Mizele strategice pentru 2015 (I). Controlul Mării Negre

„Creşte exponenţial eventualitatea unei întregi serii de conflicte care să implice în mod direct sau indirect marile puteri. Constituie factori de risc nu numai contradicţiile tradiţionale între state, ci şi instabilitatea internă la nivelul diferitelor ţări...". Vladimir Putin, discurs cu ocazia celei de-a 11-a reuniune a Clubului de discuţii Valdai, Soci, decembrie 2014.

În zona de lume care ar trebui să ne intereseze în termeni de supravieţuire, vom vedea că, în 2015, problema esenţială a marilor actori geo-strategici va fi dobândirea şi securizarea controlului Mării Negre. Este o problemă urgentă deoarece, aşa cum foarte just observa Pierre Verluise (în analiza publicată pe portalul www.diploweb.com): 

„Marea Neagră constituie o miză strategică majoră şi depăşeşte cu mult zona intereselor specifice ale celor 6 state riverane (Turcia, Bulgaria, România, Ucraina, Rusia şi Georgia, ţări cărora, de obicei, le este adăugată şi R.Moldova). Priveşte în mod real atât spaţiul Europei de est şi Balcanilor, estului Mediteranei şi cel al Eurasiei (Caucaz, spaţiul caspic). Cu toate acestea, Marea Neagră rămâne un spaţiu puţin cunoscut, chiar dacă, aşa cum spuneam, mizele sale sunt semnificative...". 

De ce este esenţial acest control? Deoarece, repetând lecţiile istoriei de atâtea ori terminate în baie de sânge, este vorba despre accesul posibil spre cele trei mari axe: Balcanii şi de aici înspre centrul Europei, Dardanele şi deschiderea spre Mediterana, apoi către Caspica. Pe plan geo-strategic, Marea Neagră este acum inclusă în dezvoltările pe care le presupune orice plan de construcţie pentru viitor, este cheia care spre teritoriile  cu rezerve petroliere care garantează supravieţuirea economică a Rusiei, constituind, în acelaşi timp, un port-avion natural ce poate fi folosit pentru a controla teritorii vaste pe un arc de cerc important, practic întregul flanc de sud-est al NATO. Sau, invers, deschizând linia directă spre aliniamentele strategice ale liniei occidentale de apărare a Rusiei...

În ambele variante, punctul nodal îl reprezintă Crimeea. Sancţiunile occidentale se centrează acum în special pe Crimeea, adăugând o presiune şi mai intensă pe economia zonei, şi aşa afectată de ansamblul loviturilor succesive date sistemelor financiar şi economic ale Federaţiei Ruse. Tot Crimeea reprezintă punctul central în jurul căruia Rusia doreşte să dezvolte noua sa dimensiune de putere militară ca parte integrantă la nivelul cerinţelor a ceea ce este, cel puţin în acest moment, cea de-a doua flotă militară a lumii.

Ministrul rus al apărării, Serghei Şoigu, la încheierea consiliului militar din 11 noiembrie, spunea că justificarea concentrării masive de echipamente militare în Crimeea, „un adevărat dispozitiv interarme“ se datorează, pe de o parte, „întăririi sentimentelor antiruseşti din partea NATO şi ridicarea nivelului prezenţei militare stăine în proximitatea directă a frontierelor ruse" şi, pe de altă parte, „situaţiei politico-militare complexe pe axa strategică de sud-vest". Ministrul rus a calificat instalarea acestui dispozitiv interame şi intrarea sa cât mai rapidă în fază operaţională la nivel maximal drept „un obiectiv naţional prioritar".  

Conform experţilor citaţi de RIA NOVOSTI, actual contingent de 25.000 de oameni va ajunge la 40.000 (unele surse NATO ne spun că deja acest nivel a fost depăşit),  motivul invocat fiind, conform lui Alexander Golz, "faptul că, după anexarea Crimeii de către Rusia, NATO revendică în mod deschis o prezenţă permanentă cât mai importantă în Marea Neagră. Iată de ce Rusia trebuie să dispună în zonă de un dispozitiv de forţe în stare să respingă orice agresiune".

Articolul din RIA NOVOSTI, citat acum adeseori de analiştii din NATO, nu se reduce doar la o enumerare a noilor dotări prevăzute să intre foarte curând în forţa operaţională a marinei ruse din Marea Neagră. Conţine şi acest pasaj extrem de interesant, în mod evident desprins dintr-un material de doctrină militară, plasând problema flotei ruse a Mării Negre în contextul global ale une strategii deschise către toate orizonturile:

"Dat fiind că Rusia nu-şi ascunde interesul nici pentru Mediterana, nici pentru Oceanul Indian, flota Mării Negre îşi păstrează rolul său real, cel de flotă oceanică (sbln.n.). Fregatele ce compun această flotă vor putea îndeplini misiuni în Mediterană şi în Oceanul Indian într-un mod mai operativ decât cele din flota Balticii sau din cea de nord care au nevoie de mai mult timp pentru a ajunge în zonele respective...reînnoirea structurii flotei Mării Negre...va permite Rusiei să constituie unităţi operative în zonele-cheie ale oceanelor, în stare să îndeplinească orice tip de operaţiune, fie că vorbim de misiuni pe timp de pace, de misiuni umanitare sau de misiuni de luptă".

Logica militară spune că, pentru a îndeplini acest tip de misiuni ca flotă oceanică, deci chiar şi dincolo de necesarul de operare în Mediterana, flota Mării Negre - la începutul operaţiunilor de anexare a Peninsulei Crimeea, cea mai veche din ansamblul flotei ruse - trebuie să fie transformată rapid într-una extrem de modernă, cu capacitate ofensivă convenţională şi nucleară acoperind toate tipurile de necesităţi de angajare (rază scurtă, medie sau lungă de acţiune) dar şi, atenţie la acest aspect, trebuie să dispună de un centru de comandă de mari dimensiuni, capabil să asigure controlul unor operaţiuni pe fronturi multiple, combinând acţiunile maritime cu desantul terestru complex, aeropurtat şi de pe nave masive de transport, adică exact ceea ce ajunge acum în zona Sevastopol, în combinaţie cu bateriile de ISKANDER I şi II.... Deocamdată, asta ne oferă sursele ruse ca descriere a dotărilor din teren din Crimeea:

Folosind surse de informaţie NATO, avem certitudinea că se produce o consolidare continuă şi în mare viteză a flotei ruse a Mării Negre, dublată de o mărire considerabilă a numărului de unităţi aeropurtate şi de forţe speciale precum şi a detaşamentelor aeriene: avioane de vânătoare, atac la sol sau pentru luptă antisubmarin, multirol sau de bombardament cu rază lungă de acţiune.

Ce face România în acest context? Mesajele noastre au curs într-un singur sens: nu există nici un fel de problemă, dacă este cazul, vom fi apăraţi de NATO.

Este suficient? Nu este oare nevoie să vedem şi care este capacitatea forţelor noastre de a susţine o primă ripostă imediată, înainte ca procesul destul de lung de luare a deciziei în NATO să-şi fi urmat cursul?

Care este doctrina noastră de implantare şi protecţie a intereselor naţionale în Marea Neagră, în contextul deloc simplu descris anterior şi care, pe zi ce trece, devine mai fluid, instabil şi, ca atare, din ce în ce mai greu previzibil? Interesant ar fi să ştim dacă cineva îşi propune o gândire reală în aceşti parametri sau dacă ne mulţumim să ne amintim că am avut chiar o Strategie a Mării Negre pentru care a fost raportor la Parlamentul European unul dintre cei mai reprezentativi europarlamentari pe care i-a avut România la Bruxelles, doamna Roberta Anastase. Raport a fost, document de bibliotecă a rămas. Nimeni nu mai vorbeşte de el, depăşit de realităţi încă înainte să încerce cineva să-l aplice.

Atunci, pentru 2015, România ce va vrea să facă?  Dispune de analiza de risc strategic pe care o implică situaţia din Marea Neagră? Cum ne definim opţiunile? În orice caz, alţii îşi precizează, chiar spectaculos, opţiunile pentru această zonă în care prferăm să rămânem spectatori indiferenţi în loc să fim actori de prima linie.