Fără casă

E sâmbătă dimineaţa. O vreme bună de dat cu aspiratorul. Dau cu aspiratorul în sufragerie, în colţuri, după uşă, în jurul bibliotecii, pe covorul persan.

Îl frec degeaba, e îmbâcsit rău, ar trebui să-mi cumpăr un covor nou. Dacă voi avea bani. (Probabil că şi voi vă făceaţi asemenea socoteli când eraţi la casa voastră.) Şi nu ştiu cum ajung să mă întreb, frecând covorul cu peria aspiratorului, cum a apărut covorul ăsta în casa mea, în viaţa mea. (Sigur, nu mi l-aţi dat de zestre, când m-am însurat. Sigur!) Şi tot scotocindu-mi amintirile despre covor, mă gândesc cu un sentiment ciudat că asta e casa mea. De fapt, e un apartament de bloc. Mic. Este al meu. N-am locuit niciodată într-o casă pe pământ. Sunt un produs al „politicii forţate de urbanizare”. Şi nici nu sunt în stare să admir frumuseţea unei case. Sunt castrat de acest sentiment. Dacă ar veni acum la putere comuniştii (nişte comunişti care „luptă pentru popor”!) şi mi-ar confisca (la fel ca în anii ’50!) averea (apartamentul ăsta mic şi locul de veci pe care l-am moştenit de la voi) aş suferi rău de tot pentru că aş fi aruncat în stradă şi nicidecum pentru că mi s-a furat o casă. Pentru că n-am casă. Să naţionalizeze comuniştii tot blocul, toate apartamentele la grămadă, să-l ia dracu’ de bloc, toate blocurile sunt la fel!

Nici nu sunt în stare să admir frumuseţea unei case. Sunt castrat de acest sentiment.                     

Îmi dau seama acum, dând nervos cu aspiratorul pe covor, că blocurile astea în care am trăit m-au spălat pe creier. E adevărat, m-aţi adus pe lume într-o casă pe strada „1 Mai” (fostă „Tecuci”). Dar casa aia nu se pune. Voi stăteaţi în gazdă la nişte ţigani şi mama spăla la lighean scutecele mele şi salopetele tale, băi, tată, cu sodă şi cu apă adusă de la canalul din curte. Soda îi ardea mâinile. Abia la şase ani, când mă uitam la cer cu privirea lipită de peretele nefinisat al blocului în care ne-am mutat, numărând sârmele netăiate de fier-beton, care ieşeau din perete, am deschis ochii către un bloc. Aici am trăit, aici v-aţi prăpădit. Apoi, am plecat la muncă şi casa mea a fost timp de doi ani de zile un cămin de nefamilişti. Un bloc neîncălzit, cu program de apă rece, în care toţi locatarii beam până ne pierdeam minţile, cu lumina tăiată din motive de economie naţională, ca România să-şi plătească datoria externă. Apoi, am trăit mai bine de 15 ani într-o garsonieră la ultimul etaj al unui bloc, în care ploua când ploua afară. Pe peretele din bucătărie se făcea o pată mare, urâtă, care avea forma Statelor Unite ale Americii şi care mă băga în depresie. N-am rămas în SUA, deşi aş fi putut să rămân, m-am întors la pata mea. (Ce mişto e romanul „Pata umană” al lui Philip Roth!, dar voi nu ştiţi cine este Philip Roth!) Am urât ploaia şi pe pensionarii din bloc care refuzau să strângă bani la asociaţie şi să repare terasa blocului. Până i-am dat în judecată şi au reparat-o. Prea târziu, m-am mutat aici...

Dau cu aspiratorul. Frec covorul cu suflarea unui învins. Am să rămân prizonierul blocului toată viaţa. Palid şi spălat pe creier. Dar mai am un loc de veci, moştenire de la voi! E bun şi locul ăsta, ultima casă a vieţii, de nu s-ar întoarce comuniştii la putere, Doamne fereşte!, ca să mi-l confişte!