Fiindcă e vorba de o criză existenţială, riscând să pulverizeze Occidentul şi să transforme într-o duioasă amintire lumea liberă.

Conexă şi nu mai puţin îngrijorătoare e inadecvarea liderilor apuseni la această criză. Care, declanşată de incapacitatea - şi ea previzibilă - a preşedintelui american de a explica persuasiv partenerilor săi de ce nu poate acţiona altfel, se vede net agravată de hotărârea dregătorilor europeni de a se afişa uniţi şi solidari. Dar nu cu America, partenerul strategic, care le asigură de trei sferturi de veac securitatea. Ci cu duşmanii lor dictatoriali, totalitari şi terorişti. Cu inamicul lor neosovietic, comunist şi islamist. În speţă cu Rusia, China şi, vai, cu Iranul fundamentalist-islamic.

Doar atât să preţuiască oare, în vestul Europei, mult invocatele valori ale democraţiei liberale?


Marţi, preşedintele SUA a oficializat ceea ce promisese în campania sa electorală. Donald Trump s-a disociat de moştenirea diplomatică a catastrofalului său predecesor, Obama, şi a denunţat o înţelegere cu Iranul pe care a calificat-o repetat şi nu fără motiv drept „cel mai dezastruos deal“ posibil, deşi Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică e de părere că Iranul şi-ar fi respectat angajamentele.

Or, din unghiul criticilor înţelegerii semnate de Iran, în schimbul ridicării sancţiunilor impuse Teheranului, cu cele 5 state cu drept de veto în Consiliul de Securitate ONU şi cu Germania, afacerea cu pricina a păcătuit grav nu doar la capitolul verificabilităţii.

Ci şi din pricina trecerii cu vederea a dezavantajelor majore ale unui acord pe zece ani, în a cărui fază finală Iranul, îndrituit să-şi păstreze intacte capacităţile nucleare, ar putea, chiar dacă l-ar respecta, construi bomba atomică în răstimp de numai câteva luni.

Nu mai puţin pernicioasă s-a dovedit ignorarea, de către ţările apusene semnatare, a lesne predictibilelor efecte ale contractului încheiat cu un regim totalitar islamist. Fiindcă Iranul ayatolahilor n-a pregetat să-şi folosească fără jenă fondurile obţinute prin ridicarea sancţiunilor şi export de ţiţei, investindu-şi banii, masiv, în modernizări balistice, în terorism, expansiune militară şi destabilizarea unor ţări mereu fragile, azi eşuate, ca Siria şi Yemenul.

Iar toate acestea n-au fost singurele neajunsuri ale deciziei a europenilor şi administraţiei Obama de a bate palma cu Iranul din laşitate, împăciuitorism şi poftă de profit, nădăjduit a fi extras rapid din viitoare afaceri lucrative cu regimul persan. Aşa se explică graba regretabilă cu care s-a căzut la o învoială cu o şireată şi ambiţioasă nomenclatură şiită fără să fie cooptaţi la tratative ceilalţi.

S-au nesocotit astfel, cu bună ştiinţă, interesele de securitate ale regiunii. S-a omis luarea în calcul a celor proprii statelor arabe ameninţate de iranieni. Care au toate motivele să-ncerce să neutralizeze pericolul persan printr-o producţie proprie de arme nucleare. Şi s-au neglijat vinovat şi pe ale unui stat evreu a cărui naţiune, singura realmente democratică din zonă, a mai trecut acum trei sferturi de veac prin genocid, dar continuă să fie ameninţată, cu genocidul, de ayatolahi.

Bătrânul Continent e nu doar şocat de radicalitatea neaşteptată de vest-europeni, a măsurilor anunţate de Washington. Ci şi nemulţumit la maximum. Căci embargoul îi va costa pe europeni bani grei.

Înseamnă toate acestea că denunţarea unilaterală a acordului, de către americani, nu prezintă, la rândul ei, şi riscuri şi dezavantaje? Nu discreditează ea poziţia vestului în negocieri cu alte tiranii cu ambiţii nucleare, precum Coreea de Nord? Deloc, de vreme ce dictatorul nord-coreean se arată dispus să cedeze. Iar apoi, mai există oare „vestul“? Şi ce mai reprezintă el, dacă-şi abandonează sacrosanctele valori, spre a face corp comun cu cele mai sinistre tiranii?

