Probabil vi se pare greu de crezut, dar undeva, în munţii acestei ţări, există nişte vietăţi care au ieşit la lumina soarelui cam prin vremea lui Mihai Viteazul (dacă nu cumva chiar prin timpurile lui Ştefan cel Mare!) şi care, nevăzute de ochi omenesc şi necălcate de pas omenesc, mai trăiesc şi azi. Probabil acest început de paragraf vi se pare demn de un roman heroic-fantasy. Dar nu, nu este din Game of Thrones ‒ ci din România contemporană dumneavoastră. Şi este prefaţa la o veste bună.

Pentru cine se grăbeşte, acestea sunt ideile principale:

  • O veste bună: începând din iulie 2017, România are un obiectiv în plus pe lista Patrimoniului UNESCO ‒ al 8-lea, faţă de cele 7 de până acum. O parte dintre codrii seculari ai României intră pe lista Patrimoniului Mondial şi vor fi mai bine apăraţi de lege.

 

  • România este realmente o ţară bogată. Depinde de noi să fie mai bine administrată.

 

  • În România se află, încă, un procent foarte mare din pădurile virgine, mai mare decât în oricare dintre celelalte ţări europene în parte.
     
  • O mică rezervă (diplomatică) de vin roşu nu strică niciodată.
     
  • Dacă veţi face un sondaj la nivelul absolvenţilor noştri de liceu, probabil că 80% dintre ei vă vor spune că pădurile virgine se află prin Amazonia sau Africa. Adevărul e cu mult mai banal: România are păduri virgine de care mulţi români nu au habar (poate din fericire!). Începând din 7 iulie 2017, unele dintre ele sunt pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

 

Pentru cine are mai multă răbdare, iată despre ce e vorba...

Al 8-lea obiectiv pe lista Patrimoniului românesc UNESCO

Cu siguranţă, este o veste bună: din 7 iulie a.c., România a mai înscris un monument pe lista patrimoniului mondial: de această dată, este vorba despre un monument al naturii, anume codrii seculari de fag de pe o arie foarte largă: de la Izvoarele Nerei la Valea Cernei (în Vestul României, jud. Caraş Severin), Masivul Cozia şi arealul Lotrişor [1] în centrul Carpaţilor Meridionali, jud. Vâlcea), Codrii Şincăi (Şinca, jud. Braşov), Codrii Slătioarei (în Nord-Est, Slătioara, jud. Suceava) şi arealul Groşii Ţibleşului – Strâmbu Băiuţ (jud. Maramureş, în Nord). Nu exageram cu nimic în primul paragraf: unii arbori ating vârsta de 400-500 de ani, ba chiar mai mult. Desigur, avem (din fericire) experţi care ne-ar putea vorbi ore în şir despre aceste monumente vii ale naturii.

Aceste păduri seculare devin al 8-lea obiectiv românesc pe lista patrimoniului UNESCO ‒ şi permiteţi-mi să le reamintesc pe celelalte (ordinea e aleatorie): 1. Mânăstirea Horezu/Hurezi [2] din jud. Vâlcea, 2. satele cu biserici fortificate din Transilvania, 3. cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, 4. bisericile pictate din Nordul Moldovei, 5. bisericile de lemn din Maramureş, 6. centrul vechi al oraşului Sighişoara şi 7. rezervaţia biosferei Deltei Dunării. Unele obiective sunt cu totul caracteristice României (precum fortificaţiile dacice, bisericile de lemn etc.), altele fac parte dintr-un model cultural mai extins (precum „tiparul german” al bisericilor fortificate sau al centrului Sighişoarei), iar pe altele le avem în grijă alături de state din zonă ‒ precum Delta Dunării, în care ne învecinăm cu Ucraina.

„De treci codrii de aramă...”

Codrii seculari de fag ai României sunt parte dintr-o fascinantă poveste europeană ‒ cu totul adevărată. După ultima mare glaciaţiune (aprox. cu 11 000 de ani în urmă), de-a lungul Europei, pornind din zone muntoase (Carpaţii, Alpii, Pirineii etc.) aflate într-un interval climatic relativ asemănător, au prins a se răspândi la scara continentului pădurile de fag. La scara naturii, acest fenomen arboricol continuă şi azi, deşi el poate fi insesizabil (şi uneori anulat) din cauza intervenţiei omului.

