Profesorul român premiat în filosofia tehnologiei: „Filosofia nu poate ignora profundele provocări pe care le lansează, cu un ritm accelerat, dezvoltările tehnologice”

Vlad Niculescu-Dincă predă şi cercetează în Haga la Institutul pentru Securitate şi Afaceri Globale din cadrul Universităţii Leiden. Şi-a susţinut doctoratul în 2016 la Universitatea din Maastricht, iar în 2017 a primit premiul Early Career Award din partea Societăţii pentru Filosofie şi Tehnologie (Society for Philosophy and Technology) pentru o lucrare derivată din această cercetare.

Vlad Niculescu-Dincă a moştenit pasiunea pentru tehnologie de la părinţii săi, ambii programatori, iar după terminarea liceului a urmat cursurile Facultăţii de Automatică şi Calculatoare din Bucureşti. Ca inginer software, şi-a adus contribuţia la mai multe proiecte, fiind unul dintre autorii primului sistem de internet Banking românesc.

În 2003, a plecat în Olanda, unde a urmat, într-o primă fază, un program de studii post universitare în inginerie software la Universitatea Tehnică din Eindhoven, un oraş al tehnologiei. Tot în „Ţara Lalelor“ şi-a descoperit pasiunea pentru filosifie şi a urmat un master în Filosofia Tehnolgiei, la Twente (Olanda), după care a făcut doctoratul la Maastricht, iar apoi a făcut primul pas spre catedră la Universitatea Erasmus din Rotterdam.

„Adevărul Weekend“: Cum v-aţi autocaracteriza dacă ar fi să vorbiţi despre dumneavoastră: sunteţi un inginer la bază cu preocupări umaniste sau vă consideraţi un umanist pasionat de tehnologie?

Vlad Niculescu-Dincă: E o întrebare la care îmi e din ce în ce mai greu să răspund. Poate la fel de greu cum ne este, iată, să decupăm „tehnologia“ din discuţia noastră. Desigur, strict istoric am pornit ca inginer şi apoi m-am apropiat de filosofia tehnologiei. Dar îmi mai tot mai greu să răspund la o asemenea întrebare pentru că tehnologia şi umanitatea au devenit un melanj complex, un ansamblu socio-tehnic, în care deseori ceea ce pare „pur tehnic“ poate fi încărcat cu profunde implicaţii etice, filosofice, politice şi sociale care invită reflecţie. Ce legătură au algoritmii software cu procesul democratic şi politica? Cine e responsabil când un automobil autonom calcă pe cineva? Ce mai înseamnă viaţă privată în era digitală? Sau, legat de cercetarea mea actuală, cum guvernăm securitatea cibernetică şi dependenţa crescândă a societăţii de infrastructuri digitale? Filosofia nu poate ignora profundele provocări pe care le lansează, cu un ritm accelerat, dezvoltările tehnologice.

Vlad Nicuescu-Dincă a primit în 2017 premiul Early Career Award din partea Societăţii pentru Filosofie şi Tehnologie. FOTO: Arhivă personală

Care a fost traseul dumneavoastră academic, ce anume v-a atras spre tehnologie şi spre filosofie şi cine sunt principalii „vinovaţi“ care v-au stârnit pasiunea spre aceste domenii?

Primii „vinovaţi“ au fost părinţii, ambii programatori, care îmi aduceau acasă vrafuri de cartele perforate cu care mă jucam. Apoi, tot ei mă duceau la institutul de cercetare (ICPE), unde erau printre puţinele locuri unde găseam atunci calculatoare personale. Desigur, asta înseamnă că acolo erau şi jocuri pe calculator, unul dintre motivele pentru care vroiam să stau peste program. 

Pe acest fond, plăcerea pentru programare am căpătat-o în liceu, la „Sfântul Sava“, şi în facultate. Încă din timpul facultăţii am lucrat în mai multe firme de software din Bucureşti. Am participat cu un job de student la informatizarea SNCFR de la acea vreme, instalând împreună cu un coleg sute de sisteme Windows pentru calculatoarele trimise la staţiile din ţară. Apoi, mai serios, unul dintre proiectele frumoase la care am lucrat atunci (2000-2001) într-o echipă fantastică la Softnet a fost unul dintre primele sisteme româneşti de Internet Banking de la vremea aceea.

