Carol Davila, doctorul genial măcinat de suferinţe. Ce greşeală fatală i-a ucis soţia, ce boli l-au chinuit
0Necazurile s-au ţinut lanţ de Carol Davila, părintele medicinei româneşti. El însuşi chinuit de suferinţe fizice, genialul medic a trăit drama pierderii celei de-a doua soţii dintre eroare medicală. Ea a murit otrăvită cu stricnină, chiar în timpul unei conferinţe a soţului său.
Confuzia a fost făcută de un ucenic al lui Carol Davila care i-a dat soţiei sale stricnină în loc de chinină.
„Braţul meu drept e în aceeaşi stare, adică foarte anchilozat, ceea ce nu mă împiedică să sufăr atroce la variaţiile atmosferice. Bineînţeles că nu mai pot face chirurgie, această coardă, sursă de venit, mi-a fost smulsă din arc. Mănânc cu mâna stângă, nu pot să mă îmbrac singur şi chiar pentru scris am nevoie de un mic pupitru aşezat pe genunchi. Dar acestea sunt mici neajunsuri, aşa că adaug o mică vanitate, fără importanţă în sine: tocmai am fost decorat cu Ordinul de Medgidia ca recunoştinţă pentru serviciile aduse armatei turce în timpul epidemiei de holeră din perioada prezenţei lui Omar-paşa", spunea Carol Davila într-o scrisoare trimisă de la Bucureşti mamei sale, în septembrie 1855.
Carol Davila a murit pe 24 august 1884, la vârsta de 56 de ani. Se spune că celebrul medic şi-a urmărit singur progresul bolii, şi-a luat pulsul şi-a administrat medicamente, şi-a monitorizat starea de sănătate până în ultimul ceas. ”S-a sfârsit... Plec pentru marea călătorie!” au fost ultime cuvinte ale lui Davila din ziua decesului.
Fondatorul Facultăţii de Medicină şi Farmacie Bucureşti
Cu toţii am auzit măcar o dată de prestigioasa Universitate de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, dar câţi dintre noi ştiu oare cine a fost Carol Davila şi care este moştenirea lăsată de către medic poporului român. Profesor doctor Carol Davila (Carlos Antonio Francesco d’Avila) a contribuit în mod semnificativ şi decisiv la progresul societăţii româneşti, a fost fondatorul mai multor instituţii şi s-a pus întotdeauna în slujba pacientului. Davila s-a născut pe 8 aprilie 1828 în Avila, Italia, iar potrivit unor surse ar fi fost fiul muzicianului Franz Liszt şi al Contesei d’Agoult, se arată în lucrarea Aspecte inedite din viaţa şi activitatea lui Carol Davila, publicată în Viaţa Medicală.
A început ca asistent de farmacie
Primii 10 ani de viaţă îi petrece în Frankfurt, Germania, apoi se mută în Limoges, Franţa, şi începe să studieze limba franceză. Între 1843 şi 1845 ajunge în Nantes şi lucrează în farmacia lui Leon le Sant ca asistent de farmacie. Acesta este momentul când începe să îndrăgească farmacia şi mai târziu chiar să inventeze tinctura Davila (tinctura anticolerină) – o tinctură ce conţinea ulei de mentă, rubarbă, tinctură de scorţişoară şi tinctură de opiu, cu efect benefic în reducerea stărilor de vomă în holeră.
Drumul către România
După absolvirea liceului a urmat Şcoala Preparatoare de Medicină şi Farmacie, apoi s-a pregătit la Facultatea de Medicină din Paris, pe care a absolvit-o în 1853. A ajuns în Ţara Românească pe 13 martie 1853, fiind invitat de către Barbu Ştirbei la recomandarea decanului Facultăţii de Medicină din Paris să organizeze serviciul sanitar al armatei, şi nu a mai plecat. I-a uimit pe conducători încă de la început. A primit o locuinţă modestă pe cheiul Dâmboviţei, iar din cauza umezelii a făcut reumatism şi a avut probleme la cotul drept, tocmai de aceea mâna dreaptă o ţinea adesea la spate.
