Raluca Poenaru, scriitoare: „Societatea germană se bazează pe cultura recompensei, nu pe cea a pedepsei“
0
Raluca Poenaru trăieşte de peste şase ani la München, timp în care a descoperit că imaginea germanilor este doar o simplă prejudecată şi că oamenii din ţara lui Goethe nu au nimic în comun cu dispreţul şi răceala.
Scriitoarea Raluca Poenaru (43 de ani) şi-a urmat soţul în Germania, loc unde îmbină pasiunea scrierii cu locul de muncă în domeniul IT.
În München ea a reuşit chiar să se afirme în viaţa culturală a românilor de acolo, fiind reprezentanta cărţilor în limba română a bibliotecii orăşeneşti. Românca spune că viaţa în Bavaria este una liniştită, cu oameni răbdători şi politicoşi, care sar în ajutorul semenilor, fără a intra în viaţa lor personală.
Cât despre cum sunt priviţi românii acolo, scriitoarea spune că nemţii îi admiră pentru capacitatea de adaptare la o nouă societate, dar îi consideră oameni ai extremelor.
„Weekend Adevărul“: Ce v-a atras spre Germania, ţara în care trăiţi de mai mult timp şi cum aţi ajuns acolo?
Raluca Poenaru: În Germania trăiesc din 2015, unde am ajuns din întâmplare. Soţul meu lucra de ceva vreme ca freelancer în München. La un moment dat, i s-a făcut o „ofertă de nerefuzat“, aşa că ne-am mutat aici. În ceea ce priveşte studiile, am crezut iniţial că germana pe care o prinsesem din zbor în liceu avea să-mi fie de-ajuns ca să mă descurc în Germania. Dar pentru că modestia cunoştinţelor mele nu-mi permitea să trec dincolo de a comanda o bere şi-o porţie de cârnaţi într-o berărie, m-am văzut nevoită să mă pun cu burta pe carte – pe cartea de germană.
Până să ajungeţi în Germania aţi lucrat în domenii foarte diferite. Cum şi de ce aţi făcut aceste treceri între industrii, între activităţi?
Eu sunt de felul meu foarte curioasă. Îmi place foarte mult să văd şi mai ales să încep lucruri noi. Sunt exemplul tipic de om care nu zice „de mâine mă apuc de învăţat“, ci „de azi m-am apucat de învăţat“. Îmi plac foarte mult începuturile. Din păcate, dacă aceste începuturi sfârşesc în rutină, ajung să-mi placă la fel de mult şi sfârşiturile.
În perioada în care am predat franceză, cel mai mult mi-a plăcut să pun în scenă piese de teatru scrise de mine pentru copii. Din nefericire, pe lângă cele două-trei serbări tradiţionale unde puteam să fac pe dramaturgul, regizorul, scenaristul şi chiar pe omul din public – încântat de spectacol –, în calitatea mea oficială de profesoară eram obligată să-i învăţ pe copii franceză, lucru care mi-a displăcut profund.
Aceeaşi lecţie, spusă de nu ştiu câte ori pe săptămână în nu ştiu câte clase. Sigur, copiii sunt alţii, interesul e altul, întrebările sunt altele. Consider că frumuseţea pedagogiei ţine de talentul de pedagog al fiecărui profesor – mie îmi lipseşte talentul ăsta. M-am angajat la o editură pentru că-mi plăcea enorm să citesc. Numai că acolo nu citeşti ce vrei; citeşti ce trebuie. Cât am lucrat la editură n-am citit nici măcar o singură carte pentru plăcerea mea. Am lucrat în organizarea de târguri şi expoziţii. Dintre toate lucrurile pe care le-am făcut, ăsta a fost de departe cel mai interesant – aş face asta toată viaţa mea.
Problema este că târgul durează maximum două săptămâni, după care urmează o perioadă de vreun an în care se pun hârtii în ordine, se fac rapoarte, bilanţuri, grafice şi estimări. Pe cât e de plină de viaţă perioada expoziţiei, pe atât de plictisitoare este perioada de după.
Şi aţi schimbat din nou domeniul.
Da, am ajuns în IT, în consultanţă. Nicio zi nu seamănă cu alta, niciun proiect nu seamănă cu ceva ce ştii sau ai mai făcut. Iar adrenalina este la cote maxime. Specializată fiind în domeniul umanist, când trebuie să explic unor oameni de formaţie realistă, aşa cum sunt majoritatea în domeniu, o soluţie tehnică, mă simt de parcă aş face bungee jumping. Mai sunt, desigur, şi şedinţele. Unele sunt lungi şi plictisitoare, adică numai bune să mă pot gândi în linişte la ce-ar mai putea face personajele din cărţile mele pentru copii.
Politeţea bavareză
Aţi reuşit în cei şase ani petrecuţi la München să vă faceţi prieteni germani?
Mi-am făcut prieteni români, bulgari, spanioli, slovaci, croaţi, unguri. Mai puţin nemţi. Aşa s-a întâmplat, n-am dat eu peste nemţi, dar mai am timp.