În 2003, am urmat un program de studii post universitare în inginerie software la Universitatea Tehnică din Eindhoven, un oraş al tehnologiei prin excelenţă. Ce a fost special la acest program a fost abordarea amplă a ceea ce înseamnă un inginer software. A fost locul în care lecturile mele de odinioară din Alvin Toffler despre „şocul viitorului“ apăreau în cursuri povestite de la catedră. A fost un altfel de şoc. Dar care apoi a devenit ceva firesc. Pe lângă metode şi tehnici de programare, algoritmi şi biţi, discutam despre filosofie şi etica ingineriei, despre impactul social şi politic al tehnologiilor, şi despre cât de important este să reflectăm mai larg în procesul de design. Astfel, în paralel cu absolvirea acestui program şi lucrul în industrie s-au intensificat lecturile care au fost însoţite de o serie de discuţii cu mai mulţi profesori de filosofia tehnologiei din Olanda. Deci, ei ar fi următorii „vinovaţi“. La un moment dat, prin 2007, am primit o bursă din partea Universităţii din Twente pentru a urma un master în filosofia tehnologiei şi societăţii. Abordarea în acest program venea în principal din ştiinţele umaniste, în special istorie, filosofie, sociologie, dar şi ştiinţe politice, cu o aplecare spre tehnologie şi problematica inginerească.

Ce înseamnă filosofia tehnologiei

Dacă ar fi să definiţi pe scurt filosofia tehnologiei care ar fi definiţia corectă?

O invitaţie la reflecţie faţă de tehnologie, la curiozitate şi un pic de distanţă interogativă. Într-o cultură tehnologică precum cea contemporană, filosofia tehnologiei propune trei mari categorii de întrebări cu referire la tehnologie: cea ontologică, cea hermeneutică şi cea normativă.
 

Adică, în primul rând, ce este tehnologia, ce sunt aceste entităţi ciudate? De exemplu, cum să ne gândim la un robot autonom? Dar la un algoritm inteligent? Ne raportăm la ele ca la un creion sau la un ciocan? Sunt instrumente, maşini, dispozitive? Ce implicaţii are felul în care le gândim statutul? Este tehnologia doar ştiinţă aplicată sau mai mult de atât? Apoi sunt tehnologiile doar obiecte sau intră şi oamenii în componenţa lor? Este „aparatul de stat“, de exemplu, doar o metaforă sau oamenii funcţionează acolo într-o tehnologie? Deci, tehnologia ca sistem socio-tehnic, în care oameni, artefacte, procese, practici funcţionează într-un ansamblu complex.

Mai sunt apoi întrebări despre cum putem interpretata tehnologia: Cum înţelegem influenţa tehnologiei în societate? Ne determină tehnologia pe noi? Vine ca un tăvălug din afara societăţii şi calcă peste valorile şi normele noastre sociale? Sau noi oamenii o construim, deci noi îi putem influenţa cursul? În fine, întrebări etice şi normative: Cum e bine să dezvoltăm tehnologiile? În numele căror valori şi care e ierarhia lor? Ce valori sunt afectate sau promovate de tehnologii? Cum rezolvăm conflictele de valori? De exemplu, cum construim mijloace de transport dacă ţinem şi la comfort, şi la siguranţă, şi la mediu, şi la portofel? Sau cum reconciliem securitatea cu viaţa privată?  

Când a apărut ca ştiinţă filosofia tehnologiei şi cine sunt „părinţii“ acestei ştiinţe?

Povestea e mai lungă dar, ca să vă faceţi o idee, Societatea pentru Filosofie şi Tehnologie (Society for Philosophy and Technology, www.spt.org), organizaţia internaţională care promovează consideraţiile filosofice despre tehnologie a fost fondată abia în 1976, la mii de ani după fondarea filosofiei.
 

Desigur, încă de la grecii antici există concepţii ale tehnologiei, dar primul filosof care foloseşte expresia „filosofia tehnologiei“ este Ernst Kapp în 1877, în lucrarea „Principii ale unei filosofii a tehnologiei“. El concepe în principal tehnologiile ca proiecţii ale organelor umane. Şi face o serie de paralele între degete şi foarfeci, între pumn şi ciocan, între sistemul nervos şi cablurile electrice, între limbaj şi stările mentale şi între corpul uman în ansamblu şi stat ca formă de organizare a societăţii. Totuşi, ceea ce în istoriografia contemporană este denumită filozofia clasică a tehnologiei apare în secolul XX. Atunci, ideile iluministe de folosire a metodei ştiinţifice şi a raţiunii pentru a cunoaşte şi controla natura încep să prindă contur mai clar. Însă nu întotdeauna cu rezultatele scontate.

