiv”, aşa cum consemnau sintezele informative. 

Transilvania, locul de naştere al mişcării de rezistenţă

La început, „Mişcarea de Rezistenţă” s-a manifestat doar în zona muntoasă şi deluroasă a Transilvaniei. Treptat, ea s-a extins şi în Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi nordul Bucovinei, membrii ei beneficiind de „concursul, complicitatea tacită a populaţiei, în special a celei rurale, care i-a adăpostit sau le-a înlesnit ascunderea şi alimentarea şi le-a găsit gazde noi etc”.
 

Pornită, iniţial, ca „o acţiune îndreptată contra trupelor sovietice”, aşa cum apreciau organele informative române, Mişcarea Naţională de Rezistenţă şi-a îndreptat rapid activitatea „contra partidului şi regimului comunist”.
 

Chiar dacă, iniţial, „elementele militare“ încadrate în aceste formaţiuni paramilitare nu au fost de acord cu „contopirea mişcării de rezistenţă cu cea a legionarilor“, în final aveau să colaboreze, activitatea lor căpătând (mai ales din toamna anului 1944) un evident caracter antiguvernamental, anticomunist şi antisovietic, în speranţa declanşării războiului între Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii.

„Haiducii lui Avram Iancu”, „Divizia Sumanelor Negre”, „Grupul Înarmat Sinaia”, „Graiul Sângelui”

Între organizaţiile paramilitare care au luat fiinţă la sfârşitul anului 1944, cea mai reprezentativă a fost „Haiducii lui Avram Iancu”, constituită la 1 decembrie 1944 de către Gavrilă Olteanu, Nicolae Paliacu şi Dumitru Şteanţă, urmăriţi deja de către autorităţi pentru activitatea desfăşurată în cadrul Batalionului de voluntari „Iuliu Maniu”.
 

Conform documentului de constituire, organizaţia s-a dorit a fi „de rezistenţă naţională”, cu sediul „în codrii României”.
 

La 1 iunie 1945, în cadrul organizaţiei a fost înfiinţată „Divizia Sumanelor Negre”, ca „unitate de apărare naţională”, având ca scop „intrarea la momentul oportun în acţiune pentru salvarea ţării de la prăbuşire şi comunizare, pusă la cale de guvernanţii F.N.D.-ului de astăzi, sub masca falsei democraţii”, după cum preciza la 15 noiembrie 1945 Gavrilă Olteanu.
 

Considerată element de luptă al organizaţiei „Haiducii lui Avram Iancu” în eventualitatea unui conflict între foştii aliaţi din cel de-al Doilea Război Mondial, „Divizia Sumanelor Negre” şi-a concentrat activitatea în zonele Cârlibaba, Iacobeni, Dorna, Năsăud, Rodna, Ilva Mare şi în masivul muntos Căliman, la Est de Colibiţa. 

Deşi i s-a promis sprijin material din partea multor nemulţumiţi din România acelor vremi, inclusiv din partea partidelor istorice, Gavrilă Olteanu menţiona la 5 iunie 1946 dificultăţile cu care se confrunta organizaţia sa: „Tot ce am făcut până acum este realizat cu propriul nostru ban, al câtorva, cu concursul colaboratorilor săraci materialiceşte, dar bogaţi în suflet şi sentimente naţionale. Bogaţii şi cei care aveau averi din politică nu ne ajută. Ei admiră munca noastră, consolându-se cu gândul unei veniri de salvare à la Maglavit, ca lor să le rămână averile câştigate, trăind în speranţa că va sosi sezonul rentabil pentru ei de a ocupa din nou înalte fotolii ministeriale fără riscul vieţii lor, fără a jertfi un bun. Nu-şi dau seama că prin prăbuşirea ţării în ghearele comunismului pierd nu numai banul şi averea, dar cu siguranţă şi viaţa”. 

„Grupul Înarmat de la Sinaia“

Tot la la sfârşitul anului 1944, căpitanul (r.) Dumitru Popa a înfiinţat „Grupul Înarmat Sinaia”. Acesta a fost acuzat, în cadrul procesului din 1946, că a acţionat pentru „a recruta aderenţi, a se retrage în munţi şi a efectua rezistenţă în armată în situaţiunea unui eventual conflict internaţional”, de a susţine „lupta antidemocratică, rasistă şi şovină şi răsturnarea ordinii publice existente în ţară”. 

