Cum s-a schimbat viaţa de cuplu după emanciparea femeii: „Foarte puţine mai acceptă subordonarea totală faţă de bărbaţi“

FOTO: nbcnews.com

Emanciparea femeii a reprezentat motorul schimbării structurii de rol conjugal. Procesul a fost iniţiat de mişcarea feministă şi viza modificarea mentalităţilor şi comportamentelor actorilor sociali în ceea ce priveşte diferenţele de gen dintre cele două sexe.

„Scopul urmărit era egalitatea femeii cu bărbatul. Femeia supusă, fără ambiţii, asociată familiei tradiţionale, este azi din ce în ce mai puţin prezentă în statistici. Foarte puţine femei mai acceptă subordonarea totală faţă de bărbat, toleranţa excesivă şi dependenţa material-afectivă. Conştientizarea ideii potrivit căreia femeile pot decide singure cum îşi direcţionează viaţa, cariera şi relaţia de parteneriat au generat eliminarea discriminării în cariera profesională şi au permis accesul femeii la ocuparea unor funcţii publice. Era cursul firesc al evoluţiei societăţii şi pasul care a marcat începutul destrămării familiei tradiţionale”, ne spune lector universitar doctor Onelia Pescaru, din cadrul Universităţii „Transilvania” Braşov..

Protestul viril

Este o contrareacţie la feminism. Termenul îi aparţine lui Adler şi în linii mari se reduce la constatarea unui fenomen social în care masculinul este valorizat pozitiv, iar femininul negativ.

Există şi la Freud noţiunea apropiată, „invidia de penis”, termen prin care Freud desemna atât o orientare spre masculinitate, cât şi cauza strict biologică a acestei orientări, legată de diferenţa anatomică între sexe.
Adler accentuează însă aspectul cultural, ceea ce aduce modificări importante în sensul că, orientarea spre masculinitate nu mai este legată de ceva biologic ci poate fi imprimată încă de la naştere prin aşteptările părinţilor faţă de sexul viitorului copil. Preferinţa care se acordă în multe familii în mod tradiţional băieţilor, are ca efect apariţia protestului viril la fetiţe. Apariţia mişcării feministe a ridicat o serie de întrebări referitoare la protestul viril.

„Concluzia a fost aceea că, în măsura în care aceste mişcări nu pledează pentru împlinirea calităţilor feminine, ci pentru dreptul femeii de a fi bărbat, în final apare un efect exact contrar celui declarat. Adică acela de a contibui la considerarea masculinului ca valoare supremă”, precizează Onelia Pescaru.

Erorile feminismului

Mai mult confuzie, mai puţine drepturi! „Femeia a învăţat să lupte pentru un statut egalitar, nu cu propriile arme, ci cu armele sexului opus... Sacrificarea propriei feminităţi are la bază o mare eroare. Femeile pornesc de la premisa că devin egalele bărbaţilor, comportându-se masculin şi nicidecum impunându-şi, păstrân- du-şi sau dezvoltându-şi feminitatea ”, ne spun I. Mitrofan şi C. Ciupercă în „Psihologia relaţiilor dintre sexe”(1997).

Este eroarea care pune la îndoială scopul stabilit la începuturile mişcării feministe, acela de a obţine drepturi pentru femei. Feminismul a adus confuzie în asumarea sex-rolurilor sociale Încercând schimbarea vieţii de zi cu zi, legate de participarea bărbaţilor la treburile casnice sau a femeilor la luarea deciziilor importante, a generat conflicte.
Pe măsură ce femeia a început să refuze rolul tradiţional şi să adopte caracteristici specifice sexului masculin, femeia docilă a fost înlocuită de ceea ce specialiştii au numit “femeia izolată “ şi “femeia agresivă“, precizează specialistul de la Universitatewa „Transilvania”.

„Femeia izolată” doreşte în permanenţă să demonstreze că este superioară partenerului şi are dificultăţi mari în a se împlini într-o viaţă de cuplu. Dacă intră în asemenea relaţii , acestea au şanse maxime de dizolvare. Consideră iubirea şi fericirea nişte utopii şi ignoră faptul că şi bărbatul are aşteptări de la relaţia de parteneriat. Nu vrea să accepte compromisuri deoarece consideră că acestea ar fi un semn de slăbiciune şi de dependenţă. În schimb, pretinde partenerului să o accepte şi să o înţeleagă aşa cum este. De asemenea, ocupaţiile preferate ale acestor femei sunt cele rezervate tradiţional bărbaţilor.

