Cântăreaţa poliglotă

Alexandra Coman (33 de ani) vorbeşte engleza, germana, franceza, italiana, spaniola şi vrea să înveţe şi greaca. Pagini realizate de redacţia Tango.

„Tango": Se spune că, de obicei, cântăreţele de muzică clasică trebuie să fie mai plinuţe, ca să aibă volum. Cum reuşeşti să cânţi atât de frumos şi să arăţi ca un model?

Alexandra Coman: Nu are nicio legătură greutatea cu vocea, dimpotrivă, sunt cântăreţe mai masive care nu au o voce foarte puternică şi cântăreţe mai subţirele care au un volum extraordinar. Totul depinde de aparatul vocal pe care îl ai, de musculatură. Eu fac foarte mult sport şi încerc să mă menţin în formă făcând abdomene, pilates, fitness, aproape în fiecare zi, timp de o oră sau o oră şi jumătate... Şi mi s-a spus că am o voce mare, aşa că, după cum se vede, nu are nicio legătură cu dimensiunile fizice.

La câţi ani ai intrat pe drumul acesta şi nu ai mai dat înapoi?

La 14 ani am început să studiez canto, dar nu pot să spun că am făcut sacrificii, pentru că tot ce am făcut am făcut din plăcere şi nu m-a forţat nimeni. Eu, de fapt, am început cu pianul, studiam ore întregi, chiar şi în vacanţe. Dar, să fiu sinceră, cu mai multă plăcere am cântat cu vocea decât la pian, deci am avut mai mare chemare spre cariera de cântăreaţă decât spre cea de instrumentistă, însă mi-a prins foarte bine studiul pianului. Am cochetat puţin cu vioara, dar a fost mult prea dificilă pentru mine şi, oricum, cântatul cu vocea a fost chemarea mea.

Până la urmă, a cui a fost decizia să mergi pe acest drum, să devii cântăreaţă? La un moment dat ai luat o decizie pentru tot viitorul tău. Când s-a întâmplat?

Eu studiam pianul, iar profesoara mea de pian m-a auzit cântând şi mi-a spus că am un timbru deosebit şi că ea mă sfătuieşte să merg în direcţia aceea. Vedea şi că mă chinui mult cu studiul instrumentului (râde)...  Şi mă bucur că am ascultat-o, oricum eu mă gândeam de mult să merg în această direcţie, dar cu atât mai mult m-am bucurat că am fost încurajată de un profesionist.

Trebuie să fii şi o bună actriţă? A fost nevoie şi de calităţi actoriceşti, nu doar vocale?

Da. Eu am avut norocul să fac liceul în Viena, unde aveam şi ore de actorie şi aveam o profesoară foarte bună, din Anglia, cu care am făcut practic cam ce se face la Academia de Teatru, actorie, improvizaţie, am jucat un act din „Cum vă place", de Shakespeare... Pentru mine a fost important, pentru că eu cred că am depăşit epoca aceea în care era suficient să vii la rampă, să cânţi aria şi să pleci. Acum trebuie să cânţi, dacă e cazul, şi cu capul în jos! Deci e important să ai o condiţie fizică bună, să înveţi să dansezi, iar eu am făcut şi puţin balet în facultate, şi dans. E foarte important să poţi să faci absolut orice.

Iar facultatea ai făcut-o tot la Viena?

Acolo am dat admitere, am stat doi ani, după care am decis să vin în Bucureşti pentru că, în afară de faptul că apreciez foarte mult profesorii de aici - eu chiar din timpul liceului veneam aici să studiez cu doamna Arta Florescu, care se pensionase şi s-a ocupat foarte bine de mine până când a murit, din păcate -, în ţară aveam posibilitatea să cânt mai mult, peste tot. Am cântat la Ateneul Român, la Radio... La Viena, studiul se bazează foarte mult pe teorie şi nu ai atâtea apariţii în public, iar pentru noi e foarte important să ne obişnuim cu publicul, de tineri. Şi atunci am luat această decizie, de care sunt foarte mulţumită. Mi-am dat examenul de licenţă aici, apoi am absolvit şi la Viena între timp, dar în profesia noastră diploma nu prea contează. Oriunde te duci dai audiţie şi, dacă eşti potrivit pentru rol, şi vocal, şi fizic, atunci primeşti rolul, nu îţi cere absolut nimeni nicio diplomă.

Dar poate ajunge cineva la un asemenea nivel dacă nu studiază la o universitate?

Da, sunt foarte multe exemple. Pavarotti, de exemplu, nu a terminat Conservatorul, a luat lecţii private. La fel, maestrul Domingo a început studiile, dar nu le-a finalizat, Carreras, la fel, nu a terminat Conservatorul. În Italia nici nu există academii de muzică, ci doar nişte şcoli de muzică, deci poţi să studiezi doar cu un profesor particular şi să cânţi mai bine decât cineva care a studiat la o universitate.

