Dialog cu Elsa Lueder: Turismul „blînd“ şi macii de la Vama Veche

Iniţial, am cunoscut-o pe Elsa Lueder printr-un schimb de e-mail-uri, ea oferindu-se să traducă în germană o povestire scrisă de mine. Pe atunci nu ştiam de Casa cu olane şi de minunăţiile (culturale, colocviale etc.) care se întîmplă aici, decît din auzite şi nici n-am făcut, în primul moment, legătura. Apoi, am primit o invitaţie foarte directă, tipic nemţească, aş zice, să o vizitez la Vama Veche.

Deşi îmi petrecusem o parte din tinereţea mea zbuciumată aici, nu mai fusesem în Vamă de trei ani şi nici nu-mi doream să merg cine ştie ce. Aveam rezerve. „Hotărăşte-te!“, mi-a scris Elsa. M-am hotărît şi bine am făcut.

Timp de patru zile, am avut senzaţia stranie că sînt în Vamă şi totuşi nu sînt. Casa cu olane a Elsei Lueder, înconjurată de grădina ei luxuriantă, e o oază. Închizi poarta mare, roşie, şi te trezeşti într-un spaţiu desprins parcă dintr-o altă lume, pe care nu-ţi vine să-l părăseşti decît pentru o baie în mare, la timpul potrivit. Din Vamă auzi doar muzicile felurite care devin un zumzet monoton. Însă nu casa în sine m-a impresionat, ci amprenta omului care o locuieşte (apropo de întrebarea mea legată de ce contează mai mult – oamenii sau locurile?). Deşi ştiam că vine dintr-o ţară străină, am simţit-o extrem de apropiată – România, spiritul de aici i s-au insinuat în suflet într-un mod cu totul aparte. Elsa Lueder cunoaşte România în profunzime, trecînd peste prejudecăţi şi clişee. Din lungile noastre conversaţii de la cină – în timp ce ne luptam cu ţînţarii autohtoni (sau bulgari) – despre limba română, literatură, comunism, diferenţe şi asemănări faţă de Occident, dar şi despre mersul lumii, în general, s-a înfiripat şi dialogul de mai jos. (A.P.)

Aveţi o relaţie lungă şi specială cu România. Prima dată aţi ajuns aici în anul 1974. Care sînt locurile care vă sînt cele mai dragi şi cum s-au schimbat ele în timp?

Eu sînt o provincială. Mă interesează mai mult periferiile, decît centrele lumii. Aşa şi cu România „mea“. Venind aici, împreună cu soţul meu, Paul Miron, cu intenţia de a înfiinţa un parteneriat interuniversitar, în 1974, ne-am găsit mai apoi, în toţi aceşti ani, decenii chiar, cîteva refugii. După conferinţe, tratative interminabile, determinări ideologice, palavre, toate ornate cu o ospitalitate exemplară, ne-am retras la mînăstiri, nu la cele „mondene“, ci la cele mici, pierdute în păduri, uneori cu o singură călugăriţă sau un eremit, lăcaşe încă marcate de şocul „închiderii“ din anii ‘50. Nu fără să fim aşteptaţi deja de cîte o maşină de la Securitate care, fidel, ne-a însoţit tot parcursul. Acolo am găsit autenticitatea, acolo ne-am refăcut. Sau în drum spre acasă, la nişte ţărani sau olari în Maramureş. Ei pentru noi au însemnat un fel de purificare. Şi, în plus, au contribuit mult la succesul aventurilor noastre culturale. Cu „delegaţiile“ germane, adică cu profesorii universităţii noastre de la Freiburg, pe care am vrut să-i convingem să se angajeze şi ei la vreun proiect ştiinţific, am trecut regulat prin satele maramureşene sau moldoveneşti. Să vă dau un exemplu: la un popas într-o curte pe la Valea Izei, eu am fost puţin îngrijorată cum primeşte un mare chirurg freiburghez invitaţia la masă, fiecare cu lingura lui de lemn într-o mare oală comună cu lapte acru, sau cum se va petrece drumul lui la „budă“, departe, în fundul grădinii. Profesorul însă, pe care nu-l văzusem niciodată fără să-şi dezinfecteze mîinile, s-a comportat bine. La plecare, a rugat gazda să-l lămurească cum se manifestă sistemul comunist la ei. Ţăranul Gheorghe i-a explicat: „Vedeţi dumneavoastră, comunismul m-a făcut rău. Cum eu n-am ce să dau animalului meu de mîncare, nici pîine nu mai este, trebuie să-l bat pe bivolul meu ca să lucreze... om rău m-a făcut!“ Aici profesorul a înţeles ce n-a înţeles de la toţi „oficialii“ întîlniţi, cu toate laudele lor despre partidul comunist care se ocupă atît de binele omului.

Lucrurile s-au schimbat, desigur. Cel puţin la prima vedere. Casele maramureşene de lemn, superbele case, se înlocuiesc cu cele „nobile“ de ciment, porţile sculptate se pierd, oamenii se grăbesc. Şi totuşi...

Cum s-ar putea face turism în România la un mod coerent? Şi „de succes“?

