Un an bun pentru bere

În Franţa, patria vinului, există paradoxal şi cultura berii. Dacă mergi spre Germania, adică în Alsacia. A doua capitală a Europei Unite, după Bruxelles, Strasbourgul reuşeşte performanţa să scoată bani atât din trecut, cât şi din prezent. Instituţiile europene cheltuiesc aici bani frumoşi.

Parlamentul Uniunii Europene face naveta obligatoriu, din raţiuni politice şi nu în ultimul rând financiare, între cele două sedii, de la Bruxelles şi de la Strasbourg. Turiştilor li se vinde rezervaţia numită oraşul istoric, o enclavă în timp cu clădiri de sute de ani, străzi ca în Evul Mediu, canale cu vaporaşe şi flori în fereştri.

Deşi par locuite, în casele istorice nu stă mai nimeni. Sunt prea mici camerele, după standardele secolului al XV-lea, spune un localnic. Dar perdelele de la geamuri sunt întotdeauna călcate, iar florile udate periodic. Spiritul burghezilor de odinioară bântuie cartierul. Turiştilor le place şi cheltuie banul.

Terasele sunt pline, iar berea curge în valuri. Valuri belgiene, olandeze, germane şi autohtone. Dacă vrei să pari mai integrat în mediu, atunci e simplu. Chemi băiatul şi îi zici lejer că vrei „un şaişpe”. Ştie. 1664 a fost un an bun pentru bere.

Onorabilul Geronimus Hatt

Dacă te saturi să consumi fără a avea ştiinţa a ceea ce bei e bine să faci o călătorie iniţiatică în lumea unei beri faimoase: Kronenbourg 1664.

În anul de graţie 1664, Geronimus Hatt a obţinut de la diriguitorii urbei Stasbourg certificatul de maestru berar. A deschis berăria „Tunul” din Piaţa Corbului. În următoarele sute de ani, vânzările au mers bine, până când nişte ani cu ploi neobişnuite au inundat fabrica cu tot cu butoaie.

Orăşenii, disperaţi, au aflat în cele din urmă vestea cea bună. Berăria s-a mutat în deal, în cartierul Kronenbourg, unde cu noroc o găsiţi şi în ziua de azi. Numai că peisajul s-a schimbat puţin. Din cauza globalizării.

Tramvaiul zice că te duce în suburbie, dar te dai jos undeva, prin Algeria, prin periferia Oranului. Francezi nu mai sunt deloc. Emigranţii magrebieni le-au luat locul. Bazar, papuci, mărgele, voaluri, condimente. Te aştepţi să plece caravanele peste deşert.

Te lasă baltă doar tramvaiul care se întoarce repede în Franţa. Se porneşte vântul din sud, ai zice că e Mistralul, dar ce dracu' să caute Mistralul pe Rin? Praful se ridică, îţi intră în ochi, nu înţelegi nimic; firesc, se vorbeşte arabă.

Un japonez agăţat de un aparat foto are o hartă şi descoperă drumul. Muzeul berii e chiar acolo, un gând bun pentru maestrul Geronimus. În hol se adăpostesc de furtuna de praf alţi câţiva iubitori de cultură şi de istorie. Toţi au gâtul uscat, nisipul scrâşneşte în dinţi.

O bere rece ar fi licoare de zei, fie ea şi la pet. Dar nu! Ghidul ne ia de odihniţi. Intrăm în beciuri, ronţăim orzul prăjit, prezentat ca mostre pentru tipul de malţ. Nu contează. Seamănă cu seminţele de floare, doar că e puţin mai crocant. Mai dăm o tură prin nişte hrube. „Dacă o luaţi înainte, ajungeţi înapoi în oraş”, ne zice ghidul. Nu, merci.

Salvaţi din deşert, prin butoaie

Vizităm nişte butoaie pe dinăuntru. Din păcate, sunt goale. Poate, dacă am râcâi doagele cu briceagul, am găsi ceva? Japonezul surâde. Cred că s-a gândit la asta. După câţiva kilometri de tuneluri, ghidul ne spune amabil că vizita s-a terminat şi ne conduce la ieşire.

Sper ca japonezul să aibă sabia de samurai la el şi să taie pe toată lumea. N-o are. Doar Nikon-ul cu care nu poţi să tai pe nimeni. Dar maestrul Geronimus îi răsplăteşte pe cei răbdători.

Ghidul ne şopteşte că doritorii pot vizita şi ultima secţiune a muzeului, cea lichidă. Discret, deschide o uşă mascată în perete. În spate, douăzeci de milioane de beri, tot ce a produs maestrul din 1664 şi până astăzi, Dumnezeu să-i dea sănătate pentru călătorii salvaţi din deşert. Se gustă exponat cu exponat. Albe, brune, roşcate, blonde. Albastre. Şi alte culori.

Plecăm la închidere. Ghidul ne zice că trebuie să controleze totul amănunţit, pentru că în seria trecută a pierdut nişte irlandezi şi i-a mai găsit abia după weekend. Păcat, este un muzeu frumos. Îl recuperăm pe japonez. Dormea în lanul de orz, reconstituit în holul principal.

Nu rataţi!

Muzeul de Arte Decorative, situate la parterul vestitului Palat Rohan prezintă apartamentele regelui şi ale cardinalilor De Rohan, ceramică, mobilier, orfevrărie şi argintărie, bijuterii luxemburgheze din secolele XVII-XIX.

Expoziţia “Riturile morţii în Alsacia”, expoziţie de la Muzeul de Artă, care urmăreşte credinţele zonei din preistorie până la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin intermediul pieselor arheologice şi scrierilor istorice.

Festivalul Internaţional de Film, care se desfăşoară între 28 august şi 26 septembrie, prezintă regizori tineri, în plină afirmare. Sunt programate aproximativ 25 de lungmetraje şi peste 100 de scurtmetraje din toate genurile.

Restaurantul Flams. Aflat lângă catedrală, pe strada Freres este renumit pentru tartinele şi clătitele flambate şi pentru lista sa de vinuri, nu întotdeauna foarte ieftine.

La Strasbourg cu Ion M. Ioniţă

Ion M. Ioniţă lucrează în presa scrisă din primele luni de după Revoluţia din 1989. Reporter de teren, martor jurnalistic al evenimentelor majore petrecute în România tranziţiei, de la mineriade la admiterea în UE.

Călător în multe colţuri, mai apropiate sau mai îndepărtate  ale lumii, scrie despre locuri şi mai ales despre oamenii care le dau viaţă.

Redactor-şef adjunct al ziarului “Adevărul”. Specializat în jurnalismul politic, este realizator şi colaborator pentru numeroase emisiuni de radio şi de televiziune.