Filosofia clasică a tehnologiei apare ca o reacţie la optimismul exagerat al iluminismului, într-o perioadă de industrializare rapidă, de urbanizare accelerată, poluare, raţionalizare a proceselor de muncă şi alienare a fiinţei umane la linia de producţie, de supraveghere masivă şi erodare a intimităţii, disoluţie a comunităţilor şi pierdere a valorilor spirituale, o perioadă de războaie totale şi mărire uriaşă a capacităţilor distructive (Holocaustul, proliferarea nucleară) şi de posibilitate a anihilării totale.

O întreagă panoplie de gânditori (neo-marxişti, existenţialişti, fenomenologi, filosofi creştini) au căutat să reflecteze asupra tehnologiei: Karl Jaspers, Martin Heidegger, Gunther Anders, Herbert Marcuse, Theodor Adorno, Jaques Ellul, Ivan Illich, Hans Jonas, Lewis Mumford, etc. Aceşti gânditori au criticat ideea că tehnologia este neutră si predominant o forţă a binelui. Totodată, au criticat filosofia de control a iluminismului în care deopotrivă omul şi natura au devenit obiecte ale dominării. În loc să ducă la îmbunătăţirea vieţii, deseori tehnologia sărăceşte calitatea vieţii (teza alienării). Una din tezele filosofiei clasice a tehnologiei este că mai degrabă decât a-şi controla soarta, umanitatea a pierdut efectiv controlul dezvoltării tehnologice, din cauză că tehnologia îşi urmăreşte o logică internă de dezvoltare care ignoră considerente sociale, etice şi politice (Ellul).

Totuşi, în ultima decadă a secolului trecut şi mai ales în secolul XXI, filosofia contemporană a tehnologiei s-a distanţat de imaginea preponderent negativă a filosofiei clasice a tehnologiei, văzută ca prea esenţialistă, prea abstractă şi prea deterministă. Fără a-i lua meritele, caracterizarea Tehnologiei cu „T“ mare nu înlesneşte prea multe propuneri constructive pentru viitor. Turnura empirică, cum a fost numită, a venit ca o nevoie de a studia impactul concret, pozitiv sau negativ, al fiecărei tehnologii. Contribuţii importante la filosofia contemporană a tehnologiei a adus şi domeniului istoriei tehnologiei şi studiilor sociologice despre ştiinţă şi tehnologie (STS). Figuri importante ale acestei turnuri: Andrew Feenberg, Bruno Latour, Madeleine Akrich, John Law, Anne Marie Mol, Helen Nissenbaum, Wiebe Bijker, Don Ihde, etc. Ei au reuşit să producă o schimbare de paradigmă în felul în care înţelegem relaţia tehnologie-societate. Adică, preluând lecţia clasicilor care au arătat că tehnologia nu e neutră, dar încercând să nu cadă în determinism sau fatalism tehnologic. Noua paradigmă – în care înţelegem relaţia între societate şi tehnologie ca una de influenţare reciprocă şi mediere – ne lasă loc de acţiune dar vede şi ce impact (pozitiv sau negativ) poate avea fiecare tehnologie sau proiect de cercetare.
 

Chiar aşa, cum rezolvă filosofia tehnologiei eventualele conflicte de valori între cei care susţin dezvoltarea tehnologiei cu orice preţ şi cei care consideră că obligatoriu trebuie să existe anumite limite peste care nu se poate trece?

Un exemplu al unor astfel de abordări sunt metodologiile Value Sensitive Design (Design Sensibil la Valori). Ideea centrală este că în loc să rămânem în false dihotomii (protecţia mediului vs. economie, securitate vs. viaţa privată, integritate vs. drepturi), abordarea VSD propune o rezolvare win-win, în care ambele valori sunt respectate. Ca o ilustrare a VSD, ideea de Privacy-by-Design, care iată şi-a găsit locul şi în noul Reglement General de Protecţie a Datelor, promovează ieşirea din dihotomia securitate vs. viaţa privată. Avem nevoie de amândouă. Adică atunci când se dezvoltă o tehnologie care facilitează practici de securitate putem să îi facem designul astfel încât să protejăm şi viaţa privată, de exemplu, folosind tehnici de criptare, access control, proceduri şi reguli organizaţionale, etc.

Cât de importantă e filosofia tehnologiei în România

Cât de mult ţin cont marile corporaţii de opiniile şi de recomandările specialiştilor în filosofia tehnologiei?

În ultimii ani vedem o influenţă crescândă a ideilor filosofiei tehnologiei în domenii în care tehnologiile joacă un rol important (securitate cibernetică, guvernarea societăţii digitale, biotehnologie, inteligenţă artificială). Filosofi ai tehnologiei sunt invitaţi în paneluri alături de participanţi din mediul guvernamental şi privat. Cadrul legal, iată, include idei venite din acest domeniu. Asta pentru că în general, filosofia contemporană a tehnologiei este caracterizată de o critică constructivă, optimism temperat, informare empirică, concentrată în principal pe studiul practicilor, artefactelor şi tehnologiilor concrete. Pe scurt, filosofia contemporană a tehnologiei însoţeşte tehnologia, dar o şi trage, uneori prieteneşte, alteori zdravăn, de mânecă.

