Minunile Americii anilor 1900 văzute de o săsoaică din Alba: maşina electrică de gătit, baluri luxoase, Titanicul
0
Aventura Mariei Fising, o săsoaică din satul Ungurei, judeţul Alba, în „Paradais“, cum era percepută America de saşii din Transilvania, este relatată de nepoata sa şi apare pe povestisasesti.com. Totul se întâmplă la începutul anilor 1900, când familii întregi de pe aceste meleaguri au luat drumul Americii, în căutarea unui trai mai bun.
„Maria o rugă pe mama să o lase să plece cu mătuşa. Avea 15 ani, dar era mare şi voinică, ştia să facă de toate şi să se descurce singură. Poate găseşte şi ea acolo ceva de făcut. Kathi trebuia purtată la şcoală, tatăl încă nu trimise niciun ban. Johann va griji de curte şi doar nici ea nu va sta mult. Îl va găsi pe tata şi va veni cu el înapoi. După multe stăruinţe, nefiind rost să-i scoată gândul ăsta din cap, mama îngădui. I-au scris tatălui că ajung în America şi i-au dat întâlnire în portul de pe Insula Ellis, la primirea imigranţilor“, aşa descrie nepoata Mariei Fising începutul aventurii bunicii sale în America.
În „Paradais“, după un drum de 2 săptămâni
„De sus, de pe puntea vaporului, Maria se gândea că aşa i-a văzut şi tata pe ei, făcându-se mici ca nişte furnici. Mama, Kathi şi Johann s-au făcut din chipuri, dungi şi puncte, umbre, apoi doar nume, parcă fără chip. Nici acum nu-i era clar Mariei unde pleacă, nici nu avea să ştie că va fi pentru totdeauna…Trecuseră două săptămâni de când înaintau tânguit tot pe lumea de apă, când zăriră în sfârşit lumea cea de pământ, cum era şi Ungureiul ei. De departe e drept că nu prea semnănau, nu erau aici dealuri şi vii. Mătuşa îi spunea că America e raiul, toată lumea visa acum să ajungă în “Paradais”, cum ziceau americanii. Mna, asta-i bună, şi la noi în grădină e plin de paradaisuri. E drept că şi ei se băteau care să apuce mai multe paradaisuri, aşa goale, de pe vreg.
Când vaporul tuna greoi şi tremura din burduhanul ruginit, un alt gigant aluneca pe lângă el, aproape să se atingă. Păreau doi monştri înfricoşători, cum îi povestea mătuşa că ar înota în oceanul învolburat. Oamenii erau pe punţi şi îşi făceau cu mâna, bucuroşi că unii pleacă de unde veniseră ceilalţi, iar alţii vin să le umple locul. Pe insulă – încâlceală de oameni şi limbi din care nu înţelegea nimic. Mătuşa o trăgea repede de mână şi îi spuse să se ţină de ea, că aici nu s-ar mai găsi în veci. Dar pe tata cum să-l găsească atunci? Pe tata nici nu l-au mai întâlnit niciodată“.
Primul popas, la biroul de imigrări
Primul contact cu americanii a fost la biroul de imigrări. Maria a trebuit să mintă că are 18 ani, deşi de-abia împlinise 15. Altfel, nu ar fi avut voie să intre în America neînsoţită de părinţi. Imediat ce au ajuns s-au interesat dacă nu cumva cineva cu numele lor, un Fising, se îmbarcase pe vaporul ce tocmai plecase.
„Mătuşa a fost aşteptată de un agent îmbrăcat elegant, ce pufăia calm o pipă. Vorbiră scurt şi neînţeles, o priviră scurt pe Maria, mătuşa îl ruga, el dădeau scurt din cap, apoi parcă se deciseră. El se depărtă câţiva metri. Mătuşa o privi direct în ochi, şi-i spuse: «Eu mă duc cu el, are să-mi dea de lucru în casa unui om bogat. Nu te putem lua cu noi, dar mă întorc după tine, să ştii! Aici, la biroul de imigrări, poţi să dormi. Am ajuns până aici, de-acum are să fie bine! Nu-ţi fie frică, oameni sunt şi-aci! Şi vin după tine înapoi. Este aici de lucru cât vrei. Îţi găsesc eu ceva. Vin înapoi, să ştii!»“.
