Politica Franţei în Africa

Evenimentele recente din Republica Centrafricană şi atitudinea intransigentă a Franţei ne readuc în discuţie politica Parisului pe continentul african şi viziunile sale faţă de această regiune. Anul 2013 a marcat un punct important pe agenda franceză externă, atât prin intervenţia militară în Mali la începutul anului, cât şi prin mobilizările şi intervenţia în Republica Centrafricană, ce se desfăşoară în aceste zile.

Interesele strategice ale Franţei în Africa

Privind retrospectiv, începând cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Franţa a pierdut atât posesiuni, cât şi influenţe în mai multe regiuni ale planetei. Mişcarea de decolonizare a avut un impact considerabil asupra Franţei. Pentru a-şi redefini politica externă şi de securitate, Franţa s-a îndreptat spre fostele sale colonii de pe continentul african, încercând să se erijeze în protectorul acestora cu scopul de a le face să graviteze în jurul său.

Conceptul de „jandarm al Africii” a fost rapid asociat Franţei, care în ciuda faptului că a avut şi încă are numeroase probleme atât în politica internă, cât şi în relaţiile comunitare şi în cele cu SUA, şi-a asumat sarcina de a interveni atunci când lucrurile degenerează într-unul dintre statele africane.

Încă din perioada când De Gaulle se afla la conducerea statului francez, politica trasată faţă de Africa se baza mai mult pe experienţa istorică a Franţei ca mare putere colonială, ce trebuia să rămână cel puţin o putere medie în noua arhitectură strategică mondială, având astfel nevoie de bune relaţii cu statele africane. În acest sens, Franţa şi-a asumat rolul de protectoare a statelor francofone şi a culturii franceze, investind sume considerabile pentru diverse activităţi culturale în statele africane. Scopul acestor demersuri era mai de grabă de natură practică, poziţia de protector al culturii franceze avea misiunea de a aprofunda relaţiile dintre statele africane şi Franţa. Dacă în perioada Războiului Rece, Franţa juca şi un rol de contracarare a influenţei sovietice asupra statelor africane, în perioada de după 1990, lucrurile au devenit mai complexe, atât prin jocul marilor puteri emergente în zonă, cât şi prin ascensiunea Africii de Sud.

Odată cu venirea la putere a lui Nicolas Sarkozy, s-a proiectat o nouă politică faţă de Africa, în care pragmatismul avea menirea de a transcende valorile tradiţionale. Deşi, scopurile erau cam aceleaşi ca şi în perioada Războiului Rece, şi anume menţinerea importanţei fotoliului de membru-permanent al Consiliului de Securitate al ONU şi a unei poziţii privilegiate în sistemul internaţional, strategia Franţei în regiune a suferit unele modificări, deşi nu substanţiale. Pe de o parte, importanţa economică a Africii a devenit un important punct în concepţia strategică franceză. Pe de altă parte, la nivelul securităţii internaţionale, controlarea Africii are un rol determinant în prevenirea unor ameninţări concrete.

 Interesele economice ale Franţei în Africa

La nivel economic, Africa constituie o piaţă de desfacere pentru produsele franceze, nu extrem de importantă, dar cumulând aproximativ 3% din exporturile franceze. De asemenea, Franţa este un important contributor al organizaţiilor ce luptă împotriva tuberculozei sau malariei, boli frecvent întâlnite în Africa.

Criza economică acută ce traversează întreaga zonă euro face ca Franţa să identifice şi să aloce mai greu resurse bugetare pentru zona Africii. Dezvoltarea statelor din aşa-zisa sferă de influenţă franceză este foarte importantă pentru Paris, dat fiind faptul că Franţa importă o serie de materii prime de pe continentul african. Din punct de vedere energetic, Franţa este foarte interesată de potenţialul Africii, importând deja petrol, gaze sau uraniu, însă prin investiţii majore, Franţa poate beneficia şi mai mult de acest nou „El-dorado”.

În această paradigmă, situaţia Africii este cu mult mai complicată şi are un impact deosebit asupra modului în care se realizează politicile franceze. Ascensiunea Chinei şi prezenţa sa pe continentul african provoacă decidenţii francezi la noi soluţii pentru a-şi menţine poziţia intactă în Africa. Odată cu implicarea puterilor emergente, mai ales India, Brazilia, China şi Turcia pe continentul african, afacerile franceze au suferit un declin, cu atât mai mult în ceea ce priveşte sectorul construcţiilor, telecomunicaţiilor sau al electronicelor.

