Biserica de care s-a îndrăgostit un rege al României. Cum a ajuns lăcaşul de cult din satul cu spini la mănăstirea părintelui Papacioc
0În curtea Mănăstirii Sfânta Maria de la Techirghiol este aşezată chiar la intrare o bisericuţă din lemn deosebit de frumoasă şi veche, construită în 1760. Istoria sa este aparte. Un rege s-a îndrăgostit de ea şi a ordonat imediat să-i fie adusă pe domeniul de vară de la munte.
Mănăstirea Sfânta Maria de la Techirghiol este cunoscută românilor ca mănăstirea părintelui Arsenie Papacioc. Duhovnicul Dobrogei a trăit aici din anul 1976 până la moartea sa în iulie 2011, la vârsta de 97 ani. Chilia călugărului, la care se stătea zi şi noapte pentru o binecuvântare, este situată chiar lângă bisericuţa înnegrită de vreme, construită în secolul al 18-lea. Aceasta vine dintr-un sătuc din Ardeal, Maioreşti de Mureş, şi a fost construită de meşterii locului în anul 1760.
Satul se numea pe atunci Huduc, fiind o aşezare de pe Valea Mureşului atestată documentar în anul 1461. Bisericuţa din lemn a fost prima biserică a satului, fiind sfinţită la 15 mai 1761 de episcopul ortodox Sofronie Chirilovici de la Răşinari. A fost pictată de zugravul Ion Doinaru. Parohia a fost înfiinţată abia în 1828. După câţiva ani, prin intermediul preotului Ioan Maior, populaţia ortodoxă a fost convertită la greco-catolicism, confesiune pe care şi-a păstrat-o până în anul 1948. La această biserică au slujit preoţii Handrea (1848), Elisie Maior (1862-1869), Vlase (1863), Petruţiu (1918), apoi Maior (1930).
În 1931, în timpul unei călătorii prin zonă, Regele Carol al II-lea a zărit bisericuţa arhaică din lemn, fiind cucerit pe loc de frumuseţea sa. Dorinţa suveranului a devenit lege. În anul 1935, Guvernul României hotărăşte să strămute biserica în parcul reşedinţei regale de la Sinaia. Pentru a oferi localnicilor o compensaţie pentru străvechea lor biserică, în care fuseseră binecuvântaţi de secole în toate momentele importante ale vieţii lor, Statul român a decis să dea Maioreştiului bani pentru a-şi clădi o nouă biserică, din piatră. Aceasta a fost construită exact pe locul celei vechi.
Satul Maioreşti din Mureş Sursa rusiimunti.com
Biserica din Maioreşti, având hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, a fost amplasată astfel în anul 1934 la Castelul Pelişor de la Sinaia. Regimul comunist, care a vrut să distrugă tot ce avea legătură cu trecutul, a lăsat proprietatea regală în paragină, bisericuţa fiind salvată de Patriarhul Justinian (1901-1977), care a adus-o la Techirghiol. Restauratorii au îmbogăţit-o cu un pridvor sculptat şi un turn de clopote cu foişor. Pridvorul are, pe lângă ornamente populare, un profil de maică şi unul de călugăr despărţite de o cruce, sculptate în colţul din partea de vest. Întreg edificiul a fost supraînălţat pe un postament de piatră de Techirghiol, sporindu-i pitorescul. Biserica iniţială avea o clopotniţă separată, care însă n-a supravieţuit vremii.
Bisericuţa de secol 18, în detalii
Pereţii bisericii ajunse la Techirghiol sunt alcătuiţi din bârne de stejar de grosime variabilă între 25-30 cm, suprapuse orizontal şi îmbinate printr-o tehnică specifică lăcaşurilor de lemn din Transilvania numită „coadă de rândunică“, iar în unele locuri - prin cuie de lemn. Aceste bârne au un aspect natural, nefiind finisate, păstrându-se astfel caracteristicile trunchiului de stejar din care au fost tăiate. Întregul ansamblu este împrejmuit de un brâu median cu aspect de funie împletită, simbol al comuniunii sau o modalitate de delimitare simbolică a spaţiului sacru.
Foişorul clopotniţei este ornat cu motive geometrice şi cruci pe fiecare din cele patru laturi. Motive populare româneşti, geometrice şi florale, se regăsesc şi la ancadramentul uşii, situată pe latura de sud. Pictura a fost realizată în mai multe etape de diverşi zugravi din zonă. Supravieţuind intervenţilor succesive asupra picturii întreprinse în diferite perioade, s-a păstrat până în zilele noastre o inscripţie pe uşile împărăteşti: „Aceste dveri au plătit Maer Eremia şi cu Bota Gligore pentru iertarea păcatelor sale - 1750“. Cercetătorii presupun că acestea au fost pictate de Andrei de la Sunfalu, un zugrav renumit în zona Maioreşti, de unde provine biserica.