„Femeia agresivă” este mult mai deschisă la compromisuri şi dialog decât precedenta. Ea îşi îndeplineşte rolul mai mult din obligaţie decât din convingere şi încearcă mereu să schimbe ceva. În acest sens se află într-un soi de luptă cu ea însăşi şi cu ceilalţi. Conflictele şi divergenţele de opinie pot avea intensităţi ridicate, dar se pot rezolva şi amiabil. Ele sunt expresia unor frustrări interioare ale femeii, materializate în revolte şi revendicări, care pot fi sau nu soluţionate. Totuşi, femeia “agresivă” valorizează mai mult relaţia de cuplu decât ambiţiile feministe, de aceea cuplul are mai puţine şanse de dizolvare decât în cazul în care există femeia “izolată”.

Sindromul” Cenuşăreasa”. Dependenţă şi co-dependenţă

„Dacă sunt ataşat de altă persoană, astfel încât să nu pot sta pe picioarele mele, această persoană poate fi un salvator, dar relaţia nu este una de iubire. Abilitatea de a fi singur este condiţia abilităţii de a iubi. ”- Erich Fromm.
Psihologul Colette Dowling a fost cea care a folosit acest termen în legătură cu o anumită particularitate legată de sufletul femeilor.

Potrivit acesteia, unele femei au în inconştientul lor o frică de a fi independente, ele transformând această frică în nevoia puternică de fi în grija cuiva. În anumite limite, dependenţa de o anumită persoană este normală, în condiţiile în care este echilibrată cu autonomia psihologică, adică cu maturitatea. Lipsa de autonomie sau autonomia scăzută sunt, la polul opus, asociate cu lipsa de maturitate, în timp ce autonomia exagerată este asociată cu tulburările de personalitate.

Psihologul Aurora Liiceanu ( „Rendez – vous cu lumea”) descrie femeia foarte dependentă ca fiind în general manipulatoare, cu un comportament lipsit de responsabilitate şi adeseori foarte vicleană. Ea mimează neajutora- rea, arată că este incapabilă de a decide singură, se lasă în grija partenerului, dezvoltându-i acestuia vinovăţia pentru lipsa constantă de grijă. Este „aeriană”, nu ştie nimic din administraţia vieţii, nici ce plăţi trebuie făcute, nici unde , deci partenerul nu poate în nici un fel să o lase singură. În general nu are proiecte personale, susţine că nu poate sta singură, trăieşte doar prin fuziune cu alţii şi este foarte posesivă.

Viaţa acestei femei este organizată de altcineva, pentru că solicită mereu ajutor. O dependentă face pereche cu un co-dependent, pe care îl controlează şi îl manipulează în permanenţă , angrenând un evantai larg de reproşuri, făcându-l însă se simtă răspunzător pentru viaţa ei.

Totuşi, este important de precizat faptul că deşi pare mereu supusă, în aşteptarea ordinelor şi hotărârilor bărbatului, femeia dependentă are un foarte dezvoltat simţ al controlului şi simte imediat pericolul abandonării sau neglijării rolului de protecţie şi responsabilitate al partenerului, moment în care poate deveni agresivă, cerându-şi drepturile, ameninţând şi cerând socoteală celui care e gata să îşi abandoneze misiunea de salvator.

Profilul psihologic al partenerului co-dependent este şi el foarte complex: sens exagerat al responsabilităţii faţă de viaţa cuiva şi o confuzie pronunţată între milă şi iubire. Este flatat de rolul lui de salvator, de puterea de a învinge greutăţile vieţii, de faptul că este nevoie de el, se învinovăţeşte cu uşurinţă când persoana dependentă reproşează şi plânge, deşi relaţia cu persoana dependentă este deseori superficială, rutinată şi lipsită de intimitate. Vrea stabilitate şi se teme de schimbare şi haos, trăind cu ideea că „ aşa i-a fost dat ”.

Relaţia dintre dependentă şi co-dependent este greu de definit, pentru că multe procese se petrec în subconştient, unde se exploatează subtil nevoile fiecăruia şi se activează valorile preluate în copilărie şi în adolescenţă, din familie, la fiecare dintre cei doi.