Există şi în România o etică a tehnologiei?

Există departamente de etică aplicată care se procupă şi de problematica tehnologiei. Problema pe care o percep eu este legată de lipsa cercetării de top la care o etică românească a tehnologiei să poată contribui relevant. În Olanda, proiectele de cercetare în etica tehnologiei sunt deseori asociate unor noi cercetări ştiinţifice şi tehnologice. Eticianul sau filosoful tehnologiei îşi suflecă mânecile alături de îngineri şi oameni de ştiinţă şi lucrează cu ei în laborator. Acolo, în acele stadii incipiente, etica şi filosofia poate avea un impact mult mai mare decât atunci când tehnologia este deja răspândită în societate. Totuşi aş spune că este mult loc şi în România de a însoţi etic şi filosofic dezvoltarea tehnologică. Filosofii tehnologiei din România ar trebui invitaţi la orice proiect în care o tehnologie poate afecta ţesutul social sau mediul.

Studenţii din Olanda îşi pot evalua profesorii

Ce anume aţi prelua din învăţământul olandez, dacă mâine vi s-ar cere să reformaţi sistemul din România?

Întrebarea e pur ipotetică. Ar fi prea multe lucruri de analizat şi adaptat pentru scopul acestei discuţii şi sunt în România oameni capabili să facă asta. Aş scoate doar în evidenţă aici ideea de competitivitate, pe câteva paliere.

La fel cum evaluăm noi studenţii şi ei îşi pot evalua aici profesorii şi universităţile. Avem un sistem informatic prin care studenţii au posibilitatea de a oferi feedback (şi pozitiv şi critic) profesorului. În Olanda studenţii sunt invitaţi la mai multă responsabilitate în a-şi da formă educaţiei şi asta îi face mai implicaţi. Desigur, sunt şi comentarii fară substanţă sau hazlii, dar majoritatea sunt valoroase şi asta ne îmbunătăţeşte şi nouă competitivitatea.

Apoi nu există o separare radicală între învăţământ şi cercetare. Profesorul este şi cercetător. Ce facem în cercetare se regăseşte în predare. Mai mult, studenţii sunt implicaţi în cercetare. De aici pot rezulta noi cunoştiinţe şi asta le măreşte competitivitatea pe piaţa muncii.

Totodată, universităţile se străduiesc să atragă profesorii buni cu pachete competitive (nu numai salariale, dar şi de dezvoltare profesională). Asta dă posibilitatea profesorilor să îşi poată canaliza energia oferind maximă atenţie studenţilor.

E co-organizator la şcoala românească de weekend

Închei cu o întrebare poate puţin mai personală. Cum este omul Vlad Niculescu-Dincă atunci când îşi dă jos halatul de cercetător şi costumul de profesor universitar?

Nu prea am timp să dau jos „costumul de profesor” deşi nu port chiar mereu costum. De 6 ani co-organizez o şcoală românească de weekend. În afară de viaţa de familie asta îmi ocupă mai tot timpul liber. Este vorba de un proiect voluntar în care un grup de părinţi şi profesori români încercăm să le oferim copiilor din comunitate posibilitatea de a păstra legătura cu limba şi cultura părinţilor şi bunicilor lor. În acest context am iniţiat şi cursul despre cercetători români în ştiinţă şi tehnologie unde le povestesc copiilor despre câte o personalitate şi apoi ne jucăm la un atelier practic legat de activitatea respectivei personalităţi.

CV:

Nume:Vlad Niculescu-Dincă

Locul şi data naşterii: Bucureşti, 1978

Studile şi cariera:

- Şi-a susţinut doctoratul în 2016 la Universitatea din Maastricht cu o teză despre filosofia supravegherii mediate tehnologic.

- În 2017, a primit premiul Early Career Award din partea Societăţii pentru Filosofie şi Tehnologie (Society for Philosophy and Technology) pentru o lucrare derivată din această cercetare.

-Are o diplomă de master din partea Universităţii Twente din Olanda în filosofia ştiinţei, tehnologiei şi societăţii, a absolvit un program al Universităţii Tehnice din Eindhoven (PDEng), precum şi Facultatea de Automatică şi Calculatoare din Bucureşti.

Locuieşte: în Haga, Olanda