Ce pierde China dacă pică regimul din Siria

Protest împotriva Rusiei şi Chinei, care susţin regimul Assad, în oraşul sirian Kafranbel. Siria post-Assad ar putea favoriza, ca şi Libia, ţările care i-au sprijinit pe rebeli împotriva fostului regim. Rusia şi China ar pierde prima şansă la noi contracte.

Actor raţional, China învaţă din „greşelile” comise în trecut în Libia şi vrea să îşi păstreze aliatul Siria. Interesele sale economice de stat emergent o împing înspre implicare activă în Orientul Mijlociu, dar este de văzut care anume ţări ale Primăverii Arabe îi vor mai rămâne făţiş parteneri şi pe viitor. Experta tunisiană Paula Mejia explică pentru FP România în ce măsură interesele Chinei sunt convergent

Cum se poziţiona China în Orientul Mijlociu înainte de începerea Primăverii Arabe?

China, împreună cu celelalte ţări BRIC, a investit masiv în Orientul Mijlociu, în special în Africa de Nord. Se bazează pe aceste ţări ca şi sursă de numeroase bunuri care sunt esenţiale pentru boomul de construcţii care are loc acum în China. China, a cărei populaţie în creştere impune statului să fie atentă la viitorul securităţii sale alimentare, a investit mult în agricultură în Nordul Africii, adesea cumpărând pământ pentru a produce alimente care vor fi mai apoi exportate înapoi în China. De asemenea, mai vedeau Africa de Nord de dinaintea revoluţiilor şi ca pe o oportunitate pentru a vinde produse manufacturate în China. Nordul Africii are o clasă mijlocie numeroasă şi în creştere aşa că este logic pentru China să caute o astfel de piaţă.

Din perspectiva Orientului Mijlociu, se pare că Beijingul, ca şi putere emergentă, este doritor să îşi dezvolte legăturile cu o serie de ţări şi caută îndeosebi relaţii diferite de cele tradiţionale. Cooperarea de tip Sud-Sud oferă ţărilor în curs de dezvoltare o mai mare pondere pe scena internaţională şi nu ar fi deloc surprinzător dacă Beijingul s-ar uita la Orientul Mijlociu ca la o oportunitate prin care să îşi extindă atât sfera de interes economică, cât şi cea politică.

În ce mod a schimbat Primăvara Arabă intenţiile Chinei în privinţa Orientului Mijlociu?

Este încă neclar pentru mine dacă Primăvara Arabă a schimbat în vreun fel intenţiile Chinei. Mai degrabă aş afirma că, date fiind cele întâmplate în Libia şi reticenţa Chinei de a recunoaşte NTC-ul (Consiliul Naţional de Tranziţie al Libiei, n. red.) ca şi noul guvern legitim în timpul războiului civil, au fost scoase în evidenţă o serie de probleme pe care China le-ar putea întâlni în relaţiile ei cu aceste ţări, dacă nu acceptă povara valului de democraţie. NTC a publicat unele rapoarte prin care demonstrează că statul chinez l-a susţinut pe Gaddafi în ultimele zile ale războiului civil. Noul guvern a lăsat în schimb să se înţeleagă foarte clar că va acorda prioritate relaţiilor economice cu acele ţări care le-au susţinut eforturile împotriva fostului regim. Aceasta implică faptul că anumite ţări, precum Rusia sau China, vor avea de pierdut atunci când va veni vorba despre stabilirea unor noi contracte de comerţ cu petrol.

Cum explicaţi veto-ul Chinei asupra unei rezoluţii a Consiliului de Securitate în cazul sirian? Are mare nevoie să păstreze statu quo-ul din regiune? Şi cum afectează asta imaginea Chinei de actor global?

Aş spune că există un interes clar din partea Chinei pentru a impune veto-ul în privinţa rezoluţiilor asupra Siriei, în parte din cauza relaţiei cu Iranul, dar şi deoarece nu pare că o schimbare de regim în Siria ar fi în folosul Chinei. După cum am văzut şi în Libia, schimbarea de regim a adus multe critici aliaţilor fostului regim şi este foarte probabil ca aceasta să se întâmple din nou dacă pică regimul lui Assad. Mai este şi problema faptului că Beijingul doreşte să protejeze suveranitatea aliaţilor săi. Până acum au declarat că nu vor susţine o schimbare de regim care ar veni din afara Siriei. Chiar dacă există multe motive pentru a contesta această decizie, se mai poate susţine şi că complicaţiile apărute în Egipt şi în Libia după revoluţiile lor au demonstrat că dacă ţara nu este pregătită să realizeze tranziţia de una singură atunci comunitatea internaţională ar putea fi învinuită pentru orice problemă care ar putea apărea.

Credeţi că Beijingul plănuieşte să devină un actor activ de talie mondială şi să renunţe la politica sa non-ingerenţă? Are ambiţia de a de veni, precum Rusia, ”o voce care trebuie luată în considerare?”

Personal, aş spune că politica de non-ingerenţă a Chinei a fost foarte eficientă în a o transforma într-un actor activ de talie mondială. China este un actor activ de talie mondială. Cu o asemenea dimensiune a economiei şi cu un scaun în Consiliul de Securitate al ONU, China este o voce care trebuie luată în seamă, chiar dacă face sau nu public faptul că are o influenţă mare asupra mersului lumii.

Paula Mejia, absolventă a Universităţii Chicago, a SciencesPo Paris şi a London School of Economics, este colaboratoare al săptămânalului arab Al-Majalla şi consultantă pe probleme de strategie a Băncii Africane de Dezvoltare.

Leyla Muţiu este studentă la SciencesPo Paris. Interviul face parte dintr-o cercetare asupra poziţionării Chinei în Orientul Mijlociu, înainte şi după Primăvara Arabă, cercetare la care lucrează în cadrul unui stagiu de vară în redacţia FP România.