Amintirile dureroase ale unui veteran. Cum i-a schimbat războiul percepţia asupra vieţii chiar şi după mai bine de 70 de ani
0Petru Tămăşan, la 98 de ani, pare doar un bătrânel gârbovit, nimic pe faţa lui nu pare să spună povestea incredibilă de viaţă pe care o are. Veteran de război, bunicul mai are doar doi ani până la centenar. Nu are regrete, iar când începe să povestească e uşor de constatat că nici într-o sută de ani nu i-a dispărut curajul de a se lua cu viaţa de piept.
Pe nea Petre l-am găsit răsfoind un ziar, pe veranda casei sale din Baia Mare, într-o zi de toamnă blândă. Îi place să fie la curent cu noutăţile, în ciuda vârstei înaintate. Îi place să fie activ şi nu acceptă să renunţe la obiceiurile sale zilnice, chiar dacă picioarele nu îl mai ascultă întotdeauna. E veteran de război, a luptat în al doilea Război Mondial, iar poveştile lui de pe front pot constitui cu uşurinţă subiectul unui film bun.
Viaţa pe front, războiul, l-a făcut să vadă viaţa altfel, chiar dacă, spune el, nu i-a fost niciodată frică de moarte. În mod ciudat, ceea ce l-a făcut să nu se gândească la moarte a fost un cântec pe care bunica sa îl fredona în momentele grele şi care se referă la vremelnicia omului pe pământ. ”Nu m-am temut de moarte niciodată, acolo. Nici acuma nu mă tem, acasă. Nu m-o interesat, fiindcă, de copil - am avut o bunică ce avea 99 de ani şi avea ea un cântec: ce-i omul pe pământ... Şi cu gândul ăla m-am dus. Că omul e o fiinţă care trebuie să trăiască. Unii mai bine, alţii mai rău”, începe el povestea. ”Numai că viaţa pe front cum era atunci... să ferească Dumnezeu”, continuă el, iar în minte încep să-i apară crâmpeie din viaţa de soldat.
Nu le mai poate localiza în timp, iar denumirile localităţilor pe unde a trecut ori a luptat nu-i mai vin în minte. ”Sunt mai mult de 70 de ani de atunci. Le-am mai uitat şi eu”, zâmbeşte el. A uitat denumiri şi localităţi, dar sunt lucruri pe care nu le va uita niciodată, aşa cum este aminirea unor stări care-l vor însoţi până în ultima clipă. ”Moartea. Foametea. Păduchii. Ploşniţele. Astea nu le poţi uita. Nu ne puteam spăla, eram plini de păduchi. Foame, cât am putut răbda. Aveam nişte biscuiţi vechi cine ştie de câţi ani de zile, îi puneam în gură şi apoi toată ziua...”, începe el să rememoreze. Apoi, moartea, foametea, păduchii şi ploşniţele au devenit ca un laitmotiv, pe toată durata discuţiei noastre.
”M-au chemat. O venit o hârtie mică, uite-atâta – şi desenează un pătrăţel imaginar pe masă - şi gata. La cel mai apropiat tren, te-ai urcat şi te-ai dus. Unde-o cerut hârtia. M-am dus întâi la Zalău, că eu-s din Oarţa de Jos. Era în 39, aveam 19 ani atunci. La Zalău era unitatea militară, am făcut instrucţie, iar de acolo, după câteva luni s-o dat ordinul şi o trebuit să mergem. De la Zalău ne-o dus încolonaţi - cât cu trenul, cât cu maşini, cât cu avioane - în Rusia. Acolo, pe linia întâi, la vânători. Eu am fost telefonist, dar când se întâmplau lucruri mai grave, atunci eram şi eu pe front”. Aşa a păşit în viaţa de adult. Brutal, într-o luptă care nu era a lui şi care i-a lăsat urme pe care timpul, nici după 79 de ani nu le-a şters în totalitate.
