Să facem dreptate mâţelor cerşetoare!

Despre Efes, alintat de ghiduri drept „una dintre cele mai mari ruine de oraş din lumea occidentală“, se poate scrie în fel şi chip.

Depinde de călătorul care ajunge până aici, pe Coasta de Vest a Turciei, potrivit vechii învăţături: câţi călători, atâtea priviri!

Ca de obicei, înaintea unui drum în străinătate, simt imboldul să văd ce-au scris despre un anume loc înaintaşii mei într-ale notelor de călătorie. Unii au consemnat, loviţi de emoţii culturale, impresiile lor despre metropola de peste 200.000 de locuitori, capitală a Asiei Minore trecute sub stăpânire romană. Alţii au scris, sub semnul credinţei în Christos, despre predicile ţinute de Apostolul Pavel în uriaşul amfiteatru, spre revolta producătorilor şi vânzătorilor de mici statuete ale zeiţei Artemis.

Călătorii atraşi de pitoresc s-au oprit asupra latrinelor, consemnând cu amuzament că bogătaşii îşi trimiteau sclavii înainte, ca să le încălzească marmura pe care ei urmau să-şi aşeze preţiosul fund, iar cei cu pretenţii de oameni de cultură, despre Biblioteca lui Celsius. Dintre călători, nu puteau lipsi publiciştii, interesaţi, prin profesie, de felul în care se administrează azi un asemenea loc faimos. Drept urmare, am citit şi însemnări critice despre vânzătorii de fleacuri, a căror agresivitate faţă de potenţialii clienţi face din intrarea în muzeul Efes o aventură mai înfricoşătoare decât pătrunderea unui creştin într-un templu roman.
După ce-am fost şi eu la Efes, n-am putut să nu observ că nu s-a scris despre locuitoarele de azi ale oraşului, concurentele bravilor romani de pe vremuri: mâţele!

În Efes se poate intra prin două locuri. Prin poarta de sus şi prin poarta de jos. După ce-ai trecut de dispozitivele care-ţi spun în turceşte, „Treceţi!“ şi, în nici un caz, „Hai, sictir!“, cum ai crede, te pomeneşti asaltat de o legiune de mâţe. Dacă te opreşti pentru a da curs nevoii umane de a mângâia o fiinţă care nu lasă impresia c-ar vrea să te sfâşie sau măcar să te muşte, mâţele se ridică în două lăbuţe şi prind a mieuna sfâşietor.
 

Nu e prima dată când constat cât de uşor poate fi tras pe sfoară omul, ditamai regele Naturii, de o mâţă care ştie pe de rost cum să stârnească duioşia.

Ion Cristoiu

De-a lungul şi de-a latul călătoriilor mele în străinătate am întâlnit maimuţe cerşetoare, lebede cerşetoare, pescăruşi cerşetori (la Saint-Malo, pescăruşii aterizează pe balcoanele hotelurilor în aşteptarea a ceva de mâncare) şi, evident, oameni cerşetori. La Efes am făcut cunoştinţă cu mâţele cerşetoare. Străbătând oraşul de la un capăt la celălalt, le zăreşti peste tot: pe ziduri, după bolovani, pe stradă. Dacă te opreşti pentru a da ceva de mâncare uneia, vei descoperi imediat că din toate părţile vin mâţe. Mâţe şi iar mâţe. Toate ridicându-se în două lăbuţe, mieunând sfâşietor, dându-ţi târcolae, frecându-se de tine, într-un cuvânt, folosind toate şiretlicurile pisiceşti pentru a se pricopsi cu ceva.

Nu e prima dată când constat cât de uşor poate fi tras pe sfoară omul, ditamai regele Naturii, de o mâţă care ştie pe de rost cum să stârnească duioşia şi, prin asta, pornirea de a le da ceva de mâncare.

Mâţe cerşetoare am întâlnit peste tot în călătoria din Turcia. Ba chiar aş putea spune, spre cinstea urmaşilor lui Suleyman Magnificul, într-o proporţie însemnat mai mică decât oamenii cerşetori, urmărind cu toatele acelaşi ţel: să facă rost de mâncare.

În partea dinspre Marmara a Palatului Topkapî, de la Istanbul, se află restaurantul Konyali, linguşit de toate ghidurile scrise şi orale ca frecventat de clienţi simandicoşi. Pisici viclene umblă printre mese, înălţând spre clienţi priviri rugătoare. Străzile Istanbulului dau peste margini de turişti care fotografiază, de turci care vor să-ţi vâre pe gât ceva şi de mâţe care vor să pună laba pe ceva de halit.

Pe lângă exploatarea nevoii omeneşti de duioşie, exprimată prin mângâieri pe cap, mâţele din Istanbul se remarcă prin frumuseţea lor neobişnuită. Varietatea lor e dată de felul în care au ajuns pe străzi.
Turcii le ţin în casă doar cât sunt mici şi, prin asta, comode. După ce cresc, devin o povară şi atunci le aruncă în stradă.

În nici un ghid despre Istanbul, despre Efes, despre Turcia în general, n-am citit trecute printre obiectivele turistice mâţele cerşetoare. S-ar cuveni ca ghidurile, aceste Biblii ale călătorului în străinătate, să le consemneze. S-ar face astfel dreptate mâţelor cerşetoare! Dar mai ales s-ar ajunge la o sporire a numărului de turişti, dat fiind că planeta e bântuită de moda iubirii de animale de toate soiurile, inclusiv de soiul celor care te iau drept mic dejun.

Ca ziarist, îmi permit să atrag atenţia asupra unor probleme. În această postură, aş sugera comercianţilor turci să înfiinţeze cât mai repede prăvălii în care turiştilor li s-ar oferi – contra cost, desigur – mâncare pentru pisicile de pe stradă. Sunt singur că astfel PIB-ul Turciei ar creşte considerabil!