Cât de diferită e viaţa dusă de un român din München faţă de unul din Bucureşti?
Spre deosebire de viaţa din Bucureşti, viaţa în Bavaria e foarte liniştită. Începând cu traficul şi terminând cu vecinii. Nu te claxonează nimeni; dacă vrei să faci dreapta de pe banda greşită, primul şofer care te observă o să-ţi facă loc în faţa lui; nu te înjură nimeni când blochezi toată banda pentru că trebuie să parchezi. Vecinii se salută de fiecare dată – aici se salută şi oamenii care nu se cunosc, oameni care trec pur şi simplu unii pe lângă alţii şi-şi prind întâmplător privirea –, vorbesc puţin despre vreme sau despre alte nimicuri, dar nu se bagă niciodată unii în viaţa altora.
De altfel, întrebările care intră prea tare în intimitatea cuiva – însemnând inclusiv unde îşi petrece cineva concediul – pot să rămână fără răspuns şi asta nu se consideră nepoliticos. Nepoliticos e să pui o întrebare care ţine de viaţa privată a omului. La fel de nepoliticoasă e întrebarea „De ce?”. N-am auzit prea mulţi nemţi să întrebe pe cineva „De ce?” sau să dea sfaturi pe care nu le-a cerut nimeni.
Tranziţie literară
Sunteţi scriitoare, scrieţi poezii şi sunteţi implicată în viaţa culturală a românilor din Bavaria. Ce cărţi aţi publicat de când trăiţi acolo?
Am publicat până acum două cărţi pentru copii între 8 şi 14 ani: seria „Pericol“ – „Pericol“ şi „Pericol la petrecere“, „Plufii“,o carte ilustrată pentru copii mai mici de 7 ani, şi mai multe povestiri în volume colective. Toate cărţile au fost publicate la Editura Arthur. Anul acesta urmează să apară şi volumul 3 din seria „Pericol“ – „Pericol la mare“.
Primul volum al acestei serii l-am tradus şi în germană. În afară de cărţi pentru copii, am scris şi piese de teatru – una în română şi două în germană. Din păcate, din cauza pandemiei nu au putut fi puse încă în scenă. Una dintre ele, cea pentru copii, va fi jucată în cadrul Festivalului Internaţional de Poveşti din München, festival care are loc anual, piesele având mai multe reprezentaţii pe diferite scene, convenţionale sau neconvenţionale.
Sunteţi şi reprezentantul literaturii române în această parte a Germaniei.
În viaţa culturală a românilor din Bavaria sunt implicată ca reprezentantă a cărţilor în limba română din biblioteca orăşenească din München. Până acum, tot din cauza pandemiei, nu am putut decât să organizăm câteva lecturi online şi să promovăm cărţile româneşti din bibliotecă pe reţelele sociale.
Şi care sunt proiectele viitoare?
Sediul central al bibliotecii din München va intra în renovare din toamnă, aşa că ne ocupăm momentan de promovarea noilor sedii în care vor fi transferate cărţile. În momentul în care vor fi permise adunări de câteva zeci de oameni în spaţii închise o să organizăm şi nişte evenimente, atât pentru copii – lecturi, jocuri de roluri –, cât şi pentru adulţi. În ceea ce priveşte cărţile, aş vrea să trec dinspre literatura pentru copii spre literatura pentru adulţi, şi dinspre limba română spre limba germană. Iar în rest, voi rămâne în domeniul consultanţei IT.
Mitul neamţului egoist, desfiinţat
Despre proverbiala răceală a germanilor şi chiar dispreţul cu care îi tratează pe ceilalţi în multe cazuri s-au scris, probabil, multe pagini. Dumneavoastră v-aţi lovit de asta?
Nu, niciodată. Nemţii pe care i-am cunoscut au fost foarte politicoşi şi foarte politically correct. În principiu, ei se străduiesc să nu generalizeze şi să nu aibă idei preconcepute. Vor să afle lucruri noi despre români, altele decât cele care apar în mod normal prin presă. Mulţi dintre ei au vizitat România sau ştiu câte ceva despre personaje celebre de pe la noi: dictatorul Nicolae Ceauşescu, fotbalistul Gheorghe Hagi şi Dracula.
Cum îi percepeţi pe nemţi şi cum aţi reuşit să vă acomodaţi acolo?
Nemţii sunt oameni rezervaţi, care nu au nevoie de foarte multă comunicare. Sunt atenţi, bine crescuţi, nu se manifestă expansiv, nu vorbesc mult, nu vorbesc tare. Dacă au ceva de spus, îţi spun direct. Nu te laudă excesiv, iar de criticat, nu te critică deloc. Nici copiii la şcoală nu sunt criticaţi. Societatea se bazează pe cultura recompense, şi nu pe cea a pedepsei.