Aceste păduri virgine de fag (numite „imemoriale” la nivel european, noi le spunem „codri seculari” ‒ dar evident că e unul şi acelaşi lucru) sunt în continuare prezente pe harta continentului, din Spania până în Ucraina şi din Belgia până în Albania. Teoretic, impactul omului asupra zonelor virgine este zero, iar pasionaţii problemei preferă să spună că acolo se află natura în starea sa pură, originară (eu prefer să spun teoretic, pentru că încălzirea globală va afecta şi aceste păduri, chiar dacă ele rămân necălcate de picior omenesc). Şi aici intervine aspectul cel mai pozitiv dintre toate: în România se află încă un procent foarte mare din aceste păduri virgine, mai mare decât în oricare dintre celelalte ţări în parte!

Aceste păduri virgine de fag au intrat în urmă cu câţiva ani în atenţia UNESCO, când pe lista Patrimoniului Mondial au fost incluse zone din Germania, Slovacia şi Ucraina. În toamna anului 2015, un grup de 10 ţări am demarat faza finală a unei candidaturi transnaţionale, care să extindă Patrimoniul mondial asupra pădurilor de fag dintre graniţele noastre. Ţările care ne-am asociat au fost Albania, Austria, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Italia, Polonia, România, Slovenia, Spania. În numele României, am semnat documentele având speranţa că, în orice formă s-ar fi operat această extindere, ea nu ne putea ocoli. Citind argumentaţia specialiştilor, am fost uimit (şi încântat, în egală măsură) de cât de „verde” este harta României, la acest capitol al pădurilor virgine europene,. Dar atenţie: faptul că avem aceste păduri nu ne pune de la sine pe lista patrimoniului mondial ‒ mai trebuie să existe şi voinţa de a păstra caracterul virgin, neexploatat, al acestor păduri! Un exemplu opus e cazul polonez: deşi a făcut parte dintre iniţiatorii grupului nostru, Polonia s-a retras între timp (şi a decis continuarea exploatării lemnului).

Şi în cazul României lucrurile sunt ceva mai complicate decât par la prima vedere: la nivel declarativ, toţi părem a fi pentru protejare; dar, la nivelul solului, reţeaua intereselor este atât de extinsă, banii care s-au făcut din exploatarea ilicită atât de mulţi... Personal, estimez că defrişările post-1990 din pădurile României (nu mă refer în mod special la cele de fag sau seculare) au atins un nivel fără egal la scară europeană, în bună parte în afara legii. Aşadar, pericolul „atentatelor” umane la adresa acestor păduri virgine era real ‒ şi, nota bene, el rămâne în continuare real. Cum probabil o parte dintre cititori îşi amintesc, până în anul 2009 eu însumi am fost implicat în politică (ca membru, ulterior vicepreşedinte, al PNL). Contactele pe care le-am păstrat sunt binevenite, inclusiv pentru a-mi semnala că, la nivelul silviculturii româneşti, nu toată lumea se bucură de această înscriere a pădurilor virgine de fag în Patrimoniul UNESCO. Poate să pară paradoxal, dar aşa este.

De ce nu se bucură unii? Simplu. Acceptarea pe lista selectă a Patrimoniului Mondial presupune cu obligativitate măsuri sporite de protecţie, legislativă şi administrativă. Aceste măsuri sporite înseamnă inclusiv pedepse mai aspre pentru cei care încalcă legea. Cel care lua înainte o amendă (dacă o lua!), dar făcea în schimb o mică avere din exploatarea ilegală, riscă acum ani buni de puşcărie şi confiscarea averii. Evident că cei tentaţi de tăieri din „codrul nimănui” (adică al statului) nu au motive să se bucure. Oricum, în ultimii 20 de ani au fost necesare eforturi foarte mari pentru armonizarea legislaţiei româneşti la cea occidentală ‒ iar aici, meritul unor ONG-uri a fost determinant. În urma înscrierii codrilor seculari pe lista UNESCO, contextul punitiv pentru cei ce atentează la aceste arii devine agravant. Urmează să vedem cât va conta acest mic detaliu... pentru cei care ieri tăiau lemn fără teamă de repercusiuni.

Unde avem noi călcâiul lui Ahile?

În continuare, vă voi relata câteva dintre culisele diplomatice ale promovării acestui dosar ‒ atâta cât pot, desigur, dar în speranţa că veţi înţelege mai bine acest lung proces, care a durat aproape doi ani şi care s-a „încins” de-a dreptul în ultimele luni.

Primele ecouri pe care le-am avut din partea celor meniţi să judece acest dosar nu au fost deloc bune (IUCN, International Union for Conservation of Nature, este entitatea care furnizează experţi evaluatori pentru dosarele propuse înscrierii în patrimoniul UNESCO).

