"Mi-a luat ceva vreme să găsesc o pâine ca acasă"

Emanuel Stoica are 26 de ani şi e doctorand în matematică la Massachusetts Institute of Technology (MIT). Tânărul s-a transferat, în 2002, de la "Politehnica" din Bucureşti De doi ani,

Emanuel Stoica are 26 de ani şi e doctorand în matematică la Massachusetts Institute of Technology (MIT). Tânărul s-a transferat, în 2002, de la "Politehnica" din Bucureşti

De doi ani, Emanuel e preşedintele asociaţiei studenţilor români de la MIT. "Anul acesta am avut cea mai mare cină de Paşte din istoria grupului: au venit cam 100 de persoane".

Carte de vizită

Emanuel Stoica a absolvit Colegiul Naţional "Alexandru Papiu Ilarian" din Târgu Mureş şi, pe parcursul anilor de liceu, a fost în două rânduri olimpic internaţional la matematică: în 1998 şi în 2000. A studiat apoi doi ani la "Politehnica" din Bucureşti, după care s-a transferat la MIT.

"După ce am terminat facultatea la MIT, am decis să fac şi doctoratul în matematică tot aici. La MIT e cel mai bun doctorat în domeniul care mă interesează pe mine (representation theory)".

Costurile anilor de studiu au fost şi sunt în continuare suportate aproape în totalitate de universitate.

Şi dacă atunci când era undegraduate, Emanuel a mai şi lucrat pentru bani de buzunar, de când e la doctorat primeşte un stipendiu lunar de 2.000 de dolari. De doi ani, Emanuel Stoica e şi preşedintele asociaţiei studenţilor români de la MIT.

Adevărul: Cum a fost zborul până în Statele Unite? Ce-ţi mai aminteşti?

Emanuel Stoica: N-a fost cel mai lung zbor din viaţa mea. Mai zburasem în Asia de Est de două ori, când am fost la olimpiadele internaţionale de matematică, şi, până acolo, zborul a fost chiar mai lung.

Când am venit în Statele Unite, am zburat prin Paris şi avionul a întârziat mai multe multe ore. Nu m-a aşteptat nimeni de la universitate şi era deja întuneric afară. M-a speriat puţin oraşul.

Îmi amintesc cum din aeroport, după câteva minute bune de confuzie, m-am urcat într-un taxi care mi se părea imens faţă de taxiurile de la noi. Am coborât pe întuneric în faţa căminului în care urma să stau. Cred că zgârie-norii din oraş, noaptea de afară şi oboseala acumulată pe drum m-au intimidat.

Unde anume te-ai cazat?

Primisem o cameră în campus încă dinainte să sosesc. Eram incoming undergraduate student, deci aveam cazarea asigurată. Ca incoming graduate student, nu ai chiar atâta asistenţă, se presupune că eşti mai matur şi îţi găseşti singur cazare. Am locuit într-o cameră de o persoană (e o situaţie destul de obişnuită, dar nu chiar generală).

Căminul cum era?

Căminul arăta rezonabil. Căminele diferă destul unele de altele. Există un fel de "cultură" a fiecărui loc. Sunt locuri cu lume mai studioasă, cu "ciudaţi", cu străini... Unele sunt clădiri foarte vechi, altele sunt construite în ultimii ani şi arată atipic din afară, vezi Simmons Hall, "the sponge building" (clădirea-burete). Depinde unde nimereşti, unde te potriveşti, unde preferi să stai.

Ce-i drept, căminul în care stăteam eu nu era chiar ultimul răcnet, mai vedeai şi câte-un şoricel câteodată, eu însumi am omorât unul cu un papuc. Altminteri, un loc liniştit şi foarte locuibil. Despre căminele MIT-ului, găseşti informaţii şi pe wikipedia .

Tu ai avut un job în campus? Făcea parte din înţelegerea cu universitatea?

Nu era obligatoriu, dar cam trebuie să-ţi iei un job part-time ca să ai nişte bani de buzunar suplimentari. Când eram undergraduate, am fost corector la cursurile de matematică.

Cum ai reuşit să-i găseşti pe ceilalţi români de-acolo?

Văzusem site-ul studenţilor români la MIT încă de când eram în ţară. Ştiam de ei. Aşteptam să-i întâlnesc. Unii m-au ajutat mult să mă acomodez.

Faptul ca exista un grup, care se mai întâlnea din când în când, făcea picnicuri, proiecta filme, mi s-a părut un lucru foarte frumos. Apartenenţa la grup constă în a fi abonat la o listă de emailuri de la care primeşti mesaje despre diverse evenimente.

Eşti cu adevărat parte din grup în măsura în care vii la întâlnirile grupului sau ajuţi la organizarea evenimentelor. Totul se întâmplă pe bază de voluntariat şi cu un mic buget oferit de universitate pentru grupurile culturale.

Eu am început să fiu activ în grup cam la un an şi jumătate după ce am sosit. Până atunci, doar participam la evenimente. După un timp, am preluat conducerea grupului şi mi-a revenit sarcina de a organiza evenimentele, ajutat de câteva persoane.

Cu mâncarea cum a fost? Ai încercat să găseşti şi mâncare care seamănă cu cea românească?

Mi-a luat ceva vreme până să găsesc o pâine care să semene un pic cu cea de-acasă şi care să-mi placă. Acum, după atâţia ani, cam ştiu de unde să-mi iau ce am nevoie. M-am adaptat foarte bine, cred, dar a fost nevoie de ceva timp. Mâncare românească nu prea e de cumpărat în Boston. Nici restaurante româneşti. Cel mult poţi lua nişte brânză românească de la un magazin rusesc.