E adevărat că nici Israelul, care a salutat şi elogiat „curajoasa decizie a preşedintelui american“, n-a reuşit să-şi convingă partenerii vest-europeni că dispune de dovezi clare de încălcare, de către Iran, a acordului semnat în iulie 2015.

Dar ar mai fi trebuit oare să fie nevoie de muncă de lămurire în legătură cu un actor regional şi global ca Iranul, ai cărui lideri mint, demonstrabil, de îngheaţă apele? Care-şi bagă banii în rachete şi îşi exportă teocraţia şi ordinea politică totalitară, alimentând din răsputeri terorismul internaţional?

Brutalitatea demersului american, care implică şi reluarea unui embargo sever nu în ultimul rând financiar şi energetic impus Iranului, dar şi sancţiuni usturătoare firmelor din terţe state care vor mai întreţin raporturi economice şi comerciale cu Iranul, i-a siderat pe europeni. Bătrânul Continent e însă nu doar şocat de radicalitatea neaşteptată de vest-europeni, a măsurilor anunţate de Washington. Ci şi nemulţumit la maximum. Căci embargoul îi va costa pe europeni bani grei.

Motiv pentru care vestul continentului se arată, cu Tusk şi Mogherini în frunte, unit şi furios contra Americii, de parcă duşmanul ar fi democraţia americană, iar nu variile forme de totalitarism răsăritean. Dar cum oare vor reacţiona est-europenii, a căror securitate e nemijlocit ameninţată de Rusia lui Putin, şi care, ca atare, depind în mod direct de sprijinul american? Rămâne de văzut.

În această criză maximă pentru lumea liberă şi puntea ei transatlantică, în care e vital să se acţioneze rapid şi inteligent, România îşi permite un guvern marionetă populat cu semianalfabeţi şi condus, de facto, de un lider infractor, dispunând de o credibilitate şi o popularitate tinzând spre zero, precum şi anemierea unui preşedinte slăbit de constantele atacuri ale majorităţii PSDiste la adresa lui.

Vai, deci, de ţară. Dar, la celebrarea zilei Europei şi a finalului unui război mondial perfect evitabil în absenţa laşităţii unui vest anglo-francez unit în împăciuitorism faţă de Hitler, vai şi de o alianţă nord-atlantică a cărei inimă bate tot mai neregulat şi sincopat şi e în iminent pericol de infarct.

Ce-ar mai rămâne de făcut? În interesul propriei unităţi şi libertăţi, ar fi recomandabil ca Europa să se recredibilizeze. Dar nu prin aberante elogii adresate de Jean-Claude Juncker şi alţii lui Karl Marx şi ayatolahilor. Prin speranţe futile, pe moment, într-o Americă fără Trump. Prin alianţe cu dictaturi. Ori prin alimentarea de vrăjmăşii nechibzuite, mascând fie neştiinţă, fie antisemitism, faţă de o Arabie Saudită care n-are, ca Iranul, capacităţi nucleare şi tocmai îşi reformează, după decenii de radicalism, atât raporturile cu statul evreu, cât şi propria versiune de islam. Ci prin aderenţă la propriile valori.

În această criză maximă pentru lumea liberă şi puntea ei transatlantică, în care e vital să se acţioneze rapid şi inteligent, România îşi permite un guvern marionetă populat cu semianalfabeţi şi condus, de facto, de un lider infractor.

Europei i-ar sta bine ralierea la o Americă în stare să schimbe lumea în bine. Iar prii şi acceptarea pierderilor fireşti, presupuse de o înţelegere proastă din capul locului. Asumarea lor relaxată ar feri Bătrânul Continent de plata un preţ inevitabil mai piperat pe care l-ar implica întărirea duşmanilor săi şi ai libertăţii şi adversitatea radicală faţă de Statele Unite.

La rândul ei, America ar face bine să-şi trateze europenii altfel decât cu duritatea rezervată îndeobşte slugii rele, nu unor parteneri.

Iar ambele maluri ale Atlanticului ar fi bine sfătuite să se împace şi să renegocieze, sub auspicii net mai favorabile decât pe vremea lui Obama, un acord ca lumea, pe care Iranul să nu-l poată refuza.  Dar pentru toate acestea ar fi nevoie nu doar de o inimă care să funcţioneze. Ci şi de oarecare minte.

Petre Iancu - Deutsche Welle