Senzaţionala istorie a falimentelor de ţară

Nimic nu e nou, doar memoria noastră nu este alimentată cu aceste date. Din prudenţă. Din calcul politic. Din inconştienţă. Din demagogie pură. Oricum, în toate cazurile, plătitorii au fost aceiaşi. Sunt şi vor rămâne aceiaşi: popoarele lumii asupra cărora, cu regularitate de metronom, se face experimentul, adeseori mortal, al intrării în zona aceasta a incertitudinii absolute.

Cu o singură certitudine la capătul tunelului: întotdeauna, indiferent de câte falimente va înregistra o ţară, nu aceasta va fi vreodată cauza dispariţiei sale de pe harta planetei. Priviţi la aceste grafice. Poate printr-o ironie a sorţii, Franţa, recordmana mondială în materie de falimente, este cea care, acum, a trimis echipa de experţi care să scrie, la Atena, programul de reforme pe care Grecia l-a prezentat ca ultimă soluţie pentru creditorii internaţionali. Program care conţine, trebuie spus asta, măsuri mai dure şi mai radicale în ce priveşte austeritatea decât cele cerute iniţial de „troică" şi acuzate a fi „formule de presiune inacceptabile" trădând un comportament „terorist".

Dar să începem istoria aceasta absolut senzaţională, în date, cifre şi tabele statistice folosind o sursă de sinteză, realizată de Olivier Berruyer:    

Iată-le pe cele din secolul XIX:

Aici au fost primele semnale că se intra, chiar dacă timid, în prima etapă a mondializării care avea să caracterizeze secolul următor. La sfârşitul secolului al XIX-lea se produc primele falimente de ţară care produc efecte nu numai în zone proxime, ci încep să zguduie grupuri financiare şi bancare aflate la începutul drumului lor spre creştere la nivel de reţea globală. Fenomen care se va accentua şi va deveni din ce în ce mai vizibil în decurusul secolului trecut când începe să se contureze o din ce în ce mai precisă relaţie între decizia politică, finanţe, sistem bancar, elemente care devin inseparabile şi sunt din ce în ce mai tare influenţate de circumstanţe regionale sau mondiale, de dezvoltări specifice datorate participării unor state sau grupuri de state la alianţe sau blocuri militare şi politice.

În acelaşi timp, acesta este momentul în care se cristalizează filozifii antinomice privind comportamentul pe care trebuie să-l adopte un stat în momente de criză, marcând definitiva preponderenţă a deciziei politice în faţa celei economice, sursă tuturor pachetelor enorme de probleme insolubile cu care ne confruntăm în acest moment: interesele politice sunt prioritare în raport cu orice raţionament economic, sarcina experţilor fiind să caute acum modul în care economicul se poate adapta deciziei politice, în funcţie de comandamente ideologice.

Ce a provocat incapacitatea de plată?

Răspunsurile sunt extrem de diferite în funcţie de platforma politică la care aderă interlocutorul. Pentru unii este vorba despre tot atâtea exemple clare ale unei lipse totale de ştiinţă a guvernării, de minimă capacitate de previziune a comportamentelor ce trebuie adoptate în condiţiile unor turbulenţe de piaţă cauzate de o multitudine de elemente, dar întotdeuna multiplicate exponenţial de fenomenul mondializării. Pentru alţii, este vorba despre efectele falimentare ale unei politici de tip birocratic care, obligată să gândească pe spaţii mari (vezi exemplul instituţiilor financiare internaţionale sau UE) sunt tentate să propună (sau/şi să impună) soluţii teoretice aceleaşi pentru toate regiunile sau ţările cu care intră în contact, neglijând factorii locali, ceea ce duce la inadecvări costisitoare sau chiar la falimentul politicilor respective.

În fine, există o altă şcoală, cu din ce în ce mai mulţi adepţi, care acuză o inadecvare profundă a sistemelor financiare-bancare în raport cu nevoia absolut reală a statelor de a găsi soluţii de redresare economică, de ieşire dintr-o criză provocată tocmai de comportamentul absolut iresponsabil al unor corporaţii bancare şi instituţii financiare cu al lor joc riscant producător de bule care au explodat una după alta şi au afectat profund sisteme sociale de pe toate continentele.

O chestiune de morală în relaţiile internaţionale? Desigur că da, depinde doar de pe ce poziţie te situezi.

Pentru reprezentanţii structurilor instituţionale, chestiunea este simplă:

În această criză, trebuie să ne respectăm unii pe alţii. Trebuie să ne plătim datoriile...Nu putem spune doar că, creditorii sunt nişte oameni răi, imorali, în timp ce toţi ceilalţi sunt nişte victime inocente...Pur şi simplu, a devenit imposibil să continuăm să cheltuim cu mult mai mult decât ceea ce câştigăm. Şi asta mult timp, aceasta fiind cauza crizei" Donald Tusk, Preşedintele Consiliului European

Atitudine susţinută de acest argument foarte simplu şi extrem de greu de contrazis:

Ceea ce trebuie să înţelegem, este că relaţia creditor-debitor se află la baze întregii activităţi economice şi a dezvoltării economice aşa cum o cunoaştem de trei secole încoace, pur şi simplu deoarece „creditor” înseamnă „eu cred”, deci dacă grupul creditorilor are motive să creadă că nu-şi vor primi banii pe viitor, există motive de a bănui că nu vor mai împrumuta din nou. Nu e foarte frumos, dar asta ridică nişte probleme. Iată de ce cred că, uneori, trebuie să se producă falimente de ţară aşa cum se întâmplă în cazul unei familii oarecare... sigur că trebuie să se întâmple asta, dar se creează mari dificultăţi Guillaume Duval, redactor-şef „Alternatives Economiques”, 2011.

Şi atunci? Care poate fi răspunsul? Anularea datoriei, spun reprezentanţii şcolii care vorbesc despre existenţa a mai multe nivele de datorie externă, cel mai important şi relevant în cazul nostru fiind cel de tip grecesc (180% din PIB şi cu o economie falimentară) posibil de declarat ca „insustenabil". Caz în care măsurile posibile sunt, în ordine, o reeşalonare, apoi o tăiere a unei părţi a datoriei sau, radical, o anulare a datoriei externe. În favoarea acestei ultime variante se pronunţă, printre mulţi alţii, Murray N. Rothbard (text apărut în 1992 în Chronicles):

„Ceea ce propun eu este, într-un mod aparent drastic, dar în realitate cu mult mai puţin destructiv decât plata datoriei publice dintr-o dată, este desfiinţarea datoriei publice. De ce oare săracii, cetăţenii mereu maltrataţi din Rusia, Polonia sau din alte ţări foste comuniste sunt legaţi de datorii către foştii lor stăpâni comunişti? ...Şi de ce oare noi, cetăţenii americani, să fim legaţi de datoriile contractate de o elită conducătoare din trecut care a făcut aceste datorii în defavoarea noastră?...nu noi, cei de acum, am contractat aceste datorii şi nu suntem nici răspunzători de cele făcutd acum de birocraţii care lucrază în birourile din Washington" .

Teză îmbrăţişată acum de teoreticienii mişcării altermondialiste care afirmă că acesta este singurul răspuns politic adecvat la presiunea „societăţii globale a multi-naţionalelor”. Neobişnuit? Deloc, răspunde economistul Kenneth Rogoff într-un material publicat în 2009 de către Project Syndicate:

„Tot timpul, ni se dau asigurări asupra faptului că guvernele îşi vor îndeplini întotdeauna angajamentele privind datoria externă. Cu toate acestea, aproape toate guvernele din lume îşi neglijează angajamentele cu o incredibilă regularitate, fie în mod direct, fie prin inetmediul inflaţiei; acesta a fost cazul SUA în anii '70 dar şi în anii '30 când au decis devalorizarea aurului în raport cu dolarul, de la 20 la 34 dolari uncia”.

Situaţia de acum din Grecia, indiferent de soluţia care se va adopta duminică, este un detonator al situaţiei globale în sensul că va provoca, cu siguranţă, un efect dur şi foarte rapid asupra a ceea ce este procesul actual de regândire al structurilor pieţelor de putere europene şi mondiale dar şi al locului şi rolului instituţiilor bancare şi financiare, evoluând acum într-un cadru cu din ce în ce mai puţină credibilitate şi eficienţă. Context în care „ajutorul umanitar" cum este cel preconizat acum pentru Grecia sau către oricare altă ţară în mare dificultate nu este decât un simplu paletiv, necesar desigur, dar complet ineficient pe termen mediu.

Urmează foarte curând o asemenea discuţie, negocierile sunt în curs, problema este dacă, da sau nu, se va suprapune peste viitoarea criză economică majoră.