În vâltoarea unei lupte pentru supravieţuire, când cel ma important lucru pe care-l aveau de făcut era să reziste încă unei nopţi în frig, mizerie şi foame, spectacolul celest devenea aproape o bucurie. Şi nu erau nici perseide, nici draconide. Erau avioane care se luptau şi care explodau în aer, sub rafalele de muniţie trase de către inamici. Nu ştiau dacă erau avioane de-ale lor ori a inamicilor. Dar spectacolul le atrăgea atenţia, cu siguranţă. ”La ce ne uitam noi.. când se băteau avioanele în aer noaptea... era aşa o grozăvie... se luptau să cadă, trăgeau unii după alţii. Nu pot să uit. A fost un neamţ, a zburat cu avionul după altul, asta am văzut noi. S-o dus pe dedesubt, apoi s-a ridicat brusc şi numa’ l-am văzut pe celălalt că odată o luat foc. Noi ne bucuram că nu eram noi în avioanele alea” şi amintirile încep să revină. ”Noi mergeam pe front şi dacă nu era pericolul mare, inamicul nu era tare, pe noi ne ducea în alt loc, unde era vai ş-amar. Morţi, răniţi. Am dormit cu ei sau pe ei. Ce, ai ştiut noaptea ce e acolo? Dacă n-au apucat să-i ridice, noaptea nu i-au găsit, au rămas acolo. Pe mine m-o ferit Dumnezeu că nu m-o rănit şi mi-o dat ani buni şi am 98 de ani”, continuă el. Apoi îi vine în minte o bătălie la care a participat. ”De exemplu, ne-au chemat să mergem într-un loc unde era nevoie de trupe. Când am văzut că vin atâţia ruşi, negru era, cât vezi cu ochii, negru de oameni. Ruşii le dădeau pălincă la oamenii lor, ca să meargă înainte. Dar peste noi nu tare au putut trece. Eram o mână de oameni, dar foarte bine instruiţi. Doar când au venit cu tancul n-am mai avut ce face”.
Memoria începe iar să-i joace feste şi chiar dacă evenimentele le rememorează mai mult pe seama sentimentelor ce-l încercau, acestea nu pot fi prea bine localizate în spaţiu şi timp. Dar parcă nici nu mai contează, pentru că frontul are aceeaşi urâţenie, peste tot şi din toate timpurile. ”Acolo, repede au căzut vreo 600 de ruşi, prizonieri. S-o nimerit că am avut armamentul unităţii, tot, acolo. Şi băieţii au tras mult, aşa că n-au putut trece peste noi. Acolo ştiu că am văzut morţi mulţi. Şi răniţi. Ba la mână, la picior, altul la ureche, vai ş-amar. Viaţă grea. Şi în priză mereu. Vai ş-amar. A fost moarte de om. Care au scăpat... puţini au scăpat”, îi revin amintirile.
În Rusia, îşi aminteşte că a stat patru ani şi opt luni. La un moment dat a fost luat prizonier, la Ialta, spune el. Şi amintirile dureroase revin: ”Cel mai greu era să suport să văd că vine unul dintr-o parte şi unul din alta şi ori se împuşcă, ori se taie cu baionetele. Asta a fost cel mai greu, să vezi că doi oameni nevinovaţi se omoară. Cel mai urât lucru şi mai dureros, ăsta a fost. Că ai flămânzit, că ai avut păduchi, că au fost ploşniţe, că te-ai îmbolnăvit şi dracu’, câte nu se-ntâmplă, că nu erau condiţii de spălat, de tratat. Toate au fost greu de suportat. Dar nu la fel de greu ca şi să vezi oamenii ăia nevinovaţi că unul din ei trebuie să moară”.
De foame, erau în stare să facă multe, aproape orice. Unii se încumetau să mănânce chiar din gunoaie. Iar pentru ei, asta însemna moarte sigură. ”Dacă mâncau din gunoaie mureau, era boala aia, nu ştiu cum îi zice şi au murit mulţi din cauza asta. Dar la mine numai un om o murit. Ăla nu m-o ascultat. Zicea: nu mai pot, nea Petre, nu mai pot. Măi, bea apă, îi spuneam. Ăla n-o mai putut şi până la urmă o mâncat din gunoi şi într-o săptămână o murit. Io am spus atunci că ăsta moare peste o săptmână. Da’ de unde ştii tu, m-o întrebat unu. Zic io, aşa, i-am răspuns. Dă Doamne să nu moară-nveci. Doamne fereşte. Mizerie, foame, păduchi, vai ş-amar”.
După 23 august lucrurile s-au schimbat, iar în primăvara anului următor, s-a întors acasă. După aproape cinci ani în care zilele erau o continuă luptă, a venit şi a încercat să ducă o viaţă normală. Dar a avut dificultăţi de adaptare. ”A fost greu. Am început să beau şi să fumez. Apoi, după vreo trei ani, le-am lăsat, că am văzut că nu-i bine. Bani nu erau, adică erau puţini. Dădeau 400 de lei pe lună. Cu familie, cum să trăieşti?”. S-a căsătorit în scurt timp, iar după ce morile, unde era mecanic, nu au mai funcţionat, s-a mutat la oraş, ca o mare parte dintre săteni. Aşa a ajuns în Baia Mare, unde a lucrat întâi la CFR, după care la un atelier mecanic din zona mineritului, de unde s-a şi pensionat, mulţi ani mai târziu.
Recent, în septembrie, când a împlinit cei 98 de ani, a primit felicitările şi aprecierile autorităţilor locale.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