Organizaţia grupa ofiţeri şi subofiţeri activi şi de rezervă (locotenent-colonelul Alexandru Evolceanu, locotenentul Mircea Holban, maiorul Gheorghe Ghertner, căpitanul preot Victor Toma, căpitanul Criveanu, maiorul Vasile Brezeanu, Ştefan Stroescu, Ion Pascu, Alexandru Bertume, Eduard Pototski etc.), care „au reuşit să sustragă de la unităţile lor diverse cantităţi de armament, muniţiuni şi explozivi, spre a servi organizaţiei la momentul oportun”. 

Concomitent, Ion Vulcănescu, împreună cu locotenent-colonelul Victor Constantinescu, locotenentul Virgil Coifan şi cu alţi ofiţeri activi şi de rezervă, au constituit organizaţia „Graiul Sângelui”, receptată de autorităţi ca având un „caracter antiguvernamental şi antisovietic”, vizând „realizarea unui stat naţional pe baze corporatiste, cu modificări în structura politică, economică şi socială actuală”, bazat pe „principiul selecţiunii biologice a rasei”. În organizaţia „Graiul Sângelui” au mai activat generalii Ioan Mihăescu, Nicolae Ciupercă, Doroftei Ghermănescu, colonelul Ion Gradin, maiorul Constantin Lăţea ş.a.

Venirea pe lume a lui Mihai, ultimul rege al României. S-a născut prematur, într-o zi de doliu pentru familia sa maternă

Regina-mamă Elena şi Regele Mihai Sursa FOTO AP

Generalul Aurel Aldea a făcut cunoscut regelui Mihai I „planul rezistenţei în munţi“

Decizia regelui Mihai I de a înlocui guvernul dr. Petru Groza, impus de sovietici la 6 martie 1945 şi nerecunoscut de Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, cu unul constituit din reprezentanţi ai tuturor forţelor politice interne, precum şi refuzul dr. Petru Groza de a demisiona şi al regelui de a mai semna decretele propuse de Executiv, au provocat, în august 1945, o gravă criză politică internă, într-un moment dificil pentru ţară în care marile puteri deciseseră cu puţin timp înainte să nu semneze tratatul de pace cu România dacă aceasta nu avea un guvern reprezentativ.
 

Într-un asemenea context, în urma consultării cu apropiaţii suveranului, generalul Aurel Aldea a mai apreciat că persoana acestuia nu era în siguranţă şi a luat în calcul ,,nevoia unor mişcări de rezistenţă în Bucureşti”.
 

„Din neţărmurită şi dezinteresată dragoste pentru Rege şi Ţară - preciza el în memoriul din 10 iunie 1946 - m-am hotărât să mişc tot ce este regalist şi poate sări în ajutorul regelui în cazul când ar fi atacat. A încolţit ideea unei organizaţii de rezistenţă în Bucureşti în scopul exclusiv arătat mai sus”.

În septembrie 1945, a decis să constituie un Comandament Central al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, să-şi subordoneze toate organizaţiile constituite anterior, să împartă teritoriul naţional în zone de acţiune, fiecare având un comandant care trebuia să acţioneze după instrucţiunile centrale (contraamiralul Horia Macellariu în Bucureşti, generalul Constantin Eftimiu în trecătorile Carpaţilor Orientali şi în Munţii Apuseni, Gavrilă Olteanu în Munţii Căliman, prof. Gheorghe Manu pe Valea Prahovei, Mihail Fărcăşanu în zona Câmpulung Muscel, Horia Comaniciu în Munţii Sebeş etc). 

Pentru aceasta a contactat, iniţial, pe generalul Constantin Eftimiu, apoi pe amiralul Horia Macellariu, generalul Mihăescu şi locotenent-colonelul Eugen Plesnilă, după care, în septembrie 1945, a fost primit de regele Mihai I căruia i-a vorbit despre „măsurile necesare pentru asigurarea securităţii sale“. Suveranul i-a cerut să-l informeze despre „tot ce se petrece în oraş“. 

Adăpost pentru Regele Mihai 

La sfârşitul lunii septembrie 1945, luând legătura cu delegaţii organizaţiei ,,Haiducii lui Avram Iancu”, s-a interesat de ,,posibilitatea găsirii unui adăpost pentru Majestatea Sa Regele în cazul când situaţia internă ar cere aceasta”.
 

Măsurile luate le-a comunicat familiei regale în cursul discuţiei avute la Palat, în luna februarie 1946, când a informat că, în caz de necesitate, regele putea fi adăpostit în nordul Transilvaniei. 