O echipă de evaluatori vizitase aceste zone de păduri virgine, în ţările noastre candidate, şi vânase punctele tari şi punctele slabe ale fiecăreia (să ne înţelegem; ei nu fac asta din moft, ci pentru că e datoria lor). Pe adresa fiecăreia dintre ţările parte în dosar a venit un material în care erau enumerate punctele vulnerabile ale candidaturii noastre comune. În dreptul fiecărei ţări erau unele hibe; nu o să vorbesc despre cele ale altora, ci doar despre propriul nostru călcâi al lui Achile: printre altele, materialul sugera că România ‒ dată fiind suprafaţa considerabilă de păduri virgine pe care o are ‒ nu a afectat niciodată un personal suficient pentru paza şi protecţia ei etc. Cu alte cuvinte, tradus în limbaj nediplomatic, se spunea că România este insensibilă la bogăţia pe care o are din moment ce autorităţile nu au voinţa necesară de a o proteja! Din fericire (!), atât în cazul României cât şi al altor state, documentul conţinea unele erori punctuale, uşor de demontat ‒ ceea ce ulterior avea să fie în avantajul nostru.

Sugestia iniţială era respingerea dosarului

Aşadar, primul mesaj (neoficial, desigur) pe care l-am primit a fost că cel puţin o parte dintre experţii IUCN considerau că dosarul nostru comun trebuie respins ‒ din cauza multiplelor probleme ale sale. Reţineţi, în context, că există trei „note” potenţiale pentru un dosar candidat pe lista Patrimoniului UNESCO: i) respins, ii) amânat şi iii) înscris.

Sugestia pentru dosarul nostru era aşadar respingerea, din următoarele motive (precizez că ceea ce urmează este doar interpretarea mea şi nu implică vreun alt coleg din altă ţară):

  • pe de o parte, politicile diferite de la ţară la ţară în raport cu pădurile virgine;
     
  • apoi, măsura diferită în care fiecare ţară îşi respectă şi pune în aplicare propriile legi de protejare, chiar în cazul în care acestea există (!);
     
  • apoi, capacitatea (sau incapacitatea) fiecărei ţări în parte de a-şi respecta promisiunile enumerate în dosar;
     
  • pe de altă parte, numărul mare de ţări cosemnatare ale candidaturii devenea el însuşi un punct vulnerabil, pe principul că orice lanţ nu e mai puternic decât cea mai slabă dintre verigile sale.
 

În context, personal am avut bănuiala că anumiţi evaluatori ar fi preferat ca noi înşine, în rândul grupului de ţări candidate, să fi operat o triere prealabilă ‒ adică fie să fi scos unele ţări din dosar, fie să fie redus numărul zonelor împădurite propuse.

Confruntaţi cu această posibilitate a respingerii dosarului, noi (ambasadorii delegaţi ai celor nouă state rămase în cursă ‒ cele zece iniţiale minus Polonia) am urgentat o serie de reuniuni de criză, în care am întors problema pe toate feţele şi am căutat hibele argumentaţiei celor ce... vânaseră hibele noastre (şi care sugerau, cum spuneam, respingerea dosarului). Permiteţi-mi, în context ‒ dat fiind scandalul din România cu o anume firmă austriacă de explotare a lemnului etc. ‒ să precizez că rolul ambasadorului delegat al Austriei în susţinerea dosarului nostru comun a fost unul excepţional (în sens pozitiv).

În strategia noastră comună, am decis să nu excludem nici o ţară din dosar, indiferent dacă am primi mesaje în acest sens (ca dovadă că şi ambasadorii sunt oameni şi că ei pot fi şi sinceri, am avut un coleg ‒ nu contează din ce ţară ‒ care ne-a împărtăşit tuturor temerea că ţara sa este veriga slabă a dosarului; ceea ce, în opinia mea, era doar parţial adevărat). Apoi, tactic vorbind, ne-am fixat ca variantă A să „ne batem” în continuare pentru înscrierea candidaturii comune în Patrimoniul Mondial, chiar dacă, evident, în varianta B, acceptam că o eventuală amânare ar fi mai bună decât respingerea a cărei ameninţare oricum plana asupra noastră. Nu în ultimul rând, am trecut în revistă membrii Comitetului Patrimoniului Mondial (CPM, cei care votează, efectiv, dosarele) şi ne-am împărţit activitatea de lobby, cât mai rapid şi mai discret posibil, dat fiind că la început de iulie a.c. urma să se dea verdictul. Tehnic vorbind, avizul IUCN e foarte important, dar membrii Comitetului Patrimoniului Mondial ‒ care se întruneau între 2-12 iulie a.c. la Cracovia, Polonia ‒ puteau vota cum li se părea potrivit. Evident, nu pot detalia aici asupra căror membri anume ne-am fixat fiecare, dar vă pot împărtăşi că m-am considerat norocos atunci când am constatat că în rândul ţărilor membre ale Comitetului Patrimoniului Mondial erau ambasadori cu care, să zicem, dezvoltasem în timp unele afinităţi (pe subiecte diverse, mergând de la vinuri la istorie şi de la grădinărit la benzi desenate, de exemplu).