Şi s-a ţinut de cuvânt. S-au revăzut după cinci zile şi s-au bucurat, cel puţin pentru faptul că puteau schimba o
vorbă în săseşte. „Mătuşa o duse la familia unde lucra. Maria trebuia să grijească copiii. Băieţii erau mai mari decât ea şi nu vorbeau săseşte. Se înţelegeau din semne, vorbeau până îi dureau mâinile, se strâmbau, căscau ochii mari unii la alţii, se-nholbau ca găinile în curtea din Ungurei, apoi dădeau resemnaţi din umeri şi în cea mai mare parte a timpului Maria îi lăsa în lumea lor, iar ea visa în a ei. Casa ei se construia în amintire. Povestea în gând celor de acasă tot ce nu avea cum şi cui spune aici. Era atât de singură, dar totuşi avea unde să stea, ce să mănânce, o avea pe mătuşa. Era destul. Curând mătuşa va câştiga cât să se întoarcă amândouă acasă. După puţin timp, băieţii familiei au plecat la internat, într-un alt oraş, departe. Tocmai când învăţase să trebăluiască la maşina electrică de gătit, mormăind în săseşte pe lângă mătuşa, Maria era în plus în casă“, mai povesteşte nepoata Mariei Fishing.
Învaţă engleză de la un muncitor
De aici a ajuns în Pennsylvania într-o casă unde erau cazaţi mineri şi muncitorii din oţelării. Trebuia să gătească, să spele, să facă curat. „Lucra zi lumină şi nu schimba un cuvânt cu nimeni. Munca era pentru Maria un exerciţiu de dor. Simţea că munca o apropie de casă şi gândul acesta îi dădea putere. Unul dintre muncitori i-a spus într-o seară că el era Mike, că fata lui ar avea vârsta ei şi că ar vrea să o înveţe engleză. De atunci, pe veranda din faţa casei, când toată lumea-şi termina treaba, Maria lua engleza la buchisit. Încet, fata a prins încredere şi a început să rupă câte un “Good day! How are you? My name is Mary”.
Zilele i s-au mai înseninat în momentul în care în uşa casei a apărut un bărbat care o căuta tocmai pe ea. Era tocmai vărul ei din satul copilăriei, Ungurei, care ajunse şi el în America şi lucra într-o oţelărie. El a convins-o să lase pensiunea cu muncitori murdari şi să plece în lumea bună, a americanilor bogaţi. Se întâmpla în 1910.
Îşi pierde stăpânul pe Titanic
„Masion-ul” familiei Wick, părea un palat din poveşti, totul strălucea, mai ales bijuteriile elegantei doamne Mollie Wick. Pe pajiştea din spatele vilei, petrecerile se ţineau lanţ, cu invitaţi din rândul celor mai cunoscuţi industriaşi şi bancheri. „Într-o bună zi, soţii Wicks au plecat în călătorie grozavă pe lumea de apă, pe un vapor mare, cum ziceau că nu se mai văzuse vreodată. Dar din călătorie a venit numai Mrs Mollie. Mr Wick o strânse în braţe, îi spuse că o iubeşte şi că totul va fi bine şi o împinse cu forţa pe o barcă de salvare. L-a auzit strigând că se vor vedea acasă. Mr Wick a murit pe Titanic, iar Mrs Mollie care s-a întors nu mai semăna deloc cu cea care plecase. Într-o zi îi spuse rece Mariei că nu mai are nevoie de serviciile ei şi o trimise la nişte prieteni, cu o scrisoare de recomandare generoasă“.
Membrii ai familiei Fising rămaşi în Ungurei/Foto: povestisasesti.com
Următorul loc de muncă a fost în casa Strauss, o altă familie bogată şi cunoscută din Youngstown. Aici l-a cunoscut pe cel care-i va deveni soţ, un sas din Transilvania, Frederich-Freddy, venit şi el la lucru. În 1928, s-au mutat casa pe care şi-au ridicat-o America. Maria şi Friedrich au avut trei fete: pe Carolyn, Frieda şi Katherine.
Cetăţeni americani în „Paradais“
Familia Fising a simţit şi lovitura economică din perioada 1929-1933, Marea Criză. Chair dacă pentru nişte oameni simpli ca ei „bursa“nu însemna nimic, americanii înstăriţi pentru care lucrau nu mai avea bani să-i plătească.
„Dar, ca de fiecare dată, cumva au trecut şi peste asta. În lumea altfel aranjată după criză, familia din vila frumoasă de pe deal era invidiată, lumea vorbea, îi credea înstăriţi. Erau cetăţeni americani în Paradais, visul pe care-l urmaseră spune Kay Wertman, nepoata pentru care Maria Fredericka Fising şi Frederich Michael Andree au fost „singurii părinţi pe care eu i-am avut vreodată…“ Maria Fising a trăit 86 de ani, cu gândul la fraţii rămaşi în Ungurei, la dealurile scăldate de soare, viile nesfârşite ale Gergeschdorf-ului, numele săsesc al satului.
Se încarcă comentariile...
