Gabriela Matlay: „Am vrut să trăiesc după Auschwitz!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

La 88 de ani, Gabriela Matlay, din Dej,  povesteşte pentru prima oară despre ororile pe care le-a suferit în timpul Holocaustului. Amintiri halucinante, reprimate aproape 60 de ani. Gabriela Matlay a fost la un pas de moarte, familia – părinţii şi şase dintre fraţi – i-a dispărut  la Auschwitz, dar ea a reuşit să scape.

Nici durerile, nici greutăţile, foamea şi nici pericolul de a-şi pierde viaţa nu par să fi lăsat urme pe chipul senin al bătrânei de 88 de ani, care îşi duce zilele, singură, într-o căsuţă cochetă din Dej. Despre ororile trăite în timpul Holocaustului, Gabriela Matlay a refuzat să vorbească până acum. „Am venit pe lume cu «talentul» de a vizualiza tot ce povestesc. Dacă mă întreabă cineva despre chinurile trăite în lagăr, mă văd din nou acolo, retrăiesc cele mai cumplite momente din viaţa mea. Până acum am refuzat să vorbesc despre asta. Dar în curând mă voi duce şi eu, poate e mai bine să vorbesc", explică bătrâna motivele pentru care a ales, până acum, tăcerea.

Amintiri grele

Începutul surghiunului a prins-o pe tânăra femeie, de doar 21 de ani, în inima Maramureşului, în Sighetu Marmaţiei. „Părinţilor mei le mergea bine. Tatăl meu avea în grijă trei orchestre, cu care cânta la nunţile evreieşti. Nu doar în Maramureş, ci şi prin alte părţi. Câştiga bine în acele vremuri, deşi eram 11 fraţi", îşi aminteşte bătrâna. Despre vremurile tulburi din 1944, când începuse deja prigoana împotriva evreilor şi a familiei sale de origine evreiască, i-au rămas câteva amintiri. „De pildă, pe atunci, nu aveam voie să deţinem radio, nici măcar să stăm seara cu lumina aprinsă. Tata punea hârtie albastră în geamuri, ca să nu iasă nicio fărâmă de lumină, să nu fim daţi de gol. Aveam şi un aparat de radio mic, de acolo mai aflam ce se întâmplă", continuă Gabriela Matlay.

În adolescenţă, înainte de calvarul vieţii ei



Tanti Ella, cum o cunosc vecinii din Dej, povesteşte că nu a avut idee despre ce se va întâmpla în momentul deportării. „Când ne-au strâns ungurii în ghetou, la Sighet, ni s-a spus că vom fi duşi la muncă. Practic, ghetoul însemna mai multe case dintr-un cartier, împrejmuite. La plecare, am încuiat totuşi casa, iar cheia am aruncat-o în fântână, ca cei care o vor prăda să intre mai greu", îşi aminteşte femeia.

Trenul către infern

Trei zile şi trei nopţi a durat călătoria, cu vagoane de transportat animale, până la Debrecen şi, mai apoi, până la Auschwitz. „Pe tren ne-au dat o găleată pe post de toaletă, pentru 70 de oameni. Mâncare, aproape deloc", spune tanti Ella. Părinţii ei au sosit în camera de gazare chiar în ziua în care au ajuns la Auschwitz. „Era într-o vineri. N-am să uit niciodată ziua aceea. Ne-au despărţit. Durerea asta nu poate fi pusă în cuvinte. Ţin minte cum ne uitam, eu şi fraţii mei, la fumul care ieşea, pe urmă, din hornul crematoriului", adaugă Ella Matlay. Majoritatea celor concentraţi în lagăr purtau haine vărgate. Lor li s-au dat haine gri. „Cred că nu s-au aşteptat să fie aduşi aşa de mulţi oameni", este de părere femeia.

image

S-a căsătorit din dragoste, imediat după ce s-a întors în ţară

Foame De hrană şi de libertate

Bătrâna şi-a pierdut, la Auschwitz, şase dintre cei zece fraţi. „Dormeam în baraca A1, era ca un cuptor, în care ne târam la locurile noastre. Am muncit la o fabrică de sodă caustică, am muncit pentru o mină de cărbuni. Poate de asta am şi scăpat: nu mă dădeam la o parte de la nicio provocare", continuă bătrâna evreică. Tanti Ella spune că anul petrecut la Auschwitz i-a distrus sănătatea, dar important este că a rămas întreagă la minte. „Mulţi au înnebunit. Dacă nu acolo, în lagăr, ci după ce au scăpat cu viaţă. Cei mai mulţi au fost francezii, ei sunt mai gingaşi. Noi, românii, suntem mai căliţi, mai puternici. Ăsta este singurul nostru noroc", crede bătrâna. Foamea pe care a răbdat-o în lagăr a adus-o la 35 de kilograme. „Primeam un soi de terci, ceva din tărâţe, care ne mai ţinea în viaţă, şi un lichid dubios, pe post de supă", explică tanti Ella.

A fost nevoită să fure pentru a supravieţui. „Mergeam dimineaţă la bucătărie, să-mi iau cafeaua - apă chioară de culoare maronie - şi, dacă eram pe fază, reuşeam să fur o mână de varză tocată, o ceapă. Ceapa era un lux, îţi amorţea stomacul. Nu mâncam numai eu, împărţeam la toată lumea", mai spune femeia. De ajutor i-a fost şi o nemţoaică - Gretchen - care supraveghea deţinuţii: „Nu ştiu de ce, dar m-a avut dragă. Am avut la un moment dat grijă de mama ei, era bătrână şi şi-a rupt piciorul. Dacă aş fi evadat, o împuşcau pe ea şi nu voiam asta. M-a iertat şi când i-am spus că am furat mâncare."