Impasuri diplomatice tratate cu zâmbete (şi vin roşu)

Ca detaliu coregrafic, imaginaţi-vă că toate persoanele pe care le-am întâlnit şi care îmi expuneau, deschis, scepticismul sau opoziţia lor o făceau cu zâmbetul pe buze.

Atunci, am considerat că cel mai bun răspuns trebuie dat tot cu zâmbetul pe buze.

Dat fiind că mediul evaluatorilor IUCN este unul foarte discret la rându-i (cum e şi normal), informaţiile noastre de acolo erau mai curând câteva piese de puzzle, pe care încercam să le punem cap la cap. În aceste condiţii, pe ultima sută de metri, după mijlocul lui iunie a.c., cu toţii i-am mandatat pe doi colegi ‒ ambasadorii delegaţi permanenţi ai Austriei şi Croaţiei la UNESCO, aflaţi fiecare spre finalul mandatului aici ‒ să meargă în Elveţia, în oraşul în care se află sediul IUCN, pentru o discuţie informală şi cât mai francă posibil cu unul dintre experţii de acolo, nu contează numele. Cei doi au avut contactul şi discuţia, după care, repede întorşi la Paris, am avut o altă reuniune restrânsă (dacă nu mă înşel, în sediul delegaţiei Austriei); culmea e că, pe baza aceleiaşi discuţii, chiar şi cei doi colegi ai noştri, altfel oameni fini, surprinseseră detalii şi nuanţe diferite ‒ semn al relativei nervozităţi în care gândeam cu toţii. Dar, e clar, informaţiile pe care ni le-au adus erau îmbucurătoare: deja, varianta B (cea a amânării dosarului) era baza de la care puteau tinde spre mai sus.

Dat fiind timpul foarte scurt în care aceste ultime evenimente s-au precipitat, o spun deschis că nici nu am mai avut timp să cer sau să primesc, la/de la Bucureşti (MAE), aprobare pentru toate detaliile acţiunilor din acele zile. De exemplu, am fost printre cei, nu tocmai mulţi, care am susţinut (moral, dar şi material) ideea unei mici recepţii ‒ într-un salon din clădirea UNESCO din 1, rue Miollis, din Paris ‒ în care să ne prezentăm aşa cum vrem noi candidatura (şi pe care s-o stropim şi cu ceva vin). Astfel, la câteva zile după vizita în Elveţia a emisarilor noştri, în ziua de marţi, 27 iunie a.c., am organizat o recepţie relativ selectă, cu un frumos film documentar despre pădurile virgine de fag ale Europei (cu multe imagini din pădurile româneşti), cu mici cuvântări din partea unor experţi austrieci, germani şi italieni, la care noi, ţările candidate, i-am invitat pe alţi colegi ai noştri, în special pe cei din ţările cu drept de vot în Comitetul Patrimoniului Mondial.

Mesajul de bază a fost acela că un astfel de dosar foarte bun (e ceea ce spuneam noi, în orice caz) ar fi păcat să fie amânat ‒ el trebuie înscris pe lista UNESCO. Bine, dar avizul iniţial e de respingere ‒ ne mai spunea câte un invitat. La care fiecare dintre noi făcea figura cea mai ultragiată posibil, în sensul că o respingere chiar ar sfida regulile bunului simţ (ceea ce, nu vă ascund, chiar era ceea ce credeam cu adevărat!).

Un fapt pozitiv a fost acela că, deşi prezenţa ambasadorilor din ţările CPM nu a fost foarte mare (unii şi-au trimis adjuncţi sau personal din delegaţie etc.), totuşi ulterior am primit în privat mesaje încurajatoare. Principalul hint pe care l-am dat prin mica noastră recepţie a fost că suntem dispuşi să mergem până la capăt, în ciuda pronosticurilor ‒ şi dovedeam convingerea că dosarul nostru e solid şi are dreptul la şansele sale. La capitolul diverse ‒ chiar dacă, desigur, astfel de detalii materiale nu vă interesează în mod particular ‒, reţineţi că vinul alb şi catering-ul a fost asigurat de partea austriacă, în timp ce vinul roşu şi închirierea sălii au fost asumate de partea română. Pentru aceasta, sincer, am alocat fonduri care erau menite pentru Crăciunul 2017... dar cred că, dat fiind rezultatul, a meritat. Desigur, majoritatea delegaţiilor implicate au contribuit, pe măsura posibilităţilor.

