Psihiatru, despre cazul de tortură cu poliţişti implicaţi: Victimele rămân şi bătute, şi cu „banii luaţi“
0
Psihiatrul Gabriel Diaconu a explicat într-o postare pe pagina de socializare ce înseamnă termenul tortură şi cum îşi dau seama autorităţile dacă în cazul poliţiştilor din Bucureşti a fost vorba despre acest lucru.
Reamintim faptul că 8 din cei 9 poliţişti din Bucureşti au fost reţinuţi pentru sechestrare şi tortură după ce două persoane le-au reproşat că nu poartă mască. Medicul Gabriel Diaconu spune că termenul folosit este unul pretenţios, pentru care nu există o jurisprudenţă naţională în care să fi fost judecate cazuri de tortură. Acesta este şi argumentul pentru care nu există probatoriu.
Redăm integral postarea medicului psihiatru:
Cum ştim că este tortură în cazul poliţiştilor anchetaţi la Bucureşti?
Sau proprietatea termenilor în limbaj medico-legal.
Vocabularul suferinţei pe care o fiinţă poate s-o sufere la mâna alteia este întrucâtva divers.
Oamenii folosesc cuvinte a căror noimă o intuiesc la nivel de folclor. Poate fi degradant să stai la coadă la carne. Poate fi umilitor să primeşti somaţii la cutia poştală pentru neplata taxelor.
Şi poate fi tortură să dai un examen oral la bacalaureat.
În limbajul medico-legal, pe de altă parte, aceleaşi cuvinte capătă definiţii care cumva restrâng albia înţelesului termenilor. Tortura, din acest punct de vedere, este un termen reglementat convenţional prin mai multe declaraţii, carte etc, şi care primeşte un paragraf aparte în lege.
Paragraful aparte pe care îl primeşte în lege face trimitere la principiul că, dintre toate crimele abominabile pe care omul le poate comite, acelea care comportă cruzime, sadism, ba mai mult sunt comise şi sub umbrela unei forme de autoritate, merită o consideraţie deosebită.
Ce separă tortura de alte tratamente degradante, crude ori inumane nu este deci, natura cinetică, sau consecinţele nefaste asupra victimei.
Ce separă tortura, aici, este umbrela autorităţii.
Cei care lucrăm în acest domeniu discutăm de foarte mulţi ani termenul ”autoritate”.
Nu suntem foarte mulţi experţi în asta, la nivel planetar. Secţiunea pe care am condus-o în WPA, şi unde continui să fiu membru în Board, avea, la apogeu, undeva la 100 de membri de pe 5 continente. Organizaţiile, comitetele şi ONG-urile care se ocupă cu documentarea cazurilor de tortură – la rândul lor – pot fi numărate cu relativă uşurinţă.
Dar asta nu pentru că tortura n-ar fi răspândită, sau larg răspândită, în societatea umană. Cât pentru că documentarea ei, respectiv calibrarea termenilor încât să se potrivească năzuinţei de-a oferi victimelor justiţie, şi reabilitare, necesită o sobrietate profesională care frecvent lipseşte.
Lipseşte şi pe versantul medical. Şi lipseşte şi pe versantul juridic.
Documentarea unui caz de tortură pleacă dintr-un trunchi comun forensic/ medico-legal/ dar din punct de vedere psihologic, psihiatric, merge într-o zonă de specificitate.
România NU are, la acest moment, după 30 de ani de democraţie, o jurisprudenţă naţională consistentă în care să fi fost judecate cazuri de tortură. De cele mai multe ori, astfel de cazuri ajung să pice în găleata mai puţin spectaculoasă a ”tratamentelor degradante, inumane” etc.
Astfel, dimensiunea complicităţii autorităţii la înfăptuirea violenţei este spălată. Şi este spălată dintr-un reflex istoric. Dar şi pentru că, procedural, lipsesc verigi cruciale pentru instrumentarea unui dosar de tortură. Aici este, de fapt, drama. Lipsa instrumentului procedural.
Pentru trimiterea în judecată a unui caz de presupusă tortură, aşa cum propune comunicatul recent al Parchetului Bucureşti, nu e suficient să invoci cuvântul, sau paragraful din codul penal care îţi indică suspiciunea. Ai nevoie, până la urmă, de acelaşi algoritm ca şi în cazul altor infracţiuni, dublat aici de probatoriul medico-legal care să îţi aprecieze, sistematic, CONSECINŢELE TORTURII.
Urmează din aceasta că ştii când, şi că, este tortură a) dacă a fost implicată autoritate respectiv b) prin lumina consecinţelor specifice.
Iar consecinţele specifice au de-a face cu integritatea umanităţii persoanei. Nu e suficient să pronunţi tortură doar pentru că persoana a fost bătută. Şi nu e suficient să pronunţi tortură doar pentru că persoana a fost umilită. Nu e suficient să pronunţi tortură dacă a fost folosită forţă excesivă, şi nu e suficient să pronunţi tortură doar pentru că persoana s-a simţit torturată, sau ameninţată. E un paradox, dar natura inter-subiectivă a experienţelor cere o abordare dincolo de vocabular, anume acolo unde poţi identifica şi replica fenomenul.