Abilităţi de organizare
A conceput un sistem medical funcţional datorită abilităţilor de organizare a serviciilor militare şi civile. A fost numit şeful Spitalului Oştirii „Mihai Vodă”, unde a introdus disciplina şi simţul responsabilităţii, noi modalităţi de tratament (transfuzia de sânge) şi vaccinarea împotriva variolei. A fost ridicat la rangul de general de către Alexandru Ioan Cuza, iar în 1862 a fost numit Şeful Serviciului Sanitar al Ţării Unificate (echivalent cu funcţia de Ministru al Sănătăţii).
Una dintre cele mai mari reuşite ale sale este reorganizarea şi edificarea educaţiei medicale româneşti. A propus şi a transformat Mica Şcoală de Chirurgie în Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie în 1857, care în 1869 a devenit Facultatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. S-a preocupat de medicina internă, de epidemiologie, ortopedie şi intervenţiile chirurgicale abdominale, a introdus tratamentele moderne, precum şi testele de laborator.
Primul laborator de analize medicale
A creat în cadrul Spitalului Militar Central primul laborator de analize, a contribuit la apariţia primului jurnal medical românesc – Romanian Pharmacopoeia – şi a fondat Crucea Roşie în România. A introdus, la fel ca în Franţa, examenul de admitere şi de absolvire şi obligativitatea lucrării de doctorat. De asemenea, a contribuit la crearea Grădinii Botanice din Bucureşti, cu 3 scopuri: de învăţare, relaxare şi ca resursă pentru substanţele farmaceutice.
În 1856, Davila îi scria doctorului Guépin despre şcoala de medicină şi chimie pe care a înfiinţat-o la Bucureşti:
„În sfera mea de activitate, am făcut tot ceea ce era posibil. M-am dedicat acestei opere cu devotamentul unui om care are convingerea că îndeplineşte o misiune. Dragă tutore, puteţi fi mulţumit de pupilul dumneavoastră; am făcut o operă folositoare unei naţiuni întregi.“
S-a îmbolnăvit de holeră şi a vindecat bolnavii de tifos
Davila nu-şi menaja nici forţele, nici sănătatea. În 1864, se îmbolnăveşte de holeră, în timp ce se lupta cu epidemia la Brăila, şi de tifos, în timp ce îngrijea ocnaşii din Telega. La Bucureşti, Parlamentul îi acordă în unanimitate naturalizarea. În 1869, fondează Societatea de hidrologie şi transformă şcoala de medicină într-o facultate ale cărei diplome sunt recunoscute de guvernul francez. În 1870, când izbucneşte războiul, se refugiază în Franţa, în fruntea unei misiuni sanitare formate din medici români. Făcut prizonier, profită de asta pentru a-i îngriji pe bolnavii de tifos. Atins de dizenterie, se întoarce în România.
După însănătoşire, modernizează şi perfecţionează serviciile sanitare militare şi determină guvernul român să adere la convenţia de la Geneva. În timpul Războiului de Independenţă, valoarea şi curajul său îi atrag admiraţia din partea tuturor, dar mai ales a medicilor ruşi şi a ţarului Alexandru II. Prinţul Carol exprimă recunoştinţa sa şi a poporului, iar Franţa îi acordă titlul de comandor al Legiunii de onoare, în 1882. Activitatea sa din România a fost inspirată din cea a doctorului Guépin: pusese în practică lecţiile primului său profesor. Dacă nu a fost fiul său după trup, a fost cu adevărat după spirit, notează gen.bg.(r) prof.dr. Vasile Ciuchi în articolul publicat în Viaţa medicală.
Vă mai recomandăm şi:
Surse. Orban pregăteşte remanierea de toamnă în Guvern. Ce miniştri pleacă
Se încarcă comentariile...