Tanti Ella a încercat să-şi reprime o viaţă întreagă amintirile din lagăr. „Lupta pentru propria viaţă, asta a trebuit să facă fiecare om din lagăr. Lupta era pierdută sau câştigată. De cele mai multe ori, pierdută", mărturiseşte bătrâna. Nu va uita niciodată mormanele de cadavre, nici gropile la săparea cărora a participat de atâtea ori, în care erau aruncaţi morţii, nici mirosul înţepător de putrefacţie. „Cadavrele erau ţinute zile în şir în soare, pe urmă, când ne puneau să le tragem în groapă, rămâneam cu câte-un picior în mână.

image

Împreună cu fraţii şi surorile ei, o familie numeroasă

Crunt. Le stropeam cu benzină şi tot noi trebuia să le dăm şi foc", povesteşte bătrâna. Mâinile-i sunt împreunate - degetele arătătoare şi le ţine într-un fel straniu. Observă privirea noastră şi caută să se explice: „Tot din lagăr mi se trage şi asta. Căram cu roaba cărbuni. Era iarnă. Nu aveam pauze. Pur şi simplu, mi-au îngheţat degetele arătătoare pe mânerele roabei. Mi le-am rupt încercând să mi le dezlipesc ".

După ce crematoriul de la Auschwitz a fost bombardat, Ella Matlay a ajuns la lagărul din Bergen-Belsen, de unde a şi fost eliberată. Despre luna petrecută aici, femeia nu mai are putere să vorbească: „Ne-au înghesuit în baracă, nu aveam loc nici să ne întindem. Ţin minte că mi-am făcut culcuş lângă o muribundă, pentru a câştiga locul ei, după ce murea. Au fost vreo trei săptămâni în care nu am mâncat aproape nimic".

"Căram cu roaba cărbuni. Era iarnă. Nu aveam pauze. Pur şi simplu, mi-au îngheţat degetele arătătoare pe mânerele roabei. Mi le-am rupt încercând să mi le dezlipesc.''

"Era într-o vineri. N-am să uit niciodată ziua aceea. Ne-au despărţit. Durerea asta nu poate fi pusă în cuvinte. Ţin minte cum ne uitam, eu şi fraţii mei, la fumul care ieşea, pe urmă, din hornul crematoriului.''

Rasă în cap, dar cu o floare la ureche

Femeia consideră că americanii sunt cei care au salvat-o. „Au venit americanii, ne-au adus mâncare, chiar şi ciocolată, şi portocale. Se împlineau trei săptămâni de când nu mâncasem aproape nimic. Acele bucate i-au fost fatale, din păcate, surorii mele. Nu ar fi trebuit să mănânce, pentru că avea stomacul aproape lipit. Eu am scăpat pentru că aveam febră tifoidă şi nu am mai avut putere să mănânc", explică bătrâna. „De două ori m-au ras în cap. Aşa am şi ieşit de acolo, cheală, dar cu o floare prinsă la ureche. Aveam 35 de kilograme", spune supravieţuitoarea.

În aşteptarea sfârşitului

image

Întoarsă în ţară, s-a căsătorit cu un evreu sărac, mai bătrân decât ea, croitor în Dej. Spune că nu regretă alegerea făcută, pentru că s-a căsătorit din dragoste. „Am fost săraci lipiţi. Dar am muncit pe brânci", spune femeia. Singurii bani pe care i-a primit după întoarcerea în ţară au venit de la familia de industriaşi Krupp din Essen.

„Le-am trimis o scrisoare recomandată, în care le-am explicat ce şi cât am lucrat pentru ei cât am fost deţinută. Şi mi-au trimis nişte bani, cât să începem puţin să ne punem pe picioare", adaugă tanti Ella. Avere nu are: „Soţul meu a murit în 1974. Casa am construit-o împreună cu el, muncind cot la cot pentru tot ce vedeţi între aceşti pereţi. De când s-a dus el, nu am mai cumpărat nici mobilă, nici măcar un aragaz". Singurul ei fiu trăieşte în Anglia. „A ajuns profesor. Nu mai am putere să merg la el. Sper doar să-l mai văd o dată înainte de a pleca din lumea asta", spune bătrâna.

Este împăcată. Cu soarta ei, cu tot ce a trăit, cu singurătatea grea: „Nu am pe nimeni aici. Dar m-am obişnuit. Singurul suflet pe care-l am aproape este o pisică, bătrână şi ea. Lacrimile nu i-au secat, însă nu-i place să fie văzută plângând. „Plâng eu destul când sunt singură. Nu are rost să mă vadă cineva plângând, nimeni nu ar înţelege ororile prin care am trecut", spune tanti Ella. Pentru tot ce a trăit, pentru pierderea familiei, nu poartă pică nimănui, nu caută răzbunare. Nici explicaţii. „Nu pot dori nimănui răul. Pe cei nevoiaşi îi ajut, pentru că eu ştiu cu adevărat ce înseamnă să cazi din picioare de foame. Gândindu-mă la tot ce am răbdat, cred atât: aşa mi-a fost soarta", încheie bătrâna.

"Nu pot dori nimănui răul. Gândindu-mă la tot ce am răbdat, cred atât: aşa mi-a fost soarta.''

image
Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite