Răpirile ca fapt cotidian în Africa

După cum am citit – văzut cu toţii, o nouă luare de ostatici în Africa. De data aceasta, în Algeria, iar printre aceştia este şi un cetăţean român.

În primul rând, trebuie să subliniem faptul că aceste evenimente sunt foarte frecvente în Africa. De fapt, este o proporţie directă între numărul de persoane fără acces la educaţie şi aceste răpiri. Iar cum continentul african are cea mai mare rată a analfabetismului, este evident că aici sunt cele mai multe luări de ostatici.

În realitate, aceste răpiri sunt expresia a două probleme.

Prima este legată de existenţa unui prea mare număr de arme pe glob. În acest context, ele ajung şi unde nu trebuie, iar dacă aceşti „nu trebuie” sunt prost educaţi, criminalitatea va exploda. Trebuie să notăm un fapt: marele număr de războaie purtate pe acest continent au dus la două consecinţe, una legată de prezenţa a prea multor arme – care s-au plătit în avans prin concesiuni asupra resurselor naturale ale acestor ţări. Războaiele se termină, dar armele rămân, iar unele se pierd în timpul luptelor. Din momentul în care apare un conflict, cantitatea de arme din teatrul de război este întotdeauna mai mare decât necesarul, iar la final un procent însemnat nu se mai „găsesc”, sau nu mai apar în evidenţe.

A doua problemă este legată de situaţia demografică şi educaţională în Africa. Este un continent care nu are prea multe şanse, deşi se consideră că ar putea să se dezvolte cu adevărat în următorii ani. Din păcate, creşterea populaţiei a fost mai rapidă decât creşterea productivităţii muncii, iar multe dintre regimurile politice instituite din anii independenţei până acum au avut ca trăsături fundamentale corupţia, furtul din avutul public, nepotismul şi dictaturile sângeroase.

Mai trebuie adăugat că pe acest continent conştiinţa politică a populaţiilor de aici nu a depăşit structura mentală tribală, ele nefiind capabile să formeze state coerente din punct de vedere administrativ. În această situaţie, vom observa că graniţele între state sunt slabe, neconforme cu graniţele dintre triburi, iar rivalităţile cresc, deoarece descoperirile de resurse nasc pofte inclusiv în rândurile şefilor locali, nu doar în ai multinaţionalelor care sunt capabile să exploateze zonele.

Mai grav, trecerea la armament mai eficient sub aspectul uciderii – spre exemplu, cu 2000 de dolari se cumpără un Kalaşnikov şi 2000 de cartuşe – a dus la creşterea potenţialului distructiv al unor persoane. Or, faptul că acestea nu au parte de sisteme educaţionale capabile să liniştească anumite tendinţe şi pulsiuni prin forţa informaţiei ştiinţifice, nu înseamnă decât o invitaţie adusă maselor largi de analfabeţi funcţionali la violenţa, ca fiind singura capabilă să le ofere o ieşire din sărăcia endemică în care se zbat.

Aceste răpiri de pe continentul african au în mare măsură doar un caracter economic – mai întâi – deoarece prin banii primiţi la răscumpărări se câştigă confort şi mijloace mai bune de trai pentru grupul infracţional în cauză. Apare însă o consecinţă negativă – văzând că a reuşit răpirea, vor intra şi alţii în acest tip de „operaţiuni”. La final, economia se prăbuşeşte, deoarece străinii nu mai vin, oricât de exotice ar fi zonele, iar localnicii se obişnuiesc să trăiască în sărăcie. Oricât şi-ar dori conducătorii statelor africane, China nu poate prelua povara sarcinii pe care ei nu o fac: ridicarea maselor prin educaţie.

Dacă însă răpirile au caracter politic, ideologic, problema se schimbă. În speţa de astăzi, din păcate, acesta este caracterul „operaţiunii”. Aici direcţia de atac este de natură media, urmărindu-se în primul rând ca despre luarea de ostatici să se afle în cât mai multe ţări, deoarece se face publicitate ideilor grupului de „luptători”.

De aceea, ce mai bună metodă – de altfel, singura capabilă să funcţioneze în aceste cazuri – este înconjurarea grupului de infractori, tăierea completă a oricărei legături cu exteriorul – prin bruiaj, neacceptarea negocierilor şi asaltarea rapidă a acestora, până la capturarea – de preferat eliminarea în luptă a acestora. Armata algeriană face ce trebuie acum, chiar dacă omeneşte nu putem accepta victime acum. Dar dacă se extind acţiunile de acest tip, iar numărul celor ce vor fi răniţi şi ucişi mai apoi creşte, ce vom face? Vom pune capul în nisip, precum struţul?

Naivii sau promotorii fără discernământ al drepturilor omului ar fi bine să nu citească textul – cu astfel de oameni, care urmăresc un scop politic, nu se poate negocia, pentru că ei au o altă logică a „operaţiunilor” lor. De altfel, şi realitatea a demonstrat că după câteva tentative de acest tip, care se soldează cu eliminarea răpitorilor, indiferent de costuri – este adevărat, ostaticii sunt victime sigure, dar trebuie înţeles că din momentul în care au devenit ostatici şansa de a se salva teferi este mai mică decât aceea de a fi omorâţi de infractorii respectivi – fac în scurt timp ca tactica acestor „actori politici” să se modifice.

De aceea, trebuie să înţelegem versurile unui cântec: „apăraţi-vă femeile şi copiii / urmează viaţa”. Iar viaţa nu este compusă doar din oameni eleganţi, care pot argumenta în faţa unei tribune a ONU pentru drepturile şi interesele sale legitime.

Acesta este adevărul: în faţa unei arme nu ai decât două şanse: fie te supui ordinelor celui ce are arma, fie cauţi să ai o armă pentru a-l doborî. Este adevărat că cel ce poartă armă – mai ales în Africa – poate fi un copil, dar dacă ţi-e dragă viaţa, vei da dreptate celor ce au fost în misiuni ONU pe acel continent, care spun:

după ce trage prima dată un copil în tine, îţi pierzi orice iluzie.

Dumnezeu să-i apere pe ostateci!