Cum nu am găsit o asistentă la un salariu de 3.000 de euro
0Am scris în urmă cu câteva zile un articol despre ce poate spune un CV despre tine, făra ca tu să ştii că o zice şi de la ce se poate trage o nechemare la interviu. Iată cum se întâmplă lucrurile:
Într-o zi, unul dintre clienţii noştri mari mă roagă să-l ajut să-şi găsească o asistentă, o "asistentă de direcţie", cum îi spun ei, un "gate keeper" pentru country manager. În multe companii sau instituţii i se spune "şef de cabinet", sau chiar în alt fel, ca să nu-i spună "asistentă", din pudoare sau din cine ştie ce alte pricini. E drept, adesea e un post cu o responsabilitate, influenţă şi autoritate mai mari decât ale multor manageri din organizaţia respectivă, chiar dacă nu are acest cuvânt magic în nume.
Salariul era cu foarte puţin sub 3,000 de euro, iar cu alte beneficii trecea de acest prag psihologic. Bani în buzunar la sfârşitul lunii, să nu se înţeleagă altceva.
Ce face şi cum trebuie să fie un astfel de "om al preşedintelui" e evident pentru toată lumea: are grijă de timpul, de nervii şi de imaginea lui în ochii tuturor, e în permanenţă cu ochii pe el ca să nu facă sau să nu spună prostii, din neatenţie sau chiar din neştiinţă, îl apără de duşmani şi de prieteni, îl avertizează, îi atrage atenţia. Ca să poţi să faci toate acestea simultan şi, mai ales, în orice clipă, chiar şi când nu mai eşti la birou, trebuie să ştii să evaluezi rapid orice situaţie, să ştii când să iei o decizie, şi să o şi iei. Dar, mai ales, să vezi detalii care scapă tuturor celorlalţi.
Am căzut repede de acord cu directorul că nu e nevoie câtuşi de puţin de o experienţă pe un post similar. Cu o bună educaţie, o doză consistentă de inteligenţă, cu un reflex al businessului şi cu calităţi ca acelea înşirate mai sus, poţi fi un foarte bun om al preşedintelui, indiferent de unde ai veni. Şi am căzut repede de acord şi asupra unei mici „strategii” de recrutare şi de filtrare.
Am pus nişte anunţuri şi am trimis şi e-mailuri celor din banca noastră de date, trecând acolo şi câteva informaţii din care orice neprost putea deduce repede prestigiul corporaţiei şi că e una dintre cele mai mari businessuri din România. Şi am trecut şi salariul. Am scris că se caută o „personal assistant”. Sigur, puteam să scriu „şef de cabinet” sau altele şi mai şi, dar mi-am zis că dacă cineva nu sesizează din cele de mai sus că nu e un job tocmai obişnuit de secretară, atunci nu prea are de ce să trimită CV-ul. Iar dacă se va speria de titlu, gândindu-se că iarăşi îşi caută vreun director amantă, fără să verifice despre ce e vorba, atunci să rămână în siguranţă acolo unde este. Şi am pus în anunţ şi nişte mici capcane, nişte detalii minore de formă şi de format, ştiind bine că unii nu le vor observă sau nu le vor lua în serios.
Am primit peste o mie de CV-uri, după cum mă şi aşteptam. CV-uri care şi-au făcut bine treaba, fără ca expeditorii să bănuiască, după cum am spus. Când cauţi pe cineva care trebuie să fie atent la detalii şi la imagine, te uiţi la detalii şi la imagini, normal. Dacă cineva îmi spune că în toate hârtiile directorului va pune zilnic virgula exact acolo unde îi este locul, însă că în propria hârtie a avut o scăpare, daţi-mi voie să nu îl cred, mai ales când miza este atât de mare.
Şi m-am uitat la detalii în acele CV-uri, convenind cu directorul că, dacă sunt mai mult de trei, patru, hai maximum cinci greşeli, neatenţii sau lucruri pe care nu ar vrea să le vadă la fel şi în hârtiile lui, nu are rost să mai oboseşti omul la interviu pentru un asemenea post. Evident, nu vorbeam despre detalii interpretabile, legate de preferinţele sau obiceiurile mele: tipurile de font, margini de 2.5, când mie mi se pare mai bine de 2, ci de cele pentru care nu poţi să te ascunzi în spatele gustului sau obiceiurilor locului: un fişier mai mare de 200 Kb, de ce trimiţi un pedefe când ţi s-a cerut un doc, alinierile... Alinierile cu blancuri sunt unii dintre cei mai importanţi „markeri" în situaţii ca aceasta: arată că nu ştii Wordul (cum, promiteţi că-l veţi învăţa la perfecţie în câteva zile - şi, într-adevăr, nici nu e nevoie de mai mult - dacă veţi fi angajată?), sau că nu îţi pasă că apeşi pe treizeci de taste în loc de zece, făcând mai mult zgomot în birou şi stând la fiecare rând câte cinci secunde în plus, secunde care se tot adună, aici cinci, acolo zece, dincolo o sută, aşa, pe nesimţite, şi ca la o repaginare sau reformatare se poate duce pe apa sâmbetei toată alinierea... Când aici pui virgulă lipită de cuvânt şi cu două rânduri mai jos e cu un spaţiu înainte, primul lucru care ne vine în minte, şi mie şi directorului, este că la fel va fi şi într-o scrisoare care va ajunge la guvern sau la o ambasadă, cu semnătura directorului în partea de jos. Şi ce să discutăm la interviu? Să aflăm că asta nu se va mai întâmpla vreodată, în vecii vecilor?
Nu a fost nevoie să citesc toată mia de CV-uri. Pe unele nici nu am ajuns să le deschid, se vedea direct din e-mail ce era de văzut. Pe altele le-am deschis, dar nu a mai fost nevoie să caut virgulele şi blancurile, că le-am dat delete instant. Cred că vreo sută au fost citite cu atenţie, până la capăt, însă niciunul nu a trecut de baremul acela de „cinci“, nici pe departe.
Nu am chemat pe nimeni la interviu atunci şi sunt convins că mulţi au fost siguri că postul fusese dat, deja, dinainte, sau că au ajuns numai cei cu pile, sau că din cauza vârstei sau a pozei, sau că cine ştie ce lucruri dubioase erau la mijloc, şi câte şi mai câte. Omul şi-a adus o asistentă din ţara lui, până la urmă. Mie îmi pare şi acum rău că banii aceştia nu au rămas în România.