Implicarea franceză în conflictele africane şi relaţia cu UE

Deşi Franţa duce o politică pragmatică în Africa, folosind instrumente tipice de „hard power”, folosirea armatei pentru a atinge unele interese părea a trece în plan secund în mandatul Sarkozy. Spre exemplu, în 2008 Sarkozy a permis, după lungi cugetări, intervenţia în Ciad pentru protejarea membrilor guvernului, însă fără a escalada conflictul şi fără a dezvolta un teatru de operaţii propriu-zis.

Venirea lui Hollande la putere s-a suprapus crizei din Mali, iar acest fapt a marcat o importantă schimbare de viziune la nivelul politicii franceze. Tratată ca o problemă a securităţii internaţionale şi ca o ameninţare la adresa intereselor franceze, criza a condus la intervenţia militară a Franţei sub autorizarea Consiliului de Securitate al ONU. Văzută ca o interferenţă neo-colonialistă, atât de Africa de Sud, cât şi de Angola, intervenţia franceză în Mali a adus mai multe probleme Franţei decât beneficii. Politicile sale au avut de suferit în urma intervenţiei în Mali, chiar dacă la nivel occidental, intervenţia a fost bine primită, ca fiind o continuare a luptei împotriva terorismului.

Ca un punct deosebit în strategia franceză de securitate naţională, Africa stârneşte noi provocări pentru decidenţii de la Paris, care de multe ori, tind să folosească concepte nepotrivite situaţiei actuale din Africa. De asemenea, în cadrul UE, politica franceză faţă de Africa creează probleme, prin prisma faptului că Franţa este reticentă în a-şi implementa politicile prin mecanisme europene, lucru ce ar fi mai eficient, din moment ce UE încearcă solidificarea unei politici coerente faţă de Africa. Interesul naţional francez pare de multe ori în antiteză cu strategia UE faţă de Africa, astfel că, deşi are mai puţine şanse de reuşită singură, Franţa preferă să joace de una singură în planul geopolitic african.

Problemele din Republica Centrafricană şi erupţia lor violentă în toamna acestui an au făcut ca Franţa să fie pusă în situaţia de a interveni din nou. Deşi împrejurările nu sunt similare cu cele din Mali, iar terorismul nu mai poate fi indicat ca motiv de intervenţie, Consiliul de Securitate al ONU a mandatat restaurarea ordinii folosind toate mijloacele posibile, astfel că Franţa a mărit numărul trupelor existente în regiune. Franţa ar dori suport şi din partea UE în contextul intervenţiei în Republica Centrafricană, însă este evident faptul că odată soluţionat conflictul, politica Franţei va reveni la caracterul său autonom.

Concluzii

Ţinând cont de declaraţiile liderilor francezi de-a lungul istoriei recente şi de eforturile făcute de Franţa pentru a-şi construi o politică coerentă faţă de Africa, devine cert faptul că Africa va continua să fie o importantă redută pentru Paris. Fiind şi ultima redută a Parisului în ceea ce priveşte importanţa statutului său de membru-permanent al Consiliului de Securitate, Africa va reprezenta un câmp de luptă în care Franţa este gata să arunce toate resursele pe care le are, deşi capacitatea sa este mult mai mică decât a Chinei, Indiei sau Braziliei, şi ele cu interese în Africa. Perspectiva istorică asupra Africii nu mai are atât de multă greutate în realizarea politicii externe franceze, fiind înlocuită de interesele actuale ce domină tiparele de acţiune, mai ales că Franţa fără Africa ar deveni doar o ţară dominată de probleme interne şi mari probleme economice. Intervenţiile militare franceze tind să descrie perfect situaţia în care se află politica Franţei faţă de Africa, însă dincolo de aceste situaţii conflictuale, este de reţinut deschiderea unor platforme de dialog între Franţa şi China sau Franţa şi India pentru a oferi perspective cooperării lor în spaţiul african.

Articol redactat de Alexandru Cucu, absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, secţia Relaţii Internaţionale şi Studii Europene şi cursant al masterului “Istoria şi practica relaţiilor internaţionale” din cadrul aceleaşi facultăţi. Din toamna anului 2013, este editor al portalului de analize geopolitice Geopolitics.ro, editat de Asociaţia ASAGRI (Asociaţia de Analize Strategice, Analize Geopolitice şi Relaţii Internaţionale).  

Puteţi citi mai multe analize geopolitice aici.