Arsenalul nuclear secret al Israelului, la control

Israelul poate lansa arme nucleare de pe avioanele de luptă F 15

Adunarea Generală a ONU cere autorităţilor israeliene să facă public programul nuclear şi să permită inspecţii internaţionale.

Rezoluţia, aprobată luni cu 174 de voturi „pentru“, şase „împotrivă“ şi şase „abţineri“, face apel la Israel să adere la Tratatul de Neproliferare Nucleară „fără întârziere“ şi să-şi deschidă instalaţiile nucleare pentru inspecţii din partea Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA).

Statele care au votat împotrivă sunt Israel, SUA, Canada, Insulele Marshall, Micronezia şi Palau. Rezoluţiile adoptate de către Adunarea Generală a ONU  nu au un caracter de constrângere din punct de vedere juridic, dar ele reflectă opinia mondială şi au o încărcătură morală şi politică. 

Israelul nu a recunoscut niciodată ca ar fi implicat într-un program de înarmare nucleară şi, de fapt, nimeni nu a reuşit să demonstreze concret acest lucru.

Secretul lui Polichinelle

Deşi lumea dispune de numeroase date cu privire la arsenalul nuclear israelian, guvernul israelian, dar nici Statele Unite nu au recunoscut public existenţa acestuia. Israelul  nu a confirmat că ar avea arme nucleare şi a declarat oficial că nu va fi ţara care să introducă arme nucleare în Orientul Mijlociu. Dar, se arată într-un studiu al Federaţiei oamenilor de ştiinţă americani, declasificarea unor documente guvernamentale americane a demonstrat că SUA erau convinse încă în 1975 că Israelul deţine arme nucleare.

Israelul a început să caute uraniu în deşertul Neghev încă în 1949, iar în 1952 a fost creată Comisia Israeliană pentru Energie Atomică (CIEA), al cărui preşedinte, Ernst David Bergmann, a susţinut că Israelul are nevoie de o bombă atomică pentru ca „evreii să nu mai fie mânaţi vreodată ca oile la abator.“ 

În 1953, centrul de cercetări Machon 4 a realizat atât un procedeu de extragere a uraniului, cât şi o nouă metodă de producere a apei grele, înzestrând astfel Israelul cu mijloace proprii de producere a materialului nuclear. Proiectarea şi construirea unui reactor nuclear urmau să se facă în colaborare cu Franţa, iar un protocol semnat în 1957 prevedea construirea unui reactor de 24 de MW, dar şi o fabrică de reprocesare chimică, realizată în secret de francezi şi israelieni la Dimona, în afara controlului AIEA.

Pentru a asigura securitatea reactorului s-a constituit o nouă agenţie de informaţii, Oficiul de legături ştiinţifice (LEKEM). Furnizarea de componente şi de materiale a fost realizată în mare secret, dar în 1960, Franţa i-a cerut Israelului să facă public proiectul, generalul De Gaulle temându-se de consecinţele internaţionale pentru Franţa dacă se va dezvălui participarea Parisului, implicat de-acum în războiul cu Algeria. 

Până la urmă, cele două ţări au ajuns la un compromis prin angajamentul luat de Israel să nu fabrice arme nucleare  şi să facă publică existenţa reactorului. Aceasta a avut loc în 1960 când David Ben-Gurion a declarat că la Dimona este un centru de cercetare nucleară în scopuri paşnice.

Americanii au descoperit foarte târziu progamul

Abia la mijlocul anilor ’60 un raport al CIA a putut susţine cu hotărâre că Israelul ar dispune de un program de construire de arme nucleare, deşi inspecţiile americane din anii ’60 nu au reuşit să constate practic acest lucru. Doar atunci CIA a informat guvernul american că Israelul ar fi început să fabrice bomba, dar Agenţia se baza doar pe informaţii neoficiale şi prin terţi.

În 1974, CIA, luând în considerare presupusele ţinte israeliene, a apreciat că Israelul ar deţine între 10-20 de bombe nucleare, apreciere valabilă până la jumătatea anilor ’80.

Dimensiunea şi structura arsenalului nuclear israelian sunt incerte, existând multe rapoarte contradictorii. Se acceptă că în 1967, în timpul „războiului de şase zile“, avea două bombe, iar în 1973, în timpul războiului de Yom Kippur, de teama unei eventuale înfrângeri, ar fi asamblat 13 bombe de 20 de kilotone. Între 1970-1980, Israelul ar fi putut fabrica 24 de focoase nucleare, iar până la jumătatea lui 1990, producând o cantitate suficientă de material fisionabil – aproximativ 100-200 de focoase. 

O fotografie a focoaselor nucleare israeliene a apărut în 1986 în „Sunday Times“, realizată de fostul tehnician de la Dimona, Mordehai Vanunu, arestat şi condamnat de Israel sub acuzaţia de înaltă trădare. ;

Ce spun serviciile secrete americane 

O agenţie americană de informaţii a estimat că la sfârşitul anilor ’90, Israelul ar fi putut deţine între 75-130 de arme, arsenalul incluzând focoase pentru rachete mobile Ierihon 1 şi Ierihon 2 ca şi bombe pentru avioane, precum şi alte tipuri de arme tactice. Potrivit studiului Federaţiei Oamenilor de Ştiinţă Americani, ţinând cont de condiţiile de producţie, capacitatea reactorului şi alte detalii, la ora actuală Israelul a putut produce plutoniu pentru cel puţin 100 de bombe nucleare, dar nu mai mult de 200. Israelul poate lansa arme nucleare de pe avioanele de luptă F 15, prin rachetele Ierihon şi cu ajutorul submarinului clasa Delfin, furnizat de Germania.