VIDEO A fost odată în Siria. Basmul cu final tragic. Partea I

Siria este subiectul cel mai dezbătut al momentului. Tragedia nu se trage numai din zecile de mii de morţi, într-un război absurd. Adevărata dramă este cea a distrugerii pentru un termen mai lung decât putem acum să estimăm, a unei ţări milenare, cu o civilizaţie remarcabilă şi care se bucura, în urmă cu numai trei ani, de o stabilitate şi deschidere nemaiîntâlnită în regiunea fierbinte a Orientului Mijlociu.

Am vrut ca în acest articol să putem readuce la viaţă, o Sirie care nu mai există, transformată acum într-un simplu basm, cu final nefericit. Am beneficiat de minunata experienţă siriană a lui Cezar Dumitru, renumit blogger în spaţiul virtual, fondator al celui mai de succes blog de călătorii din România, www.imperatortravel.ro.

Mărturia lui Cezar despre vacanţa de Paşte pe care a petrecut-o în Siria anului 2008 este unică în spaţiul virtual românesc şi are dreptul de a fi adusă în faţa publicului larg pentru a vedea şi cealaltă faţă a realităţii unui stat care îşi trăieşte ultimele zile în forma actuală.

„Pentru necunoscători, Siria este o ţară unitară, populată de arabi şi condusă de un dictator. Situaţia este cu totul alta. Or fi toţi arabi, dar ţara este multiconfesională, iar apartenenţa la un cult este definitorie. Din 1970, după ce Hafez al-Assad a preluat puterea, conducerea ţării s-a bazat pe alianţa minorităţilor – Hafez însuşi era alawit, o ramură din Islamul şiit, iar puterea s-a bazat întotdeauna pe alawiţi, druzi şi creştinii de toate orientările – ortodocşi, catolici, maroniţi etc. Aceste comunităţi reprezintă cam 25% din populaţia Siriei, dar probabil deţin 70-75% din bogăţia ei.

Regimul Assad s-a dorit a fi un regim de tipul celui introdus de Kemal Mustafa Atatürk în Turcia cu 50 de ani înainte. A laicizat ţara, a scos Islamul din viaţa politică şi o bună parte din cea socială, a tăiat fustele femeilor până deasupra genunchilor, a dat jos turbanele bărbaţilor. Minoritatea conducătoare alawito-druzo-creştină a prosperat. Copiii lor au învăţat la cele mai bune şcoli, au deschis afaceri înfloritoare (chiar şi în condiţiile unei economii de tip socialist, dar nu la fel de rigidă ca în Europa de Est) şi au prosperat, fiind comunităţile cele mai liberale. Dar, în spatele acestei pături intelectuale, active, liberale, s-a aflat întotdeauna majoritatea musulmano-sunnită conservatoare, refractară, dusă la mosche. În anii ‘80, o mişcare de contestare a regimului laic a fost înăbuşita cu arme chimice la Hama, iar Frăţia Musulmană, mişcare politică sunnită care acum conduce la Cairo, a fost interzisă!

Era primăvara anului 2008, în vinerea Paştelui. Tocmai picasem după un zbor de noapte în Damasc şi după un somn scurt încercam să îmi revin. Palestinianul creştin în hotelul căruia stăteam,Raymond, la o cafea, eu, la un ceai tare, aproape beduin. Survolasem marea de lumini de la Beirut şi aterizasem într-un Damasc cu un aer provincial, relaxat, calm. Libanul şi Siria au fost aceeaşi ţară timp de milenii.

Beirutul a fost portul Damascului pentru multe generaţii. Dar o minte pariziană a tăiat această legătură cu o graniţă, undeva după cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Libanul a cunoscut o dezvoltare explozivă, a devenit capitala financiară a lumii arabe, o capitală a luxului, un oraş sofisticat într-o vreme în care cei din Dubai încă dormeau în cort. Au urmat războiul, distrugerea şi apoi renaşterea după 1990. În schimb, Siria a optat pentru socialism. Mă rog, poate nu poporul, ci cei care au venit la putere. Diferenţa dintre Liban şi Siria este cum era diferenta dintre RFG şi RDG pe vremea când sute de mii de Trabanturi se refugiau în Austria. Libanul îşi etalează cu emfază bogăţia – e drept, printre mii de clădiri bombardate – ultimul răcnet în materie de maşini, ultimele branduri în materie de haine, vile pompoase, party-uri legendare. Siria, mai austeră, dar cumva rămasă în urma, în istorie.