Ce n-a publicat parchetul, sau ce n-a făcut public deocamdată încât oamenii (nu vulgul) să poată înţelege ceva:
1) Consecinţele medicale ale agresiunii. Tortura are urmări specifice pe care un legist le poate documenta minuţios. Natura loviturilor, instrumentele folosite, locul unde a fost administrată violenţă fizică sunt de natură să poată demonstra ulterior, într-o curte de judecată, că dincolo de agresiunea per se făptaşul/ sau făptaşii/ au dorit, sub umbrela autorităţii, să cauzeze suferinţă fizică excesivă sau manifestă, respectiv umilinţă. Aici ai o literatură bogată forensică, una care ţine de macabru, dar care este destul de consistentă.
Parchetul propune că una dintre victime n-a fost ”doar” bătută (sic!) dar şi maltratată în sensul loviturilor aplicate la tălpi şi încheieturile mâinilor victimei. Nu e foarte clar însă dacă ele au fost documentate sau sunt doar declaraţii ale acesteia. Şi nu este foarte clar dacă există un document (să sperăm că există) care să conţină o analiză concludentă medicală a naturii acestor leziuni.
2) Consecinţele psihologice şi sociale ale agresiunii. Şi aici, tortura are urmări specifice, pe care un psihiatru expert în tortură, un psiholog format în psihotraumă, folosind un algoritm (Protocolul Istanbul) le poate documenta astfel încât mai târziu, în cadrul procesului, analiza amănunţită să stabilească, dincolo de orice bănuială rezonabilă, că a) tortura a avut loc respectiv b) făptaşii au comis acest act c) victimei care are dreptul la justiţie şi reabilitatere.
Marele pericol, un pericol tipic democraţiilor slabe din care face parte şi România, este deci folosirea ubicuă, aproximativă şi mai degrabă literară a cuvântului ”tortură”. În drept, un cuvânt slab argumentat, şi pentru care nu există probatoriu, NU există.
Pentru că pe cât de libertin îl folosim, pe atât de slab este mecanismul juridic prin care îl probăm. Şi de această dată, este foarte posibil că persoanele care au fost reţinute (oameni în uniformă!) vor beneficia de apărare care să observe lacunele de mai sus, şi în cele din urmă actul de justiţie va fi viciat în demersul lui, altfel onest.
După faza penală, fie natura ei transparentă ori ba, condamnarea torturii rămâne la nivelul punitiv (pedeapsă cu închisoare etc), dar nu-şi va împlini dezideratul reabilitativ.
Drept urmare victimele rămân şi bătute, şi cu ”banii luaţi”.
Iar aici statul, prin puterea lui judecătorească, va contribui la re-traumatizarea lor. Pentru că mai târziu, în speţa civilă (acordare de despăgubiri, daune etc), evaluarea sistematică a cuantei acestor despăgubiri NU se poate face fără o analiză exhaustivă.
Am scris pe larg despre asta într-un manual european de bune practici, câţiva ani în urmă, împreună cu cei de la Pro Refugiu.
Fără evaluarea sistematică a consecinţelor torturii, fără documentarea lor temeinică medico-legală, psihiatrică, inclusiv din perspective economiei forensice, NU poţi motiva cuanta de daune pe care o ceri mai apoi făptaşilor.
Să ceri sute de mii, milioane de Euro etc este tipic jurisprudenţei româneşti. Sunt ”bani de hârtie”, iar instanţele nu au o practică unitară în acordarea de despăgubiri. Vechiul aforism că ”justiţia este despre dreptate în primele două zile, după care este despre bani” se aplică şi aici, cu menţiunea că poate dura ani, sau zeci de ani, până victima intră în posesia acestor despăgubiri.
Pentru că, dacă este tortură, deci dacă fapta a fost săvârşită sub umbrela AUTORITĂŢII, înseamnă că autoritatea este complice şi trebuie acţionată în solidar. Dacă făptaşii erau oameni în uniformă, înseamnă că cine va plăti despăgubirile este POLIŢIA, solidar cu poliţiştii.
Or asta, în România, rareori (dacă vreodată) se întâmplă. Este aceeaşi situaţie cu pacienţii victimă de rele tratamente în spitale, spre exemplu (altă formă de tortură ne-documentată) sau în centre rezidenţiale. Este aceeaşi situaţie cu persoanele aflate în detenţie, sau care execută pedepse în penitenciar. Şi este aceeaşi situaţie cu tratamentul profund discriminatoriu al anumitor minorităţi sociale, culturale ori sexuale. Fără o definiţie clară a AUTORITĂŢII, nu poţi avea tortură, deci nu poţi avea redres şi reabilitare.
Autoritatea poliţienească, zilele acestea, face o figură foarte ruşinoasă. Ieşirea din ruşine nu se poate face decât cu o muncă, un travaliu de, şi spre, recăpătarea încrederii populaţiei. Sunt atâţia oameni în uniformă care nu se angajează în tortură. Şi sunt atâţia oameni, procurori şi judecători, avocaţi şi jurişti, care deplâng lipsa mecanismelor legale care să le permită instrumentarea corectă a acestor cazuri.
Ultima autoritate, aici, şi cea cu cele mai multe păcate, este legiuitorul, respectiv politicul, care au permis torturii să existe, şi să persiste, prin vlăguinţă şi indiferenţă, pentru care încă există impunitate. O lume bolnavă, în care doi tineri pot fi sechestraţi, bătuţi, umiliţi, este acea lume unde conducătorii ţării se uită de sus fără să priceapă, darămite să înţeleagă, ce se întâmplă jos.
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