Cum a fost viaţa ta, având toate fluctuaţiile acestea, plecările şi venirile? Unde te simţi acasă, unde îţi găseşti liniştea şi cât de greu ţi-a fost să trăieşti şi acolo, şi aici, să studiezi într-o altă limbă, până la urmă?

M-am acomodat foarte bine. Pentru mine, Viena este acasă.

Ştiai germana dinainte?

Foarte puţin, dar am învăţat-o foarte repede. La sfârşitul primului an de liceu deja ştiam, am prins foarte repede, mai ales ca am un talent deosebit pentru limbi străine.

Probabil că ţine şi de urechea muzicală.

Probabil, dar chiar reuşesc să învăţ foarte repede limbi străine şi vorbesc engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană, înţeleg şi idiş.

S-a scris mult, s-a vorbit mult despre relaţia ta cu Adrian Cioroianu, inclusiv despre planurile voastre de nuntă. Cum eşti acum, ai în continuare planuri de căsătorie, eşti în continuare cu partenerul tău?

Da, suntem împreună. Din păcate, au intervenit foarte multe lucruri în momentul în care aveam noi planificată nunta, lucruri care ne-au deturnat puţin de la planul nostru, pe ultima sută de metri, dar nu este nicio problemă. Eu nu cred că o relaţie poate fi menţinută cu o hârtie, dimpotrivă.

Şi cum ai reuşit să faci o relaţie să reziste totuşi atât de mult timp, pentru că sunteţi de mulţi ani împreună?

Da, suntem de opt ani şi jumătate. El m-a înţeles, pentru că şi el, la rândul lui, a călătorit foarte mult, niciodată nu a pus presiune asupra mea să nu plec undeva sau să renunţ la vreun spectacol, dimpotrivă, m-a susţinut şi nici nu m-a presat să avem un copil, mai ales că el este mai mare decât mine, deci este un om înţelegător şi am avut noroc din punctul ăsta de vedere.

Alexandra spune că şi-a moştenit mama, care are o voce foarte bună, aceasta preferând actoria unei cariere muzicale  Foto: Paul Buciuta

„Arii şi duete" cu Plácido Domingo

Unde te vedem şi unde te ascultăm de-acum încolo?

Pentru cine vrea să mă asculte, chiar e un moment bun pentru publicul din România. Tocmai am  cântat la Opera din Craiova, în cadrul zilelor Craiovei, în spectacolul „La Bohème", care este premieră, o producţie nouă. Pregătesc şi două discuri, unul cu maestrul Plácido Domingo, „Arii şi Duete", şi unul, care, de fapt, este o continuare a discului care a fost editat anul trecut, cu cântece de Crăciun. Anul acesta va fi completat şi se va găsi în mai multe magazine şi mai din timp.

Cum lucraţi la CD-ul acesta, „Arii şi Duete"? Înregistraţi împreună?

Da. Aici vom înregistra cu Orchestra Radio, cel puţin, până acum, la decizia asta s-a ajuns, vom vedea până la urmă cum vor decide cei de la casa de discuri Roton, cu care eu am contract. Se va înregistra probabil negativul, eu voi înregistra ariile aici în Bucureşti, după care vom merge într-un studio unde va fi maestrul Domingo în perioada respectivă şi vom înregistra duetele împreună.

Deci aveţi o relaţie de prietenie adevărată, serioasă, dacă aveţi planuri profesionale comune.

Da, sigur, am şi cântat împreună, suntem prieteni de familie, îl ştiu de foarte mult timp. Bine, am cântat mai mult cu maestrul Carreras.

Cu Pavarotti ai apucat să cânţi?