Raymond îmi spune că e Vinerea Mare. Să mă plimb prin oraşul vechi, dar apoi să mă duc în oraşul nou unde vor fi ceremonii de Paşti. Aşa că, după ce îmi mai revin cu ajutorul unui mic dejun, o iau la pas prin Oraşul Vechi al Damascului. Se spune că Damascul este cel mai vechi oraş din lume,  iar la fiecare colţ găseşti urme romane, bizantine, musulmane. Principala stradă din oraş continuă să fie Via Recta, trasată de romani acum vreo 2.000 de ani. Ca şi în Ierusalim, aici existau cartiere separate – creştin, musulman, evreiesc. Cartierul creştin s-a extins, din cel evreiesc a mai rămas doar numele. O iau la pas pe Via Recta. După decenii de neglijare, prin tot oraşul vechi se aud zgomote de picamere, susur de vopsea… clădiri dărăpănate se refăceau, vechi seraiuri se transformau în restaurante somptuoase unde am avut parte de cine legendare…

Am vizitat Moscheea cea Mare din Damasc. Milenii de istorie şi de spiritualitate. Aici, arameenii au construit un templu dedicat zeului Hadad-Rammam, peste el romanii au construit templul lui Jupiter, iar împaratul bizantin Theodosius l-a convertit în Biserica Sf. Ioan, deoarece aici se află capul Botezătorului. Iar când au venit arabii, vechiul templu-biserică s-a transformat în moschee. Capul lui Ioan Botezătorul însă a rămas, iar sfântul este venerat ca un proroc musulman într-o parte a lumii în care tradiţiile şi eroii se reciclează indiferent de cine e la putere. Am intrat nestigheriţi în moschee. Fetele au primit haine lungi şi năframe pe cap şi am stat alături de alte sute de oameni pe covoarele turceşti, uitându-ne la credincioşii care veneau să se închine sau, pur şi simplu, să stea la taifas cu prieteni şi cunoscuţi. Sau necunoscuţi, ca noi. Lângă Moscheea cea Mare se afla mausoleul lui Saladin, marele erou al lumii arabe, cel care i-a alungat pe cruciaţi din Ierusalim, dar care este un simbol al cavalerismului, desuet în ziua de azi. Saladin a redeschis Ierusalimul evreilor şi musulmanilor care fuseseră alungaţi din Orasul Sfânt şi a restaurat drepturile ortodocşilor. Apoi s-a retras şi a murit într-o relativă sărăcie, fiind îngropat într-un mausoleu relativ auster în Damasc.

Uitându-mă pe hartă, am căutat unde era “graniţa” dintre cartierul creştin şi cel musulman din oraş. Nu era evident. Absolut deloc. Până la urmă, mi-am dat seama, dar fără să găsesc vreun semn distinctiv. Am urmărit oamenii, mai ales fetele tinere. Am urmărit o tipa în fustă scurtă, cu buricul la vedere în care era înfipt un pierce cât toate zilele. Odată ajunsă la un colţ de stradă, doar de ea ştiută, a scos din gentuţă o eşarfă lungă şi s-a învelit toată…aha, ăsta e cartierul musulman! Simultan, din direcţia opusă, au venit două tinere care şi-au dat jos şalul şi şi-au scos la iveală picioarele şi buricul. Simplu şi natural.

Seara, la sfatul lui Raymond am mers undeva în oraşul nou, în cartierul nou. Aici, am văzut ce nu am văzut în aproape toată Siria – magazine luminate, pline de haine de firma – mă rog, necunoscute, doar United Colors of Benetton aducea o rază de Europa, vile somptuoase, maşini de lux. De aici pornea marşul de Vinerea Mare care comemora calvarul Mântuitorului.

În fruntea mulţimii, preoţi, cruci, făclii. Iar în urmă, zeci de copii îmbrăcaţi în cercetaşi, mergând în pas de defilare, în zgomotele hipnotice ale tobelor. Am mărşăluit prin tot cartierul creştin, am trecut prin faţa bisericilor luminate, dar şi a moscheilor. Simţeam fronda unei minorităţi putred de bogate, dar minoritate.“

Va urma

Întâlnirea lui Cezar cu preşedintele sirian într-o Mânăstire Ortodoxă din Siria, într-un viitor articol.