Dar nu UNESCO ne va păzi pădurile

Aşadar, cei dispuşi să se bucure o pot face. E un pas foarte important că aceşti codri seculari ai României sunt, iată, înscrişi în Patrimoniul UNESCO, alături de arealul arboricol european din care ei fac parte.

Desigur, de menţionat că nu toate pădurile noastre seculare au de acum umbrela UNESCO ‒ drept care, să nu-şi imagineze cineva că poate tăia în linişte (şi în afara legii) păduri doar pentru că ele nu sunt protejate UNESCO. Dar există un revers al medaliei: înscrierea unui obiectiv pe lista de patrimoniu mondial înseamnă, implicit, responsabilitatea ţării respective că va avea grijă de acel obiectiv, cu tot ce presupune aici cuvântul „grijă”. Pentru cei obişnuiţi cu ideea „ajutoarelor din afară”, ţin să fac precizarea că nu vom primi bani (de la UNESCO, UE, ONU, NATO etc.) pentru a ne proteja propriile comori; aceasta devine sarcina noastră, din momentul în care înscriem un obiectiv pe această selectă listă a Patrimoniului Mondial.

Al cui e meritul

În ceea ce mă priveşte, mă consider onorat şi privilegiat că această lărgire a patrimoniului românesc în UNESCO prin înscrierea pădurilor virgine / codrilor seculari de fag din România s-a petrecut în mandatul meu ‒ la fel cum m-am bucurat după ce am reuşit înscrierea pe lista Patrimoniului imaterial intangibil UNESCO a Dansului ardelenesc al feciorilor (2015) sau a Tradiţiei ţeserii scoarţelor de perete (2016).

Istoria va reţine, indiferent de ce spune unul sau altul, că acest episod a fost rezultatul unui efort de echipă. Atenţie: a fost un efort naţional, dar şi european. Pe plan naţional, în afara Delegaţiei permanente a României la UNESCO, pe care o conduc ‒ implicată prin chiar natura menirii sale ‒, au cooperat Institutul Naţional al Patrimoniului, ministerul de Externe, ministerul Mediului, ministerul Culturii, Ambasada României la Paris, anumite Comisii ale Parlamentului României. Cu toţi şi toate merită felicitări. Ezit să dau nume de persoane în astfel de cazuri, pentru că invariabil aş fi tentat să pun în faţă persoane pe care le cunosc şi voi pierde din vedere pe altele cu merite reale. În plan european, proiectul comun de candidatură al Codrilor seculari / Pădurilor imemoriale de fag a fost un frumos exemplu că, dacă ţările europene se unesc într-un proiect în care cred realmente, atunci succesul le e la îndemână.

Cu mare bucurie semnalez participarea decisivă la proiect, în diverse faze, a unor ONG-uri româneşti foarte active. Cred că marele avantaj al României ‒ în raport chiar cu unele dintre ţările din acest dosar ‒ îl constituie o reţea reală de ONG-uri, dintre care unele atente şi „bătăioase” pentru cauza protejării mediului. Aceste ONG-uri, cu bani relativ puţini, depun eforturi considerabile pentru păstrarea comorilor naturale ale României. Nu le numesc, pentru că iarăşi aş risca să pierd din vedere pe unele dintre ele ‒ dar le mulţumesc tuturor! Ei sunt oameni maturi, care vor pune siguranţa pădurilor virgine româneşti mai presus de amintirea numelor lor!

Dar, în opinia mea, meritul principal este în altă parte: el este al acestei ţări pe care o avem „în gestiune”, noi, cei din generaţiile trăitoare azi. România este realmente o ţară bogată. Depinde numai de noi să fie mai bine administrată. Dacă veţi face un sondaj la nivelul absolvenţilor noştri de liceu, probabil că 80% dintre ei vă vor spune că pădurile virgine se mai află doar prin Amazonia sau Africa. Adevărul este cu mult mai banal: România are păduri virgine de care mulţi români nu au habar (poate din fericire!).

Începând din 7 iulie 2017, unele dintre ele sunt pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

[1] Cascada Lotrişor este probabil cel mai cunoscut loc din zonă pentru turişti.
[2] De notat că „horez” în limba persană înseamnă „cocoş”; cuvântul a fost preluat în limba turcă şi astfel a ajuns la noi în epoca expansiunii otomane; motivul cocoşului în ceramica de Hurezi capătă şi un astfel un înţeles, istoric.