Biserici româneşti sunt în zonă?

Există două biserici în zona Bostonului: una la vreo 20km de Boston şi una mai aproape de oraş care e, de fapt, biserica rusă la care slujeşte şi un preot român şi ţine şi slujbe separate în limba română. E puţin amuzant că există două episcopii separate, una autonomă (The Romanian Orthodox Episcopate of America) şi una ce ţine de Biserica Ortodoxă Română (BOR).

Starea de fapt reflectă situaţia de dinainte de Revoluţie când existau suspiciuni faţă de ierarhii trimişi din ţară, legate de legăturile cu Securitatea. Chiar dacă situaţia s-a schimbat, cele două episcopii se menţin şi azi.

Comunităţi de români există în zona în care se află universitatea? Ţii legătura cu ei?

Există mai multe straturi de imigranţi şi diverse nivele de integrare în societatea americană. Există o comunitate de imigranţi din anii prerevoluţionari, ce-i drept nu foarte numeroasă, în zona Bostonului. Există apoi o zonă de imigraţie postrevoluţionară, din care, o ramură este comunitatea studenţească.

Evenimentele organizate de asociaţia noastră sunt frecventate în special de persoane din comunitatea studenţească sau, mai general, persoane din comunitatea academică, oameni care sunt la studii sau care şi-au încheiat studiile şi acum lucrează în zonă. Există şi multe alte persoane care ne frecventează, dar nucleul e format din studenţi.

Ce evenimente organizaţi?

Grupul nostru organizează cele mai multe evenimente din zonă şi cele mai mari. În ultimii ani, evenimente au crescut un pic în proporţii. Împreună cu prietenii de la Harvard şi cu alţi studenţi din zonă, cred că putem spune că avem cea mai bine organizată comunitate studenţească românească din Statele Unite.

Facem, de pildă, câte o petrecere românească în fiecare semestru, la care vin 150-200 de persoane. Am colaborat chiar şi cu regizori români sau cu Centrul Naţional al Cinematografiei care ne-a dat voie să facem proiecţii de filme într-o serie de ocazii.

În câteva cazuri, am avut şi regizori în vizită (Cristian Mungiu, Nae Caranfil) şi am proiectat filme în prezenţa lor. Organizăm câte un picnic în fiecare semestru: unul de bun venit pentru noii studenţi, şi unul de sfârşit de an. Uneori, avem şi întâlniri cu personalităţi româneşti. Cel mai mare eveniment e, de obicei, cina de Paşte. Anul acesta am avut cea mai mare cină din întreaga istorie a grupurilor din zonă, au venit cam 100 de persoane.

Limba română pe unde poţi să o vorbeşti?

Limba română o vorbesc foarte des pentru că vorbesc des cu prietenii români de pe-aici. În plus, citesc presa română destul de des, cateodată şi cea din Republica Moldova. Sunt dornic să ştiu cum mai stau lucrurile. Distanţa îţi dă cateodată o perspectivă mai bună.

Acasă, cât de des te duci?

O dată pe an, vara. Câteodată şi iarna, de Crăciun. Eu călătoresc foarte lejer, încerc să reduc bagajele la minimum posibil. În afară de cadouri pentru apropiaţi, nu car decât câteva haine.

De ce anume ţi-e cel mai dor? Ce îţi lipseşte din România?

Mi-e dor de unii prieteni, de unele locuri pe care le frecventam. E un mare noroc că există internetul, care mai atenuează din distanţă, măcar în parte.

Ai putea să rămâi pentru totdeauna în State?

Nu ştiu dacă aş rămâne pentru totdeauna. În acelaşi timp, nu am un proiect de revenire. Sunt aproape sigur că voi fi tot timpul într-un fel de legatură cu România, chiar şi de la distanţă.

Asociaţia studenţilor români de la MIT

Romanian Student Association at MIT s-a format în 1995, atunci când a crescut numărul studenţilor români prezenţi în universitatea americană. Preşedinte al organizaţiei, Emanuel Stoica punctează: "Asociaţia e un fel de punct de întâlnire pentru studenţii români.

E o structură crescută pe mulţimea de studenţi români din zonă. Cred că existenţa asociaţiei face să existe cu adevărat o comunitate. Organizaţia creează un cadru astfel încât cei care au nevoie de ajutor să-l primească şi cei care au nevoie de informaţii să le obţină de la cineva care le deţine.

E un fel de nod de reţea. Spre exemplu, cele câteva persoane care organizează sau coordonează evenimentele ajung să cunoască, în mare, toată comunitatea românească din zonă (studenţească, mai ales).

În acelaşi timp, prin unele evenimente expunem o părticică din cultura română recentă în zona academică pentru un public mai larg, nu doar pentru cel românesc. Spre exemplu, cei care vor să vadă un film românesc recent o pot face cu ajutorul nostru. Sau cei care vor să afle mai multe lucruri despre România, pot să să intre în contact cu noi".

Potrivit lui Emanuel, la MIT erau, în anul universitar 2007-2008, în jur de 35 de studenţi români. "Dintre aceştia, cam 20 vin la cele multe dintre evenimente. Organizaţia noastră funcţionează însă ca un liant pentru toată zona şi aproape toate evenimente noastre sunt şi pentru studenţii de la Harvard sau de la Boston University". Site-ul asociaţiei este: http://www.mit.edu/~romania/ .

Nu ştiu dacă aş rămâne pentru totdeauna în State. În acelaşi timp, nu am un proiect de revenire în ţară
Emanuel Stoica, Doctorand, MIT