Strategiile noastre de viaţă depind fundamental de ceea ce am văzut şi ni s-a spus în perioada în care personalitatea era în formare. Cultura şi valorile mediului în care ne formăm lasă urme adânci.

Comportamentul femeilor contemporane în legătură cu căsătoria

Când discutăm despre statutul căsniciei în zilele noastre e util să ţinem cont şi de comportamenul şi atitudinile tinerelor femei. Cum arată comportamentul marital al femeilor contemporane? Un lucru e cert: se căsătoresc mai târziu decât pe vremuri. Media de vârstă pentru o femeie care se căsătoreşte este azi de 25 ani, comparativ cu 20 ani, cât era aceasta în 1960. Cele ce se căsătoresc în prezent e foarte puţin probabil să mai fie virgine, aşa cum erau cele de acum câteva decenii. Cele mai multe dintre ele convieţuiesc cu un partener înainte de căsătorie, acesta nefiind întotdeauna viitorul lor soţ; altele (un număr semnificativ) au un copil în afara căsătoriei. Cele ce decid să devină mame singure din start e puţin probabil să se mai căsătorească vreodată.

Comparativ cu bărbaţii, femeile de astăzi sunt mai puţin entuziasmate de mariaj. Acest pesimism crescut este întâlnit, în special, la adolescente. Pentru elevele de liceu care se aşteaptă să se căsătorească credinţa că mariajul lor va dura toată viaţă a scăzut în ultimele două decenii, în timp ce băieţii din aceeaşi categorie au un optimism uşor mai ridicat.

Fetele sunt mult mai tolerante la ideea de a naşte fără a fi căsătorite. Ele îi întrec astfel pe băieţii de vârsta lor în a accepta acest fapt în prezent . O schimbare notabilă faţă de trecut, când adolescentele erau mai puţin tolerante decât băieţii la asemenea fenomene. Lipsa de entuziasm pentru căsnicie nu înseamnă lipsă de interes în a avea un soţ. Dar pesimismul lor crescut poate reflecta două realităţi conver- gente.

Independenţa economică

A devenit din ce în ce mai evidentă. Femeile sunt mai bine educate decât în trecut şi au şanse mai mari de a obţine o slujbă, astfel încât ele nu mai sunt dependente de căsătoria- parteneriat economic. Astfel, e mai puţin probabil ca ele să se „cantoneze” într-un mariaj dificil, menţinut doar de o necesitate pur economică şi e mult mai sigur că vor pleca atunci când trăiesc experienţe nefericite în căsnicie. Având propriul salariu, ele se aşteaptă şi la o diviziune a muncii mai echitabilă – nu întotdeauna egal dar, oricum, o împărţire mai corectă a sarcinilor în gospodărie.
Posibilitatea realizării unui venit propriu în momentul în care implicarea femeii în sfera publică a devenit concretă a adus acesteia un sentiment de siguranţă, linişte şi confort. Diferenţele între rolurile asumate în familiile cu dublă carieră, comparativ cu cele exercitate în familiile în care doar bărbatul aduce un venit în casă sunt enorme. În condiţiile în care ambii parteneri lucrează, prestigiul şi stima de sine a femeii cresc, iar venitul pe care îl realizează îi conferă dreptul la decizie.

Această „victorie” are influenţe importante în negocierierea rolurilor asumate de cei doi membri ai cuplului. Bărbatul ajunge să preia o serie de activităţi, pe care le îndeplinea doar femeia altădată. În acelaşi timp, faptul că femeia lucrează, îi limitează posibilităţile fizice de a face faţă îndatoririlor tradiţionale, astfel încât este nevoită să împartă sarcinile domestice cu bărbatul.

De asemenea în condiţiile unui confort material ridicat, presupus de dubla carieră, se justifică renunţarea de către femeie la unele activităţi care sunt preluate fie de alte persoane (menajere, bone etc), fie de reţeaua serviciilor publice sau private (spălătorii, fast-food-uri, firme de catering). Deci, independenţa economică a femeii asigură acesteia o autoritate şi o putere sporită în cadrul cuplului şi îi permite să îşi caute intimitatea personală, conjugală şi familială de pe aceleaşi poziţii cu bărbatul.