Nu, şi asta este durerea mea cea mare, pentru că a fost maestrul meu, am studiat cu el. Domnia-sa m-a invitat la Belgrad, în 2005, pentru a stabili repertoriul - domnia-sa dorea să mă invite în turneul său de adio, pentru a cânta în mai multe concerte, inclusiv în ultimul concert. Am mers, am repetat - la Belgrad domnia-sa avea concert cu altă soprană, dar a vrut să văd cum decurge spectacolul, să vorbim despre repertoriu. M-am dus la Belgrad, iar pe drum am avut şi o întâmplare nefericită, pentru că am ajuns la aeroport şi mi s-a spus că îmi trebuia viză. Eu nu ştiam acest lucru, eram cu asistenta mea, care era din Germania, ea cred că nu avea nevoie de viză, dar pe mine m-au oprit şi m-au întrebat: „Dar ce căutaţi aici?" Şi le-am zis: „Mă întâlnesc cu maestrul Pavarotti". L-au sunat, au vorbit cu domnia-sa şi mi-au dat atunci o viză pe loc. Aşa că am ajuns şi ne-am întâlnit... Am repetat puţin, am stat de vorbă... Maestrul era bolnav, acela a fost ultimul său concert, a cântat stând pe scaun, pentru că nu se mai putea mişca. El credea că avea o problemă la coloană, dar era pancreasul, însă nu se ştia asta încă. Mie mi-a spus că se operează, se recuperează şi, din toamnă, putem să cântăm. Din păcate, nu s-a întâmplat lucrul acesta şi voi regreta toată viaţa că nu am reuşit să cânt chiar cu domnia-sa. Ţin minte că atunci chiar m-a tachinat puţin: „Cum, cu mine nu cânţi? Eu sunt profesorul tău şi tu ai cântat cu Carreras şi urmează să cânţi cu Domingo. Ştii, eu îi spun lui Domingo: tu poate ai vocea cea mai bună, dar eu sunt cel mai frumos dintre toţi trei". (râde) Ceea ce nu era prea departe de adevăr, pentru că el avea un farmec aparte şi a fost un bărbat foarte frumos în tinereţe, avea nişte ochi superbi, electrizanţi, te hipnotiza, pur şi simplu. Nişte ochi negri, negri şi atât de adânci...

Cum îţi proiectezi viitorul, unde te vezi peste 5 ani, 10 ani, ce se întâmplă cu un artist de talia ta, care este traseul lui? Femeile cântă mulţi ani, până la bătrâneţe?

Da, dacă îţi îngrijeşti vocea şi ai o tehnică absolut corectă poţi cânta şi până la 70 de ani. Sunt foarte multe exemple - Montserrat Caballé şi Mirella Freni cântă încă superb. Bineînţeles, trebuie să te adaptezi altor roluri, nu mai poţi să cânţi Julieta sau Violeta. Eu acum tind spre teatre foarte importante. Am cântat deja în America, la Los Angeles, Cleveland, Washington şi bineînţeles că tind spre Metropolitan (n.r. - New York) cred că ăsta e visul oricărui cântăreţ. Eu mai am încă nişte ţeluri pe care trebuie să le ating: Metropolitan ar fi unul şi Covent Garden (n.r. - din Londra) al doilea. Nu acelaşi lucru l-aş spune despre La Scala (n.r. - din Milano) , care este un teatru foarte dificil şi foarte mulţi cântăreţi care sunt extraordinari au plecat nefericiţi de acolo.

Poţi să alegi, dintre toate succesele tale, un moment extraordinar de care te simţi foarte mândră?

E foarte greu, pentru că sunt mult prea multe evenimente să-mi dau seama. Dar pot să spun că, poate, având şi un public foarte mare, că la Leipzig, alături de José Carreras, concert care a fost transmis live de televiziunile germane ZDF şi ARD, a fost un moment special, când au fost aplauze îndelungate şi a fost foarte emoţionant. Un alt moment deosebit pentru mine ar fi momentul când am primit în Suedia, la Ovesholm, o diplomă pentru merite artistice deosebite de la Maiestatea Sa, Regele Carl Gustaf al 16-lea  al Suediei, după un concert pe care l-am susţinut alături de tenorul catalan Alex Vicens, concert la care au fost prezente şi Maiestăţile sale, Regele Carl Gustaf şi Regina Silvia.

În ce limbă vorbeşti cu José Carreras?
 
 În spaniolă.

Şi cu Pavarotti în ce limbă vorbeai?

 În italiană.

Deci cu fiecare în limba lui.

Da. (râde) Şi acum mă tentează să învăţ şi limba greacă, să văd când voi găsi timp.

Dar, doar aşa pentru plăcerea ta?

Da, pentru plăcerea mea. Sunt pasionată de limbi străine. Mi-ar plăcea să învăţ şi rusa. Eu cânt în rusă şi sper, în curând, să pot face şi un rol integral. Îmi doresc să o joc pe Lisa din „Dama de pică", de Ceaikovski. Cunosc integral „Rusalka" în cehă, necunoscând limba, dar am tradus fiecare cuvânt să ştiu exact ce spun şi acum dacă mai aud un cuvânt îmi cam dau seama ce înseamnă.

Deci ai putea fi şi un foarte bun translator.

Într-un fel, chiar sunt. Am tradus un volum de poezii al lui Michael Jackson, „Dansând visul", carte publicată de Editura Libra în 1993, pe când eram elevă la liceu şi fan Michael Jackson. Prind foarte repede şi învăţ să scriu şi să citesc fără probleme.

" Am cântat deja în America, la Los Angeles, Cleveland, Washington şi bineînţeles că tind spre Metropolitan, cred că ăsta e visul oricărui cântăreţ. "

" Dacă îţi îngrijeşti vocea şi ai o tehnică absolut corectă poţi cânta şi până la 70 de ani. "