Nemţii nu par să aibă foarte mulţi prieteni. Poate şi pentru că la ei totul se face planificat. Inviţi un neamţ la bere? Scoate telefonul, se uită în calendar şi-ţi spune dacă şi când anume are timp. Nu am cunoscut încă un neamţ care să aibă timp chiar în ziua respectivă sau măcar a doua zi. Asta s-ar numi spontan şi asemenea extravaganţe nu sunt incluse în programul lor. Nemţii ies de multe ori singuri la bere sau la cafenea şi de fiecare dată caută să se aşeze cu cineva la masă.
Şi atunci devin comunicativi?
După o bere, afli tot despre viaţa lor, poate chiar lucruri pe care nu le-ar spune niciodată celor apropiaţi.
Ideile preconcepute despre ei şi mitul neamţului indiferent şi rece – ce se susţine?
Contrar părerii generale despre ei, sunt foarte săritori. Îţi explică imediat cum funcţionează un automat de bilete, de exemplu, dacă văd că nu te descurci cu el; dacă ţi-a sărit lanţul de la bicicletă te ajută să-l pui înapoi; te lasă în faţă la coadă la supermarket dacă ai puţine produse. Am căzut de două ori cu bicicleta şi de fiecare dată m-au întrebat dacă m-am lovit rău, dacă am nevoie de ceva – plasture, spirt – sau dacă aş vrea să cheme salvarea. N-a fost cazul de nimic din toate astea, dar gestul lor a fost impresionant. La una dintre căzături, şi eu, şi copilul meu am primit îngheţată – dar de la un italian.
Românii, oamenii extremelor
Pe de altă parte, probabil că mulţi dintre ei au idei preconcepute despre români şi despre est-europeni. Cum ne privesc ei, în general?
Apreciază efortul nostru de a le învăţa limba şi de a ne adapta. De fiecare dată spun că ei nu ar reuşi să înveţe atât de bine o limbă străină încât să poată să trăiască în altă ţară. Altfel, cred că ne văd ca pe nişte oameni ai extremelor.
Pe de o parte, sunt românii care apar în secţiunea negativă a ştirilor şi, pe de altă parte, românii care lucrează în agricultură, în construcţii, în sistemul de sănătate şi în IT. Am cunoscut nemţi care au citit cărţi scrise de români, care merg de fiecare dată să vadă filmele româneşti din cadrul festivalurilor, precum şi expoziţiile româneşti de pictură şi sculptură de prin diverse galerii de artă. Îl apreciază foarte mult pe Sergiu Celibidache care a fost timp de 17 ani director muzical al oraşului şi dirijorul Filarmonicii din München.
Dacă mult timp românii au fost atraşi în special de mirajul Spaniei şi Italiei, în ultimii ani mulţi s-au îndreptat spre Germania. Vorbind strict despre zona în care trăiţi, s-ar putea schiţa un profil al românului rezident în Bavaria?
N-aş putea spune. Cred că în Bavaria sunt români de toate vârstele şi din toate categoriile sociale. Cred că românii se adaptează uşor pentru că sunt comunicativi, au spirit de observaţie şi simţul umorului. În afară de câţiva care vizitează periodic secţiile de poliţie, românii sunt cu siguranţă un ajutor, şi nu o problemă pentru societate.
Care sunt calităţile nemţilor, care ne lipsesc nouă? Şi invers, desigur.
Cred ca nemţii au capacitatea de a merge constant într-o direcţie, de a acumula liniar. Noi înaintăm în salturi, sărim peste etape, dar ne mai oprim, ne mai răzgândim, mai dăm şi înapoi. Cred că noi suntem mai plini de viaţă, mai pasionali, mai impulsivi, în timp ce ei sunt mai raţionali, mai calculaţi. Şi, să nu uităm de celebra ordine şi punctualitate germană! Neamţul n-o să plece niciodată de acasă cu 10 minute mai târziu cu gândul că o să recupereze el cumva pe drum. Dimpotrivă, o să se culce seara cu o jumătate de oră mai devreme, ca să se trezească dimineaţa cu o jumătate de oră mai devreme şi să ajungă la timp. Dar nu cred că astea sunt calităţi sau defecte. Cred că sunt, pur şi simplu, nişte caracteristici.
O scriitoare în lumea IT-ului
Nume: Raluca Poenaru
Data şi locul naşterii: 6 iulie 1978, Curtea de Argeş
Studiile şi cariera: În anul 2000 a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti. Apoi, şi-a descoperit interesul pentru finanţe şi marketing, motiv pentru care a început cursurile Facultăţii de Finanţe-Bănci de la ASE, însă nu le-a terminat. S-a specializat în domeniul IT, unde şi activează în prezent.
Pentru puţin timp a fost profesoară de franceză şi a lucrat în PR şi marketing. Este scriitoare, majoritatea lucrărilor sale fiind destinate celor mici. În 2017 a câştigat trofeul Editurii Arthur pentru seria „Pericol“. Trăieşte în: München.
Vă recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