Planul concret pentru această eventualitate i-a fost prezentat lui Aurel Aldea de către delegaţii organizaţiei „Haiducii lui Avram Iancu“ la începutul lunii martie 1946, prilej cu care generalul le-a înmânat membrilor organizaţiei suma de 500.000 lei. 

Pentru asigurarea unui nou adăpost, mai aproape de Sinaia şi de Săvârşin, Aurel Aldea s-a adresat lui Iuliu Maniu, cerându-i să-i recomande un om de încredere care putea indica un adăpost în Munţii Sebeşului. Problema a fost discutată, în luna aprilie 1946 cu Ionel Pop - recomandat de Maniu -, dar nu a fost finalizată, întrucât generalul Aurel Aldea a fost arestat, la 27 mai 1946.

Între timp, generalul reuşise să mai aibă o întrevedere, în sâmbăta Floriilor, de aproximativ o oră, între patru ochi, cu regele Mihai I, acesta arătându-se îngrijorat de „eventualitatea apropiată a unui conflict între Aliaţi”, manifestându-şi hotărârea „de a păstra neutralitatea cu orice preţ”.
 

Generalul Aldea a prezentat suveranului schiţa adăpostului din munţii Ardealului, reţinută de suveran, i-a vorbit pentru prima dată despre organizaţia ,,Haiducii lui Avram Iancu” şi i-a făcut cunoscut, cu unele detalii de organizare, planul rezistenţei în munţi. După ce a fost arestat, a comunicat ministrului de Interne, într-un memoriu din iunie 1946, că regele i-a ascultat cu interes expunerea.

Horia Macellariu a fost acuzat că a făcut parte din Mişcarea Naţională de Rezistenţă Anticomunistă creată de generalul Aurel Aldea. Într-o declaraţie dată în 1948, recunoaşte că a contactat ofiţeri de Marină  cu scopul de a „întreţine trează flacăra naţională şi credinţa“. Tot el s-a implicat în organizarea manifestaţiei de la 8 noiembrie 1945 pro-monarhie, desfăşurată de ziua numelui regelui Mihai şi i s-a încredinţat conducerea Mişcării de Rezistenţă din Bucureşti. 

Horia Macellariu

Comuniştii i-au percheziţionat locuinţa din Bucureşti  pe 27 mai 1946 şi, după ce a aflat că membri ai organizaţiei „Sumanele Negre“ au fost arestaţi, se ascunde la familiile foştilor subalterni din Bucureşti. 

La 18 noiembrie 1946 a fost condamnat de Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie la muncă silnică pe viaţă „pentru complotare întru distrugerea unităţii statului“, la 25 de ani de muncă silnică „pentru complicităţi la păstrarea de armament, muniţiuni şi exploziv“, la 10 ani de „detenţiune riguroasă“, cinci ani de degradare civică şi 50.000 de lei cheltuieli de judecată pentru răzvrătire. Amiralul Horia Macellariu a fost dat în urmărire generală.
 

În tot acest timp, amiralul a rămas fidel regelui şi pregătea ţara în situaţia unor schimbări internaţionale, întocmind şi lista unui guvern care ar fi preluat conducerea ţării. Umblând pribeag prin Bucureşti, a fost ridicat de pe stradă, în februarie 1948. „Vreo 20 de oameni din mulţimea trecătorilor s-au năpustit asupra mea cu pistoale şi m-au înconjurat. Era ziua în amiaza mare“, a povestit el ulterior. 

Ancheta a durat şapte luni. „Dosarul rezultat este format din declaraţii scrise de mine, dar dictate de anchetatori cuvânt cu cuvânt, sub presiune. Eu nu mai eram eu, conţinutul declaraţiilor nu-mi aparţineau, aşa mi-a venit în cap să arat acest lucru pentru viitorime: am semnat acele documente cu numele meu scris cu litera «M» mare, când adevărata mea iscălitură, cunoscută de toţi şi scrisă pe tot ce semnasem de-a lungul vieţii, era cu litera «m» mică“. A fost eliberat în anul 1964, în urma graţierii tuturor deţinuţilor politic. 

Vă mai recomandăm:

Aşii aviaţiei române persecutaţi crunt de comunişti. Ion Dobran, eroul dat afară din casă şi trimis la strung de bolşevici

Istoria miilor de români care au luptat voluntar pentru Armata Germană în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial

Povestea ultimului supravieţuitor român al Primului Război Mondial. A murit uitat de stat, în cel mai crunt anonimat

Eroul de pe frontul de Est decorat de mareşalul Ion Antonescu. „De trei ori am pus pistolul la tâmplă şi am vrut să mă împuşc“