Anca Cherecheş antrenează lotul naţional paralimpic de tenis de masă

Anca Cherecheş a ales să se îndrepte spre sportul paralimpic după încheierea carierei sportive, reuşind să ducă tinerii cu dizabilităţi spre înalta performanţă.

Clujeanca Anca Cherecheş a dobândit pe lângă calităţile necesare unui antrenor, abilităţi de psiholog sau terapeut. Şi asta, pentru a reuşi să schimbe existenţa unor tineri, pentru care viaţa nu mai avea sens. Fostă sportivă de performanţă, campionă naţională la tenis de masă în numeroase rânduri în anii `90, Anca Cherecheş a ales să se îndrepte spre antrenorat. În 2002, a primit o propunere pe care a considerat-o o provocare, aceea de a iniţia şi a duce spre performanţă sportivă tinerii cu dizabilităţi, care frecventau Centrul Lamont, al căruit director sportiv este.

S-a îndreptat spre sportul paralimpic

„Ştiam despre ce e vorba ca antrenor, dar nu am mai lucrat cu persoane cu dizabilităţi. Nu ştiam la ce să mă alştept”, îşi aminteşte clujeanca. Primele antrenamente au fost istovitoare. Majoritatea dintre tinerii care se doreau sportivi aveau, potrivit lui Cherecheş, probleme grave de motricitate, dar şi o lipsă de încredere în propriile forţe. „Lucram pe rând cu fiecare în parte. Am luat practic totul de la zero. Mi-a fost extrem de dificil să le înţeleg fiecăruia dizabilitatea fizică. La început abia reuşeau să ajungă la mingi. Trebuie să ai o răbdare de fier. În facultate nu te învaţă nimeni lucrurile astea”, a declarat Anca Cherecheş. În doar doi ani, rezultatele muncii sale au dat roade, astfel că Centrul Lamont a dat şi primii campioni naţionali, performanţe care au recomandat-o pe clujeancă să antreneze începând cu 2006 lotul naţional paralimpic de tenis de masă.

Performanţe pe bandă rulantă

Centrul al cărui director sportiv este dă 80% din campionii naţionali ai României, câţiva dintre tenismeni fiind în acest moment în topul celor mai buni 30 din lume. Pentru a ajunge la asemenea performanţe, în sportul paralimpic ai nevoie de cunoştinţe elementare despre psihologie, crede Anca Cherecheş: „Dacă nu au cunoştinţe psihologie, nu poţi face nimic. Trebuie să ştii cum să-i motivezi, sunt unii mai puţini deschişi să încerce să-şi depăşească limitele. I-am impulsionat de multe ori, iar dacă nu puteau nicicum să facă ce le cer, coboram ştacheta, însă nu renunţam”.
„Este o muncă grea, dar extrem de frumoasă“

Pe ceilalţi sportivi care fac parte din lotul naţional, care provin de la alte cluburi sportive din ţară, îi întâlneşte doar la competiţiile sportive. Din lipsă de fonduri, lotul naţional paralimpic de tenis de masă nu are parte de cantonamente, chiar dacă, cel puţin o săptămână de cantonament ar spori consistent şansele României la rezultate notabile la nivel internaţional. „Nu regret deloc că am ales să mă îndrept spre sportul paralimpic. Este o muncă grea, dar extrem de frumoasă. Faptul că sportivii mei au ajuns în primii zece în Europa, mă motivează să merg mai departe. Performanţa are aceeaşi valoare indiferent de cine o realizează”, a conchis Anca Cherecheş.


Întrebări şi răspunsuri.

Au fost momente când ai dorit să renunţi?
Chiar la început. Nu erau deloc uniţi. Ţin minte că am mers în ţară la o competiţie, singură cu 20 de sportivi şi erau extrem de individualişti. Nu îi interesa de ceilalţi. Se interesau doar de ei. Eu eram cu toate, cu bagajele, încercam să-i ajut pe fiecare, să coboare din tren, dar am cedat. Am ţinut o şedinţă, iar ulterior au înţeles că trebuie să fim o echipă.

În ce măsură îi ajută sportul pe cei care au dizabilităţi fizice?
Este şi un program de recuperare, dar şi unul de integrare. Îi ajută să aibă, în timp, o mobilitate la care nici nu sperau. Mulţi dintre ei dacă au un accident, nu mai vor să iasă din casă, vor să moară. Prin sport altfel privesc viaţa, nu mai depind atât de mult de alte persoane.

Ce-i place: Sportul reprezintă o mare parte din viaţa mea. E ca şi un microb. Nu ratez nicio competiţie sportivă importantă. Sunt şi o admiratoare a clubului CFR Cluj. E mare lucru să ajungi, ca echipă de provincie la asemenea performanţe.

Ce nu-i place: Nu-mi place modul cum sunt privite persoanele cu dizabilităţi în România. Sunt privite ca nişte ciudăţenii. I-aş ruga pe cei care fac asta să se pună în pielea lor o singură zi. Eu am facut-o. M-am pus în cărucior. A fost îngrozitor. Atunci vor judeca altfel, îi asigur.