Icoanele împărăteşti sunt datate în jurul anului 1730. Pe scenele pictate pe pereţi nu s-a păstrat nici o inscripţie originală, unele din ele fiind refăcute în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ca elemente distinctive pentru bisericile de lemn din Transilvania şi aici se întâlneşte pictat tricolorul ca semn de unitate naţională.
„Prigonitorii Mântuitorului sunt înfăţişaţi în chipul husarilor, modalitate de exprimare, în viziunea populară, a adversităţii faţă de duşmanii poporului, sentimente care îşi puteau găsi libera expresie în astfel de lăcaşe sfinte de rezistenţă ortodoxă în faţa prozelitismului protestant şi catolic“, scrie obştea de la Techirghiol.
Aici la Techirghiol întâlnim icoana singurului sfânt înfăţişat cu cap de câine - Sfântul Cristofor (Hristofor). Imaginea sa este larg răspândită în pictura secolului al XVIII-lea, fiind asociată cu imaginea morţii (în chip de schelet cu coasă). În Transilvania se găseşte chiar şi pe zidurile caselor, ţăranii având credinţa că acest sfânt îi protejează de duhurile rele. Planul bisericii este un tip arhaic: dreptunghiular, cu partea de vest poligonală cu trei laturi şi absida altarului poligonală cu cinci laturi.
Maioreştiul, satul care s-a apărat cu spini
Maioreşti este un sat din judeţul Mureş, aflată pe Valea Mureşului, Topliţa şi Reghin, nu departe de locul în care Mureşul iese din Defileul Deda-Topliţa. În trecut s-a numit Huduc. Satul este amplasat pe malul drept al Mureşului, pe şoseaua DN 15 şi face parte din comuna Ruşii-Munţi, alături de Morăreni, Ruşii-Munţi şi Sebeş. Până în anul 1920 satul a fost numit Huduc, nume împrumutat de la pârâul Huduc, care izvorăşte de pe colinele care împrejmuiesc satul, traversează satul şi se uneşte cu râul Mureş.
Istoricii locului arată că deşi este atestat documentar în anul 1461, Maioreştiul are o istorie mult mai veche, mărturie stând urmele de civilizaţie descoperite de-a lungul timpului prin săpături arheologice. Au fost scoase la iveală unele substrucţii de ziduri, ţigle romane şi elemente ceramice pentru paviment în formă de 8, ceea ce dovedeşte că aici au existat aşezări rurale din Dacia română intracarpatică.
În anul 1733, Inochentie Micu Klein menţionează cele 4 sate care formează şi astăzi comuna Ruşii-Munţi. Maioreştiul, pe atunci Huduc, era descris ca o comunitate formată din 20 familii fără un preot unit. Între anii 1760-1762, Huducul număra 19 familii, iar în 1805 era format din 53 de familii.
„Între anii 1815-1817 pe fondul unei săracii şi a foametei crâncene generalizate, populaţia Transilvaniei se confruntă cu o epidemie de holeră care afectează o mare parte locuitorilor Ardealului, inclusiv populaţia Maiorestiului. Din dorinţa de a reduce efectele epidemiei, uliţele satului au fost acoperite cu spini, pentru a-i împiedică pe cei bolnavi să între în contact cu cei sănătoşi. O parte din locuitorii satului se refugiază într-o pădure din apropiere, pădurea Rogina, până la dispariţia epidemiei“, povestesc localnicii.
Locuitorii satului Maioreşti, iobagi, precum ceilalţi locuitori ai satelor învecinate, se aflau sub stăpânirea baronilor de la Brâncoveneşti. Din cauza muncilor grele la care erau supuşi, precum şi a dărilor împovărătoare, mulţi din locuitorii satului s-au refugiat în Moldova. Mai târziu, în 1848, oamenii baronului l-au obligat şi pe preotul satului, N. Handrea, să ia calea Moldovei.
Tot din cauza aceluiaşi tratament din partea baronului, alţi locuitori ai satului au ales calea haiduciei. Cel mai cunoscut dintre aceştia a fost Pavel Handrea. Acesta, precum Pintea Viteazul, şi-a format o ceată de 12 flăcăi, cu care a haiducit în împrejurimile Topliţei, sălăşluind în stâncile de la Ciobotani. După o îndelungă haiducie, în care au jefuit trăsurile bogaţilor care se îndreptau spre Borsec, în cele din urmă ceata lui Handrea s-a retras în Moldova.
Fii ai satului sunt episcopul catolic Tit Liviu Chinezu (1904-1955) şi dascălul Iustin Handrea (1905-1973).
Părintele Arsenie Papacioc, la mănăstirea sa din Techirghiol
Pe aceeaşi temă:
Istoria unui loc surprinzător. Cum a ajuns un sat din Basarabia să poarte numele Dobrogei
Arsenie Papacioc şi Securitatea: patimile celui mai iubit duhovnic al Dobrogei
Se încarcă comentariile...