Nu pot răspunde pe plan general, nici pentru toţi străinii, doar personal. Turistul german care ar veni în România este individualist. Nu mai merge turismul „de masă“, nici ca formă, nici în conţinut. Ceea ce merge este un turism „de nişă“, turismul „blînd“, cum spun nemţii, un turism orientat ecologic, care respectă atît dorinţele omului, cît şi nevoile naturii. În plus, turistul german, care ar veni aici, şi-ar dori un concediu activ. Sport, wellness, relaxare prin mişcare. Iarăşi un exemplu trăit: un fost student de-al meu este, momentan, lector de limbă germană la Sofia. A fost vizitat, în mai multe rînduri, de fostele sale colege. Avem un obicei: cînd putem, ne întîlnim de Rusalii la Vama Veche, la Casa cu olane. Cum sîntem cu toţii drumeţi, s-a lansat ideea să ne dăm rendez-vous la Dunăre, ca să facem pe jos drumul de la Dervent pînă la Vama Veche, parcurgînd agale acele sate îndrăgite de mine, unde te crezi la capătul lumii, unde femeile mai cară apă de la fîntînă, unde nu vezi decît oi şi păduri sălbătice, unde te încrucişezi cu tot felul de etnii – români, tătari, machedoni –, unde dai de urmele unor de case nemţeşti (la Cobadin). Bun plan! Dar nu de realizat, dacă nu vrei să mergi pe şoseaua naţională sau judeţeană. Lipsesc drumuri, cărări, poteci, hărţi potrivite, de asemenea. Am fost nevoiţi să renunţăm şi drumeţii amatori au rămas în Balcani.

Vorbeam de turismul „blînd“, un turism adaptat nu numai la placul „clientului“, ci la posibilităţile locului. Sînt atîtea locuri fermecătoare; de pildă, mă gîndesc doar la Valea Bistriţei, cu ferme mici, dar îngrijite, cu mîncare „ca la mama acasă“... Dar cum ajungi acolo? De la München, de la Viena, de la Copenhaga? Mai trăim noi pînă la terminarea autostrăzii? Dacă aceasta este o datorie a statului, alta ar fi sprijinirea directă a iniţiativelor acelor particulari care vor oferi serviciile lor turistice, care vor pune la punct fermele lor, cu un minimum de confort. Statul, nu băncile, trebuie să dea un sprijin financiar, în condiţii rezonabile, în acest scop. Şi distribuirea banilor europeni să fie mai transparentă. Şi mai corectă. În Munţii Pădurea Neagră, unde trăiesc eu, este foarte la modă Ferien auf dem Bauernhof, vacanţa la fermă. Familii cu sau fără copii mici sacrifică timp şi bani pentru o astfel de vacanţă. Şi ţăranul german nu este mai deştept decît cel de pretutindeni. Unii mai povestesc cum au fost instruiţi de către autorităţi, imediat după Război, pentru înviorarea turismului: „Schimbaţi zilnic cearceafurile! Puneţi frumos pliculeţele de ceai, pentru mic şi pentru mare! Organizaţi excursii!... dar mai ales: Fiţi prietenoşi şi politicoşi! Faceţi în aşa fel ca să revină clientul a doua oară! Să nu se simtă exploatat, jefuit!“ Dacă s-a putut, pornind de la un nivel foarte modest, foarte jos şi sărac, în Pădurea Neagră de atunci, ar merge şi la Marea Neagră de astăzi.

Ştiu că sînt şi aici astfel de întreprinzători, agreabili şi cugetaţi, dar încă predomină atitudinea că bogăţia vine de azi pe mîine şi turistul trebuie muls măcar ca o văcuţă.

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro

Mai multe pe aceeaşi temă:

FOTO Jurnal de vacanţă. Altfel de călătorie prin împrejurimile zonei Vama Veche-2 Mai

Cât de tentaţi aţi fi să vizitaţi un loc care se numeşte Şerpăria (sau Yilanlîc, pe numele său turcesc)? Celebrele refrene care i-au fost dedicate ar fi avut alte rime şi cu siguranţă alt efect, dacă Vama Veche şi-ar fi păstrat denumirea originală.

Cezar Paul-Bădescu: Vama Veche, 2 Mai şi maneaua

Cândva, la Palatul Cotroceni, cânta cucuveaua. Astăzi, la Vama Veche şi la 2 Mai cântă maneaua. Uneori, chiar la propriu. (Până la urmă, cucuveaua ar fi fost de preferat.)

Valuri de corporatişti îi alungă pe nudişti. Care este noua Vama Veche

Corporatiştii au pus stăpânire pe Vama Veche, 2 Mai şi pe plaje care până nu demult aparţineau nudiştilor. Plajele din nordul litoralului românesc sunt acum refugiul nudiştilor.

VIDEO Despre nudismul practicat de părinţi în prezenţa copiilor, prejudecăţi şi educaţie sexuală, la Adevărul Live (18+)

Jurnalistul şi psihologul Mircea Toma, adept al naturismului, a fost invitat miercuri, 28 august, în studioul Adevărul, alături de psihologul Ionuţ Ghiugan, pentru a discuta dacă este bine sau nu ca părintele să se afişeze gol în faţa propriului copil, la plajă sau în intimitatea căminului.

VIDEO Plaje din Europa unde poţi face nudism fără să te arate lumea cu degetul

Nudiştii sunt din ce în ce mai rar întâlniţi în România şi asta pentru că la noi nu prea mai există locuri special amenajate pentru persoanele care doresc să facă plajă fără costum de baie. Tradiţionalele staţiuni 2 Mai, Eforie Nord, Costineşti sau chiar Vama Veche au fost părăsite de mulţi dintre naturişti pentru zone mai ferite de ochii celor care îi acuză de indecenţă.